Spații culturale nr. 54 (5)

Petru SOLONARU

Nu purta clintirii grija spre ce nu-i

-Nu purta clintirii grija spre ce nu-i,
ci iubește Clipa, ca jertfire Lui,
duhul lumii drepte fără de hotar!…
Când ursita-ți umple’ înfrigurat cățui

cu reflecții goale, ia aminte dar:
„Trandafirii vieții, legilor cum par,
sunt să cadă-în stropii colbului sub frupt
rămânând doar nume pe un van stihar,

dacă nu poți trece de natura-gând
ce iluzionează frica rând pe rând,
pe „a fi”-în nuime, pe „a nu”-înfiimi.
Două ori născută sinea ta văzând

roata numenală’ în veșnicul cerut
n-are astfel faptă firii de făcut.
Sinelui asemeni toate-i curg egal…
Somnu-i și vegherea-i se resorb tălmut…

Mântuit monarc…

Zdrențe-adună mintea drept stihar de gând
înadins să-l poarte prin deșertorând
chiar de-ar ști Poetul sta primi în zeu
inspirata noimă-a zvonului tăcând.

Mări de limbă’ în pasul parimiei vers
cumpănind cuvinte lesne semne-au șters
spre asemuirea revelatei morți
când în colb s-ar trece a mirunii mers…

Numai cu răbdare porții se deschid
castelor vocale’ în consonantul ghid
și, ascet călugăr, prinde roua dar
chibzuitei ape de un mantic vid.

Frânghia iubirii, veșnicită’ în Arc,
răsturnând garafa de-alfabetic barc
întru rătăcirea umbrelor ce nu-s
un Safir sărută-a mântuit monarc…

Nous-ul

Tatăl fără Nume peste lumi a scos,
când văzu păcatul, Nous-ul –Hristos
ca al Său întâiul soare procreat
ce prin jertfa castă-i a salva cel Os

aladamității prins de vii erori…
Nu reflexii oarbe’ în timpii apiori,
ci etern Oglinda, iată, o dădu
drept a contopirii’ înfășurare-a zori,

înlesnind chiar golul unui trup trecând
de-a-învăța din iris al pustiei gând
ce scrutează-înalții la nimicul lui.
El e ruta care, tâlc anagramând

miez în miezătatea-i de mântuitor,
are paza legii spre’ întreit sobor
ce ar ști egalul între arc și scop.
Fără fum văpaie, neclintit izvor…

Lumi ce au cuprinde…

Lumi ce au cuprinde alte lumi se-abat
să anime cuibul Sinei calchiat
pe înalta lege că misteru-idoar
dincolo de forma ce-o privim mascat…

Pacea de afară-i cu lăuntrul calm
când cea minte-igoală – drept pustiu cohalm –
și glosăm tăcerea, traversând de văl
spre oglinda – școală bizuită’ în psalm

unde calapodul ni se pierde șir
pe-a luminii calme vrednic tibișir.
Devenind o flamă ce se scaldă-în foc,
vom primi din palma bunului Sotir

calea îndoinței reîntoarsă’ în Tot.
Însă multe aste-abia dacă’ îndevot
vom înfrânge teama de miraj, iar sus,
ne-om desface-apururi de zadar colbot…

În gol e taina…

Toate-s prin făptură după bunul plac,
orb, al numărării celora ce tac
și’ în gâlceava lumii, apărând prisos,
știu că’ în gol e taina plinului Colac.

Straiul nou și zreanța, fiecare,-au cost
după cum e vremea celui adăpost
unde și veninul poate chiar hrăni,
când belșug de vipturi trece van compost.

Vorbele prin vorbe într-un joc succint
răsplătesc iluzii și’ înțelesul mint,
cât prin pânza veche, petic repetând,
chibzuit brodează-al minții mărgărint.

Din aceste-învață: -Ce-i puțin e mult
decât multul care a puțin fu smult.
Clipa, două văluri poartă spre orar,
unul tihnă, morții, altu’ în viu, tumult…

Maria BRIEDIS MACOVEI

Câte o Ană și Marie

Să vorbim,
să ne cunoaștem
şi să rămîneți încă vii!..
voi, oaste de captivi
ai propriilor goluri,
robi ai dezastrelor
ai uitării robi!
Iar ați pus ca
să domnească peste voi
Zădărnicia!

