Spații culturale nr. 54 (6)

Șerban Mihai GEORGESCU

Echilibru

Femei cu picioare neobișnuit de lungi
din care copiii cad la pământ ca din niște castele înalte
turnuri crenelate
calcă cu pași mari pe întinsul acestei lumi cenușii
copiii cad, vâjâie aerul, se izbesc de pământ, se fac terci, mâzgă
femeile cu picioare neobișnuit de lungi învață să patineze
caută, și chiar găsesc
un fel de Echilibru
îi învață și pe iubiții lor tați
alunecă toți, cu grație, pe mâzgă
se bucură de viață…
râd, bifează împliniri, vacanțe…

11

În noaptea aceea
le-am prins pe toate cele 11 rândunici care-mi zburau prin cameră
le-am legat aripile la spate
le-am legat la ochi și la picioare
și le-am întors cu fața la zid.
Am făcut același lucru cu cele 11 mierle
cu cele 11 prigorii
cu cele 11 lebede albe
și cu cele 11 lebede mov.
Toate aceste păsări erau mute.
Cu puțin timp înaintea Plecării,
am prins toate cele 11 girafe înaripate
care, cu zborul lor zigzagat, împiedicau argintul lunii să-mi cadă liniștit pe cearceaf,
le-am legat și pe ele la ochi, la aripe, la picioare
le-am întors pe toate cu fața la zid
și le-am trimis fiecăreia dintre ele
câte un sărut scurt și ascuțit
în ceafă.

O moarte sobră, ca o cheie franceză,
prinse a coborî încet peste noi.

Cronotrop alfa

Cerul deasupra mea e un tavan de sticlă.

Distanța până la el
cu nimic mai mare
decât cea care mă desparte
de necunoscutul
cu burtă, șlapi și drept de vot
cu care mă intersectez pe trotuar.

Distanța până la el
riguros identică
cu cea care mă desparte de ultima mea clipă –
cea care se lasă îndelung așteptată
ca o fată mare cu părul lung și creier curat.

Iată cele trei dimensiuni ale acvariului
în care viața mea curge.

Tot ceea ce mă învăluie mă limitează
și în același timp trece prin mine fluierând.

Dacă Teoria Ideilor Vagi
a bunului nostru Nicetas
potrivit căreia dacă a = b și b = c
atunci a nu este neapărat egal cu c
este adevărată
atunci distanța dintre mine și tine ar trebui să redevină
ceea ce ar fi trebuit să rămână dintotdeauna

adică zero.

Negru pe alb

În scris fiecare literă este literă
fiecare cuvânt e cuvânt
fiecare rând e rând
fiecare punct e punct.

În scris există litere mici, litere mari, liniuțe, cratime, dialoguri, puncte, virgule, cifre, simboluri
egale și frumos aliniate.

În scris nu există firele de păr de pe marginea chiuvetei
nu există rufe murdare sau curate
nu există parfumuri
ciorapi
căcăței de pisică
vânturi, valuri

În scris nu există oftaturi, bătăi de inimă, uși trântite
bormașini

În scris nu sunt dragostile
nici meduze albastre nu se zăresc
iar de morcovi din zahăr ars
înfipți
și-apoi topiți în inima rămasă nescrisă
nici urmă!

În pagina scrisă
curată ca lacrima și marcată ordonat cu semnele mici
frumos aliniate
nu există repulsie și nici vârtejul repulsiei
și nici măcar talpa roz a bunicii din vis nu există

Atmosfera în rândul acestor trupe de soldăței așternuți pe câmpul alb de luptă
este una sănătoasă,
sportivă,
cazonă,
spartană.

Aici nu există mucii sufletului
secrețiile lui
metastazele lui
anti-geometria lui

În scris nu există mări, oceane, plaje
nici măcar un căluț de mare

și nici senzația că
în baie fiind
și punând mâna pe burete ca să-ți săpunești piciorul
nu vei ajunge niciodată la călcâi

Toate acestea se lasă văzute puțin mai târziu
ca prin ciorapul ud de mătase
al primei femei.

