Propoziții pretențioase – Acioale
Rumegate în creier, te cred și eu că par de domeniul eidetismului prezențele clienților, de parcă abia ce le-am părăsit curțile.
Așa pății acum cu Anton, cu fostul coleg de la Intercoop, al cărui frate repara televizoare pe la capătul străzii Drăgăicii și mai înainte pe colțul dintre Lupescu și Regele Ferdinand, alături de Profesor…. Și-am luat-o sistematic pe urmele scrierii: fir de Anton, fir de…. Pe hartă. Instantanee, caroiaje, atente căutări. Voi merge pe versiunea 7 Noiembrie, cartierul, cu paralelisme, luând în vizor arealul cuprins între strada Râmnei, E 85 și Drăgăicii. Cobor în… (acel jos eminescian) spre blocurile cu zece etaje din capătul străzii: Dimitrie Cantemir, scăpat de sub lupa schimbărilor nominale.
Pe colț, pe dreapta, n-am ajuns niciodată, însă am cunoștință tata și Cristi apucaseră să execute ceva pentru proprietar, înainte sau după tragica întâmplare în care acesta își secționase o arteră de la picior, accidental, cu polizorul unghiular (în fine, termenul comercial). Acirase prea tare că știe a le face pe toate, punând acoladă prea repede vieții.
Da’ mă bântuie rău ideea că am mai sporovăit despre lucrările străzii și nu reușesc să găsesc cheia și textul aferente. Unde și când am mai scris? Apăi într-un singur loc n-am verificat, în Muzicanții din Râmnic. În celelalte, ,,tăcere”. Și de-o fi să repet, sigur altele-s ,,slovele”.
Că dintâi fusese pe timpul Intercoop-ului, înainte de unchiul Ștefan, neamul coanei Nela, bunica maternă, aproape de capătul dinspre Râmnei, la maistrul…, ptiu!, îmi stă pe limbă… și nici tata nu mai este ca să-mi spună…, dus săracul și el repede, până prin 1995. Era în vremea facerilor de carcase de mașini de spălat Albalux, soluțiile inovatoare a lui tata privitoare la ramă, capac, cadru pentru rotile și suport pentru motor, carcasă și capacul din față…. Că o mie de fișiere nu fac toate cât căpățâna de om, l-am chitit, gata! Maistrul Stoienoiu (lacuna de rigoare: cu sau fără i?). Gras și frumos, cum babelor le stă în fire să creioneze popular p-ăi mai bucălați – țârilor dându-le cu tifla: iote și la ăsta, îl ia vântul! Și-apoi după ce se uită la el și vorbea vecinei, da-n gura mare, să audă și Fana de peste drum: Mă, mănânci din an în paște! Spune-i mumă-ti să te hrănească, altfel te pierde! -, molcom și în halatul kaki, chiar și la domiciliu, deși nu el se murdărea, ci noi. De ce acasă montajul? Clar și fără dubii – ca să fiu redundant: tabla de inox nu era de colea, extragerea ei din materialele întreprinderii necesita timp, acoliți, cineva care să acopere lipsa, acordul magazionerului, a altui șef de echipă, ca să-i bage materialul în lucru după ce tovarășul Emil nu mai era prin curtea fabricii. În privința lipsei, cred că era totuși maistru merceolog, el aducea materia primă, deci tot el se învârtea de…. Găseai rar tablă de inox așa mare, 45×45 și 80 cm înălțime, desfășurată pe trei laturi ducea cam la 1,50 metri. Greu se debita și se îndoia la abkant, unele crăpând de dure ce erau. Și asta nu era nimic în comparație cu tăietura de bomfaier la ramă. Era ea argintie ca acioaia cădelnițelor, însă tare ca… oțelurile speciale, alunecau dinții și mi-i ferfenițea după numai trei-patru du-te-vino, până începeai a te acomoda, deja stricai o pânză. Nu erau flexurile din ziua de azi, să tai ca-n brânză cu pietrele orice. Ca să nu mai discutăm și problema electrozilor de inox, inexistenți pe piață, scumpi și nici de calitate extraordinară.