Înglodați în spaime,
răni de întuneric
delirează-n creier,
cu sensuri putrede
vi-i cerul răsturnat
dar viņa, vai,
dați tot pe cei ce
ierburi vă aduc de leac
și soarta lor și-o pun
sub teascul ăstui veac,
nerod și înciumat.

Speranțe, vise spulberate
cer ca-n nemurire
să-ngropați din nou în zidul vieții
câte-o Ană și-o Marie…

Instalație

„O! Ce şic! Ce eleganţă!
Si cât de sexy este!
Are soartă și are caracter!…
Avalanșă de vorbe
ciudate şi şocante
auzi rostite în beţia vremii
de cei ce delirează
adunaţi in jurul
unui hoit de cizmă.

Agonizează visele-n delir
cu rostul lumii răsturnat
apocalipse prevestind
că tot ce e ciumat comercial
devine mai ciumat

Poţi să treci de nouă iaduri
să strigi cu nouă paradise
nimeni nu te-aude
căci sunt cu toții
ameţiţi şi încîntaţi
de-un hoit de cizmă—
ce-a mărşăluit totalitar
cu fanfare prin stafii
rând pe rînd strivind
Marii,… Marii…Marii,

O filă albă de hârtie

Ne scriem versul
cu vise de stea
pe o filă albă şi goală
care eventual putea fi
certificat de boală,
buletin electoral,
bilet spre sudic-nordic pol
sau certificat de pace
pentru un popor.

Trece timpul

Trece timpul
rătăcind înnebunit
zi și noapte pendulează
între „da” și „nu” la infinit

trece prin contraste
bune-rele-ireale-bipolare
este plin de sensuri seci
plin de vise și eroare

urcă el pe căi ferite
ale soartei urme șterge
delirând pribeag prin vise
și căzând mai ancestral
drept-în iad din paradise