Vorbire

stam așa, cu sufletul nevândut
la ceas de seară
când piețele se-nchid
șoptea ceva
despre deșertul din interiorul cămilei…
eu mă uitam la el
el se uita la mine
eu ronțăiam semințe
el se mințea pe sine însuși
Noi nu ne-am trăit vârstele suflete ziceam
noi nu ne-am trăit vârstele
la fiecare vârstă am așteptat o simfonie
care n-a mai venit

Iepure cu chip de giocondă

Sinuciderea e o chestiune de alonjă.
Sau de detentă.
Un fel de antrenament asiduu
pentru un sport de înaltă performanță.

A te pregăti pentru acea săritură în înălțime
care să-ți permită să zărești
chiar și pentru o secundă
surâsul Juriului
surâsul Judecătorului
surâsul disprețuitor
surâsul înțelegător
surâsul aprobator
surâsul incert.

A alerga prin catacombele Parisului
în mijlocul unei hoarde de iepuri
a le simți gâfâielile
spaimele sobre
ochii roșii
absoluta lor indiferență față de condițiile date
absoluta lor concentrare pe ideea de alergare …

A sări suficient de sus
pentru a putea săruta pe gură
Iepurele cu chip de giocondă.

Absențe (nemotivate)

Oamenii care merg dimineața la serviciu
nu există pentru oamenii care dimineața dorm
și asta pentru că cei care dorm, dorm,
iar cei care merg dimineața la serviciu
nu merg nicăieri
deci nu există.

Zburare

Oprit din drumul lui biciclist
pe o băncuță
la marginea șoselei pustii
în fața unei porți jerpelite
sufletul meu
mănâncă cireșe.
În curtea din spate
doi bătrâni nevăzuți
sporovăie
lucruri de neînțeles
din care brusc
cuvântul ”realitate”
se desface
și țâșnește spre cer
ca o ciocârlie.

Povești de călătorie

Doina CERNICA

Privind Dunărea la Bratislava

Aveam cinci ani când am văzut prima dată Dunărea din înălțimea podului Cernavodă. Veneam împreună cu părinții dintr-un oraș de munte, străjuit de Rarău și Pietrele Doamnei, și timp de câteva ore am fost convinsă că am privit cea mai mare apă din lume. Până la Constanța, când am ajuns, cu săndăluțele în mână și picioarele desculțe prin nisipul fierbinte ca jăraticul, la marginea mișcătoare, tivită cu dantela spumelor albe, a mării. A mării care continua în cer. La vârsta primelor lecturi, am reluat călătoria, dar din interior, înaintând prin adânc de ape împreună cu Vălurea și Peștișorul de aur, fermecătorii eroi din fermecătorul basm al Vioricăi Huber, ilustrat fermecător de Ioana Olteș. Tipărit în 1953, nu știu să se fi reeditat, iar triplul „fermecător” conține și regretul acestei uitări nemeritate.
De atunci, din copilăria mică, m-am întâlnit cu Dunărea de nenumărate ori. Am traversat-o, am străbătut-o cu barca și vaporul, dar, cu ochii mereu spre țărmul așteptat, nu cred că am privit-o, că am stat cu ea, în primul rând pentru ea, până la Bratislava. A fost nevoie să ajung pe creasta unui zid de la Hrad la acea oră a amiezii când ani după ani vocea radioului București rostea numele frumosului oraș slovac anunțându-ne Cotele Dunării, ca să-mi dăruiesc ceasul unei întâlniri îndelung amânate.
Cred că dogoarea zilei de august și ușoara oboseală a urcușului au creat pânza aceea strălucitoare, strălucitor-orbitoare, cu care m-a întâmpinat la venirea mea atât de târzie, care mi-a pulverizat lentilele cafenii ale ochelarilor de soare și m-a silit nu doar să închid ochii, ci și să-i acopăr cu palma, convinsă că alfel ar fi sfâșiat într-o secundă cortina pleoapelor. Mi-am rotit ușor corpul și nu i-am deschis până ce senzația de impact violent nu s-a atenuat și a dispărut cu totul. Așa că o vreme am colindat cu privirea și cu pasul Bratislavskýhrad, Castelul Bratislavei, care mi-a adus într-un fel aminte de Liceul Militar „Ștefan cel Mare” din Câmpulung Moldovenesc, nu cum îmi apare acum sau cum îl vedeam eu însămi liceană, ci la vârsta călătoriei cu Vălurea, când atâtea lucruri nu puteau fi cuprinse decât lăsând capul pe spate. Și atunci doar parțial, chemând închipuirea să urce mai departe și să completeze. Ziduri albe, olane roșii, o tăietură severă. Patru turnuri în cele patru încheieturi ale dreptunghiului desenat de ziduri sugerează nesomnul vegherii în fortăreața de cândva, mărimea edificiului și amploarea curții interiorului îi dau solemnitatea regală cerută la reconstrucție de Maria Tereza arhitectului F. A. Hillebrandt. Încoronată în 1741 regină a Ungariei în Katedrálasvätého Martina, Catedrala Sfântului Martin, Maria Tereza a fost deosebit de atașată de Bratislava și de Castelul ei, căruia i-a adăugat noi clădiri, între care Terezianum, palatul destinat fiicei sale iubite, Maria Cristina, și soțului acesteia, ducele Albert de Saxonia-Teschen, nu numai guvernator al Ungariei, ci și mare colecționar de artă: aici a adunat piesele care vor constitui patrimoniul Muzeului Albertina din Viena, cea mai mare colecție de grafică și desene din lume. Frecventa prezență aici a reginei a atras artiști și literați, ca de altminteri și azi, când, emblema de necontestat a Slovaciei, Hrad, este și un activ centru cultural, cu muzee, festivaluri și expoziții, precum cea a bijuteriilor slovace atât de căutată de vizitatori.