Valentin POPA

Literatura lui Mihail Sebastian

În octombrie, anul acesta, se împlinesc 110 ani de la nașterea scriitorului român Mihail Sebastian (născut la Brăila). Dedicăm memoriei acestui scriitor studiul de față decupat din volumul aflat în pregătire Eliade și brăilenii (studiu de geografie culturală).
În scurta sa viaţă, Mihail Sebastian a publicat câteva volume de proză, numeroase articole de ideologie politică şi literară, de eseistică, recenzii şi studii critice, dovedind o deosebită disponibilitate pentru creaţie. A scris şi câteva piese de teatru, unele dintre ele fiind preluate de teatrele din capitală, dar nu le-a publicat în timpul vieţii. A debutat cu volumul de proză Fragmente dintr-un caiet găsit (1932), apoi a publicat volumele Femei (1933), De două mii de ani (1934), Cum am devenit huligan. Texte, fapte, oameni (1935), Oraşul cu salcâmi (1935), Corespondenţa lui Marcel Proust (1939), Accidentul (1940), Armata Roşie vine (1944). Mult mai consistentă este opera sa postumă care cuprinde piese de teatru, volume de publicistică, de eseuri.
În perioada interbelică nu s-a bucurat de o receptare entuziastă, principalii critici literari (Călinescu, de exemplu) au exprimat o serie de rezerve, poate şi ca replică la articolele lui de polemică literară în care nu o dată Sebastian a atacat autorităţile în materie de critică ale momentului. Totuşi analiza lui Călinescu din Istoria literaturii române se dovedeşte obiectivă şi în acord cu evaluările de astăzi. Sebastian nu excelează în roman. Îi lipseşte imaginaţia şi capacitatea constructivă. Piesa lui de rezistenţă, volumul De două mii de ani este, vorba lui Călinescu „foarte puţin roman”, miza lui fiind mai degrabă de natură ideologică, este un comentariu al dramei evreilor de pretutindeni, „un eseu polemic” (Călinescu, G., 1985, 963).
Mulţi comentatori de astăzi merg pe această evaluare şi văd în Sebastian un scriitor de raftul al II-lea. Prefaţa lui Nae Ionescu la acest volum, pe care autorul îl numeşte roman, a generat în anii 1934-1935 o deosebită vânzoleală critică, proiectându-l pe Sebastian în prim planul vieţii literare, obligându-l să publice şi volumul Cum am devenit huligan (1935), conţinând reflecţii proprii asupra subiectului, pledoarii pentru apărarea cărţii şi a deciziei de a include Prefaţa cu bucluc a lui Nae Ionescu, în care directorul său de conştiinţă demonstrează de ce evreul trebuie să sufere. Atacat din ambele direcţii – şi din cea naţionalistă şi din cea evreiască – autorul se simte între ciocan şi nicovală şi acţionează pentru a se salva. Probabil că imaginea lui interbelică a avut de câștigat prin zgomotul produs de acest volum provocator, iar romanul cu pricina nu ar fi trezit atâta interes fără prefaţa şi mai provocatoare a lui Nae Ionescu.
A doua trambulină propulsatoare pentru imaginea lui Sebastian în actualitatea literară românească a fost editarea în 1972 a volumului Eseuri. Cronici. Memorial. Mai toţi comentatorii, apreciază Dorina Grăsoiu, „au ajuns la concluzia că «adevăratul» Sebastian aici trebuie căutat şi nu în beletristica sa. Eseurile, cronicile literare sau dramatice, articolele de ziar, reportajele, notele, cronicile muzicale sau de artă plastică […] impuneau imaginea unui intelectual subtil, familiarizat cu mişcările literare şi de idei ale secolului al XX-lea, în stare nu doar să le înregistreze, ci să le şi trăiască intens…” (Grăsoiu, Dorina,1986, 94).
În fine, a treia trambulină s-a dovedit a fi tipărirea în 1996 a jurnalului ţinut de autor între 1935 şi 1944 care a produs o refertilizare de proporţii a interesului specialiştilor faţă de problematica antisemitismului. Jurnalul lui Sebastian s-a dovedit o continuare a obsesiilor care au alimentat scrierea lui de tip romanesc De două mii de ani şi volumul de „ecouri” Cum am devenit huligan. În Jurnal, o parte însemnată a interesului scriitorului se direcţionează spre analiza fină a reacţiilor foştilor săi colaboratori şi prieteni în acele vremuri de radicalizare ideologică, când valul naţionalist şi antisemit lua altitudine. Majoritatea comentatorilor au căzut de acord să aprecieze că memorialistica ar fi adevărata lui vocaţie, că tipărirea Jurnalului a fost „un eveniment literar care a relansat literatura lui Sebastian, a dinamitat locul din raftul doi al scriitorului şi a schimbat complet paradigma receptării.” (Coman, Viorel,2013)
Succesul Jurnalului se datorează fără îndoială notorietăţii de care se bucura cel mai bun prieten al autorului – scriitorul şi savantul Mircea Eliade, despre care începuse să circule încă din anii ’70 o serie de informaţii bine ascunse până atunci – şi de autor şi de securitatea din România – despre simpatiile legionare de la sfârşitul deceniului al III-lea şi despre anumite atitudini antisemite. Jurnalul lui Sebastian confirma toate aceste bănuieli, toate aceste suspiciuni care începuseră să fie ventilate în spațiul public, mai ales la autorii de sorginte evreiască. Atât de impenetrabil s-a dovedit sistemul de informaţii românesc, încât până şi biograful şi exegetul din România (aflat, desigur, în exil), Ioan Petru Culianu, a rămas perplex când a luat prima dată contact cu această literatură, oarecum subversivă, legată de „fascismul” lui Eliade.