În cazul meu însă alegerea fusese făcută. M-am sprijinit ca și prima data de un cot al zidului. Domeniul Hradului se înalță pe un promontoriu, la 84 de metri deasupra Dunării. Poate fi văzut de la peste 30 km, iar de la înălțimea sa poți să te bucuri de panorama Bratislavei, a Austriei și, când cerul este senin, a Vienei și a Ungariei, Bratislava fiind singura capitală națională la granița a două țări. Poate că priveliștea este mai spectaculoasă de pe Podu Nou, care leagă partea veche a orașului cu parte anouă, mai exact, din turnul său, cu un restaurant ca o farfurie zburătoare, în lentă rotire. Sau poate mai încărcată de istorie din turnul Catedralei Sfântului Martin, unde în fiecare vară, un spectacol reconstituie ceremonialul încoronării, în amintirea celor 11 suverani din dinastia Habsburg care aici au primit însemnele regale aduse din ajun de la Hrad, unde erau păstrate coroana, sceptrul și spada. Și a cărei siluetă gotică vorbește de frumusețe ca despre o pasăre nemuritoare trecând visătoare prin timp. Dar nu numai noi alegem, suntem și aleși, așa că mi-am ațintit privirea asupra Dunării, ocrotită acum de un strat înalt de transparențe și curgând maiestuos într-o direcție știută mental, deoarece valurile sugerau doar o ridicare pe loc.