Iată ce spune în acest sens Adrian Marino într-o lucrare memorialistică: „Începuse în străinătate, campania de presă împotriva lui Mircea Eliade, cu punct de plecare în menţiunile din jurnalul, pe atunci inedit, al lui Mihail Sebastian […] în legătură cu articolele prolegionare şi antisemite, în special din Buna Vestire. Nu ştiam, efectiv, nimic de existenţa lor.[…] Când, deodată, primesc o scrisoare […] din partea lui Ioan Petru Culianu, cu rugămintea expresă de a verifica aceste acuzaţii.” (Marino, Adrian, 2010, 241). Culianu era îngrijorat, deoarece publicase o monografie Mircea Eliade în Italia (1979), fără să fi fost prevenit în vreun fel asupra acestui aspect. În plus, polemizase în jurul acelor acuzaţii, luând apărarea savantului. După mai multe tratative, povesteşte Marino, a obţinut aprobarea de a consulta, pe parcursul unei singure zile, şi – avea să constate – în prezenţa unui ofiţer de securitate foarte stângaci camuflat, fondul secret al B.C.U. Cluj, unde exista o colecţie a revistei Buna Vestire. A descoperit în total şapte texte, dintre care unul deosebit de penibil: De ce cred în biruinţa mişcării legionare.
Celălalt biograf şi prieten al lui Eliade, Mac Linscott Ricketts, a obţinut de la Biblioteca Academiei Române dreptul de a pleca cu fotocopii ale acestor articole în urma unui troc din care instituţia în cauză rămânea cu xeroxul folosit de cercetătorul american.
Până la publicarea Jurnalului, literatura destinată compromiterii savantului român de către reprezentanţii radicalismului evreiesc se poticnea mai mereu de absenţa dovezilor. După 1996 (anul tipăririi acestui extraordinar document memorialistic), tema apartenenţei savantului român la mişcarea politică de dreapta din România a explodat literalmente, tipărindu-se cu o viteză ameţitoare – în Israel, Europa şi America – articole, lucrări monografice şi de analiză, consacrate acestui subiect. Desigur, după 1990, articolele lui Eliade, cele atât de bine protejate de cenzura comunistă, se puteau consulta în marile biblioteci ale ţării, dar lipsea interesul. Tipărirea Jurnalului a lansat însă acest interes şi literatura despre Eliade a sporit exponenţial în toată lumea, încât a devenit practic imposibil de cuprins într-o viaţă de om. Dar şi posteritatea lui Sebastian a avut de câştigat enorm prin acest eveniment editorial. S-au publicat zeci de cărţi de şi despre autorul Jurnalului, inclusiv o ediţie de lux a Academiei, cum numai scriitorii clasicizaţi mai au parte. Tot acest fenomen generat de o apariţie editorială interesează nu numai istoria literaturii, ci şi cercetările de sociologie a culturii.
Aşadar, tipărirea Jurnalului a fost un act benefic atât pentru Sebastian care – iată!- a fost scos de la naftalină şi readus în circulaţia culturală, cât şi pentru Mircea Eliade, al cărui prestigiu începuse să se subţieze în deceniile ce s-au scurs după trecerea lui în nefiinţă. Problema care trebuie supusă unei analize atente este cea a valorii literare intrinseci a jurnalului, comparativ cu restul operei autorului său. Privite în afara perspectivelor de azi şi probabil mai în acord cu grilele de evaluare specifice literaturii – şi nu valorilor politice, cum se întâmplă astăzi – scrierile diaristice ale autorului Oraşului cu salcâmi nu i se par lui G. Călinescu convingătoare: „Paginile de jurnale rămase sunt mai mult o imitaţie de jurnal gidian, afectate, snobe, pline de o inconştientă, deşi nu disgraţioasă infatuare în jurul acţiunii literaturii proprii.” (Călinescu, G., 1985, 964). Desigur, Călinescu nu cunoştea Jurnalul ţinut între 1935 şi 1944, ci alte notaţii de acest tip, îndeosebi paginile intitulate Jurnal de roman, publicate de tânărul autor în ziarul „Cuvântul”, în 1929, conţinând note privitoare la scrierea romanului Oraşul cu salcâmi (1935). Astfel de scriitură asupra laboratorului de creaţie a fost impusă în literatura europeană de André Gide îndeosebi, iar generaţia de scriitori ce s-au format în jurul anului 1930 (avem în vedere aici în special pe Mircea Eliade) au pus un accent deosebit pe literatura de tip diaristic. Aşadar Călinescu, făcând evaluările citate, nu avusese la dispoziţie decât paginile publicate de Sebastian în „Cuvântul” din Jurnalul unui roman sau articolele cu caracter memorialistic, publicate în ziarul Rampa, în 1935, având ca obiect de investigaţie portretistică scriitori pe care i-a cunoscut în primii lui ani de viaţă literară bucureşteană, precum Camil Petrescu, Eugen Lovinescu, Mircea Eliade şi alţii. (Sebastian, Mihail, 1935). Cu siguranţă Jurnalul început de Sebastian în 1935, după şocul trăit în urma publicării volumului De două mii de ani, este altceva, comparativ cu ceea ce publicase în domeniul diaristic, tematica lui fiind viaţa de zi cu zi a autorului şi nu numai frământările legate de creaţie. Iar prezentarea fenomenologiei existenţei sale individuale nu putea fi realizată în afara contextului evenimenţial, jurnalul dovedindu-se astfel o foarte valoroasă sursă de documentare pentru cercetătorii anilor ’30 şi ai primilor patru ani (ai prigoanei antisemite şi ai războiului) din deceniul următor. Dar e mai mult ca sigur că nivelul valoric al paginilor acestui jurnal n-ar apărea astăzi atât de ridicat, dacă autorul n-ar fi creionat câteva portrete ale principalilor reprezentanţi ai literelor româneşti, precum Nae Ionescu, Mircea Eliade, Ion Barbu, Camil Petrescu şi alţii, de care istoriografia literară se arată atât de interesată. Mai ales răsturnările de proporţii pe care Jurnalul le operează în cazul unei personalităţi emblematice a spiritualităţii universale, cum este Mircea Eliade, au făcut ca valoarea totală a jurnalului să fie situată cu mult peste valoarea literară.

Bibliografie:

Călinescu, G., 1985, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, ediţie şi prefaţă de Al. Piru, Editura Minerva, Bucureşti
Coman, Viorel, ,2013, Provincia magna, Editura Istros a Muzeului Brăilei „Carol I”, Brăila
Grăsoiu, Dorina,1986, Mihail Sebastian sau ironia unui destin, Editura Minerva, Bucureşti
Marino, Adrian, 2010, Viaţa unui om singur, Editura Polirom, Iaşi
Sebastian, Mahail, 1935, Cum i-am cunoscut!, în „Rampa” din 30 decembrie 1935
Sebastian, Mihail, 1990, De două mii de ani, în vol. Mihail Sebastian, De două mii de ani şi Cum am devenit huligan, Editura Humanitas, Bucureşti
Sebastian, Mihail, 1996, Jurnal 1935-1944, text îngrijit de Gabriela Omăt, prefaţă şi note de Leon Volovici, Editura Humanitas, Bucureşti

Diana VRABIE

VASILE FLUTUREL: POETUL NINSORILOR GALBENE

După ce debutează editorial cu volumul de versuri Cinci puncte cardinale, în1996, scriitorul Vasile Fluturel (n. 14.10.1946, Mânjești) pactizează pe termen lung cu poezia, tatonând multiple registre stilistice și cochetând cu cele mai surprinzătoare specii literare (de la elegie, odă, imn, colind la rondel, sonet, haiku, micropoem etc.). Poetul manifestă o disponibilitate încurajatoare atât pentru poezia patriotică, istorică, cât și pentru cea de dragoste, pentru copii etc., pe care o îmbracă fie în stil clasic, tradițional, fie în stil modern, apelând, după caz, chiar la poeme într-un vers.
Volumele de versuri, în ordine cronologică, Târziu de noiembrie (1999), În umbra columnei (jurnal de călătorie în Italia) (2002), Vibrații (2002), Simple (2005), Vorbe (2007), Rezervat pentru visători (2009), Rondeluri (2013), Arpegii sentimentale (2015), ri(t)mate și nerimate, întrețesute de poeme într-un vers, vin să divulge imperioasa necesitate de autoidentificare a unui reflexiv incurabil. Aflându-se într-o căutare firească a stilului, poetul parcurge calea labirintică de la faza romantismului contemplativ, caracterizată printr-o poezie lirico-reflexivă, concepută într-un stil temperat, logic echilibrat, discret solemn și uneori patetic, la faza neoexpresionismului vibrant. Din aceleași rațiuni, poetul încearcă să se apropie de teme extrem de variate: Moarte, Destin, Dragoste, Timp, Libertate, Natură, Istorie, pe care le filtrează prin oglinda propriei interiorități. Apar meditații pe seama „universului”, a legăturii dintre Dumnezeu şi om, a relațiilor dintre bărbat și femeie, a raportului poet-poezie, poet-univers, toate reluate în registrul metafizic şi subminate temporar pentru contrast de o îndoială pasageră: „Ba exist, / ba nu sunt./ Cineva acolo, sus,/ Cineva, parcă, acolo, jos, undeva/ între plâns și surâs …” (Aplauze vrăjmașe). Oferind cicluri de poeme voit moderne, poetul cochetează deopotrivă cu „dorul unor clasice valori”, confesându-se: „Poet de modă veche-s câteodată / Ideea le dă unora fiori. / Ei, și? N-o să primesc destule flori / Căci scriu o poezie demodată” (Rondelul poetului (III)). Sensibilitatea, rafinamentul uman, lirismul ontologic i-au prefigurat, în fapt, destinul poetic.
Creațiile scriitorului de la Mânjești s-au bucurat în timp de aprecierile unor critici și eseiști importanți, cum ar fi Constantin Ciopraga, Al. Husar, Mihai Cimpoi, Cassian Maria Spiridon, Valeriu Stancu, Marius Chelaru, Nicolae Busuioc, Tudor Palladi ș. a., care au încurajat condeiul celui pentru care „rimele se ascund suspinând / dincolo de bunul simț; / poetul își ia pe umeri / rostul existenței, asumându-și riscul / devenirii întru cuvânt” (Proscrișii).