Avea o culoare delicată, nisipie, galbenă spune Jules Verne, „fluviu galben și nu albastru, cum îl cântă faimosul vals al lui Strauss”, în cartea sa „Pilotul de pe Dunăre”, publicată după moartea autorului. Sub auspiciile Ligii dunărene a pescarilor, condusă de un domn Miclescu, eroul pornește pe o șalandă de la izvorul Dunării, din Donauchingen, acolo unde, venind din Pădurea Neagră, două râuri își amestecă apele, spre Sulina, străduindu-se să trăiască pe parcurs doar din ceea ce îi asigura undița. Romanul, cu precădere polițist, construit pe fundalul luptelor de eliberare de sub stăpânirea Imperiului Otoman, lasă fluviul într-o geană a poveștii, astfel că Bratislava este doar o așezare trecută în viteză. Și lumea din adâncurile sale este concentrată numai într-o înșiruire de pești: „pălămidă, babuște, gujoni, cambule, bibani, lini, știuci, cleani și alții”. De aceea m-am gândit din nou la Vălurea și la experiența sa minunată. Oare ce aș putea să văd în apa Dunării la Bratislava? „Atunci Peștele de aur o chemă mai aproape de el, apoi începu să înoate în jurul fetiței, mai iute, mai iute. Dunărea se rotea pe locul unde el trecea și, lin, apa se strângea în cercuri de aur, dese, mai dese, înconjurând-o pe Vălurea. Pe încetul, cercurile se desfăceau și apa se ivi liniștită ca oglinda”.
Prima senzație a fost una auditivă. O simfonie de tic-tacuri, metalice, muzicale, grave, vesele, asurzitoare, tăcute, urcând treptele și luându-și zborul pe ferestrele celei mai înguste clădiri văzute vreodată: Muzeul Ceasurilor din Casa Bunului Păstor, construită după 1760 pe un teren atât de mic, încât la fiecare dintre cele patru etaje se găsește doar o singură cameră. Cea de-a doua, a aparținut vizualului: Biserica Albastră ridicată în anii 1910-1913, decorată cu mozaicuri de culoarea cerului, atât de frumoasă, încât orice tânără bratislaveană speră să-i treacă pragul mireasă și orice tânăr bratislavean, aici să-și țină în brațe fiul proaspăt botezat. Și din nou sunetul muzicii, de data aceasta din reședința slovacă a lui Mozart, din pianul de sub candelabrul cu o sută de lumini, la care celebrul compozitor obișnuia să-și conceapă creațiile. Și tot sunete, dar care nu-ți înalță inima, ți-o strâng, vin și dinspre vechea poartă nordică a orașului, Poarta Sfântului Mihail, în care se afla gardianul însărcinat să dea alarma în caz de primejdie, și în care acum scrâșnetul ascuțit sau înfundat care o locuiește este al armelor din muzeul lor. Descumpănitoare apar, lângă monumentele închinate compozitorilor Johan Nepomuk Hummel, Franz Liszt, cărturarului evreu Chatam Sofer, scriitorilor Pavol Orszóg Hvielzdoslav, Petöfi Sándor, sculptorului Georg Raphael Donner, statuile întruchipând personaje, lângă care turiștii nu obosesc să se fotografieze amuzați: statuia soldatului lui Napoleon, cu boneta trasă atât de tare peste ochi, încât nu poate să vadă nimic, statuia lui Čumil, Curiosul, care se uită la noi sprijinit pe brațe dintr-o gură de canal, a unui paparazzo care pândește la colț de restaurant, cu obiectivul fotografic gata să împuște vreo vedetă, a cuplului de adolescenți care dau poezie unei cutii poștale. Printre florile unui trandafir înalt mă privește cu ochii mari o fetiță. Îmi amintesc brusc de Dany, căreia mama voia să-i spună înainte de naștere, după Doinița care am fost, Dunărița, dar nașa a avut câștig de cauză. Din pricina lacrimii care ne apropie și ne depărtează în aceeași clipă, nu am să știu niciodată dacă a fost din bronz, în carne și oase sau din materia celestă a închipuirii. Cum n-am să știu niciodată ce anume l-a determinat, ce l-a inspirat pe Hans Christian Andersen să scrie „Fetița cu chibrituri”, după vizita sa din anul 1841în Bratislava, despre care a spus: „Dacă dorești un basm, orașul în sine este un basm”.

Bate ceasul orei încheiate. Niadi îmi zice că nu e bine să trecem de hotarul ei. Are dreptate, dar deși nu e voie să te uiți în urmă când soarele e la zenit, îi arunc fluviului o ultimă privire. Dunărea are acum un aspect metalic, de platoșă care acoperă o taină.