Difuzându-și timp de decenii energia debordantă în calitate de profesor de limba și literatura română, de director de școală, fondator de cercuri și cenacluri literare, participant activ la manifestările culturale din România de pe ambele maluri, Vasile Fluturel se decide, în anul 2016, să-și adune întreaga creație poetică între copertele generoase ale antologiei Rostiri necesare, apărută la Editura Princeps Multimedia. Riguros concepută de autorul însuși, aceasta reface traseul evolutiv al poetului din Cinci puncte cardinale, completat de reverberațiile lirice din Târziu de noiembrie, în versiune trilingvă, condimentat cu Picături de înțelepciune, primenit cu poeme din Vibrații, Rezervat pentru visători, Rondeluri, Arpegii sentimentale și Addenda. Antologia conține și o serie de „ziceri cunoscute, dar puțin contrafăcute”, epigrame din Sertarul cu epigrame și versuri pentru copii (Agenția „Cucurigu”), toate completând în chip sugestiv universul creației lui Vasile Fluturel. Având o prefață semnată de istoricul literar și eseistul Nicolae Busuioc, cu repere biobibliografice de Constantin Mănuță, referințe critice și iconografie, antologia își revendică toate ingredientele specifice unei astfel de lucrări, denotând faptul că pentru autor, antologia presupune o carte cu o structură aparte, bine gândită. Dincolo de respectarea structurii tipice unei astfel de lucrări, autorul își anunță spiritul autoironic și ludic chiar din debutul antologiei, unde, după cuvântul înainte al lui Nicolae Busuioc, face loc unei altfel de prefețe: „Orice carte / sau aproape orice carte / începe, se știe, cu obișnuitul „Cuvânt înainte”/. „Ei, și!”, ar zice unii, „se poate și fără”./ Dar cine a spus că nu / totul e relativ pe această lume …” (O altfel de prefață).
Aflat la vârsta revizuirilor, a bilanțurilor existențiale, poetul din prima secvență a antologiei, Cinci puncte cardinale, trăiește necesitatea redimensionării treptelor sale poetice într-o paradigmă a autodefinirii. Poetul caută să se afle în imperioasă nevoie a regăsirii sinelui pierdut. „Hoinar în serile cu lună”, „biet muritor”, „negustor de visuri de mărire”, „călător prin lacrima de vis”, cavaler al unui ev de mult apus”, cum se autodefinește, poetul este „prea singur pe acest pământ”, născut „în poiana de pe vale / Unde-am văzut lumina prima dată”, acolo unde „Dumnezeu pășea agale / Iarna, prin troienele de vată …” (Rondelul satului natal), adresa sa – „o adresă oarecare”, „meridianul 26. / blocul din fața Soarelui, etajul doi, ușa cu vizor / spre infinit” (Carte de vizită), unde își bea „cafeaua preferată / pe fundalul concertului / șinelor de tramvai” (Cine spune …), are nevoie arzătoare „de multă lumină / în imperiul acesta rotund” (Neliniște (I)), în care culoarea preferată devine galbenul amiezii din toamnă: „Ninge galben prin livezi / Galben se aprind gutuii. / Parcu-i galben pe alei, / Galben – creștetul statuii” (Cromatică). Poetul se închină „în fața liniștii absolute”, deschizând „ochii mari”, pășind „grav / în altarul zilei” (Jocul de cuvinte), făcând „slalom / printre gânduri” (Probabilitate). E, în fapt, „un autoportret plural în mișcare”, cum bine observă Horia Zilieru, în care sunt adunate stările de spirit, temerile, dilemele, obsesiile poetului. Poemele transmit plurivalența spiritului poetului, scindat între resemnare și revoltă, contemplare și răbufnire, luciditate și reverie. În leagănul reveriei, insolvabilele semne de întrebare asupra destinului solicită imperativ răspunsuri: „Ce se-ntâmplă cu noi, oameni buni, / De-s atât de largi izvoarele urii?” (De ce?).
Încercând să-și identifice locul și rostul în univers, poetul se frământă, se caută, (își) pune întrebări și tatonează răspunsuri. Unele titluri de poeme sunt chiar răspunsuri în sinuosul drum al autoidentificării și autocunoașterii: Altă Ană, alt Manole, În Țara Nimănui, Iarnă incomodă ș.a. Infuziunile biografice și referințele livrești întrețin jocul căutărilor poetice, inducând sentimentul realului. Poetul invocă marii maeștri ai literaturii, pe Borges, Shakespeare, Rilke, pe corifeii picturii (Van Gogh, Rembrandt), oferindu-ne o poezie dialogică, ușoară, scuturată de acrobații stilistice inutile, în care lumea celor vechi comunică cu cei noi. Căutând esența lucrurilor, poetul reușește să o capteze și, ce este și mai important, să o transmită în forme simple, purificate, decantate. Alchimia savantă este atenuată de autoironie și spirit ludic, care oferă un nou suflu poemelor.
În încercarea de a-și decodifica propria individualitate, în cea de-a 25-a oră a zilei, poetul reașază mituri (Altă Ană, alt Manole), oferindu-ne, finalmente propria mitologie po(i)etică, caută adevăruri (Geometrie), își înmulțește canalele de comunicare cu lumea obiectuală (Cinci punte cardinale). Privirea poetului asupra universului e tristă, îl doare soarta Țării Nimănui, în care oamenii sunt „suspendați între „da” și „nu””, „între „aici” și „nicăieri””, „între „totul” și „nimic”, în care „vânzătorii de iluzii” sunt însărcinați cu întreținerea dorinței, în care ploaia se revarsă pentru a mai spăla „din păcatele omenirii”, în care „nici viscolul / nu mai e viscol / nici ploile, ploi / nici floarea, floare, / nici visul, vis” (Ce mai faci, domnule Dumas?), iar „cozile de popor” jubilează. Îndemnul „Omule, nu te îndemn / să traversezi ilegal / decât granița / propriei tale indiferențe” sună dramatic într-un context al ignoranței totale, pe care ar putea-o anula doar bunul Dumnezeu: „Ocrotește-ți, Doamne, / făpturile, dându-le gânduri curate” (Cine?).
În secvența poetică Târziu de noiembrie poetul ne oferă o antologie de micropoeme de format nipon, dar românești ca sensibilitate și emoție estetică. Reflecțiile pe tema timpului constituie canavaua acestor pagini: timpul e „flux și reflux”, se cerne, „curge ne-ncetat / din abis înspre abis”, încetinește când „soarele semnează încet / actul de naștere al zilei”. Timpul este condimentat de așteptări în care „orologiul nu mai știe să bată orele”, același orologiu „taie-n felii eternitatea”. Poetul se lamentează că nu poate măsura veșnicia, nu o poate micșora, nici extinde, spre final de mileniu el surprinde „un bătrân în cârjă / interogând timpul”. „Vânătorul de secunde” / „veritabilul tâlhar de secunde” ne invită să stăm la sfat cu noi înșine, să ne cumpărăm „Ghid de conversație eu-eu” în diminețile de vară, când razele de soare „fac din cerdac sanctuar”. Scriitorul reușește să confere imaginii poetice un anumit grad de transparență, de luciditate, care să-i asigure transpunerea ușoară în limbajul comun.
În eșantionul Vibrații poetul rămâne același liric meditativ, perpetuând conotațiile etico-civice din volumele anterioare. Găsește ingrată condiția poetului căruia greu „i-ar putea număra cineva zilele și nopțile” (Poetul), care „ține-un stol de doruri / Sub fruntea lui îngândurată” (Rondelul poetului), arătându-se nedumerit de dispariția acestuia: „Au pierit poeții, / au plecat departe; / s-au ascuns de lume / pe tărâmuri moarte?” (Nedumerire). În ideea reabilitării condiției de poet, acceptă să se plece „doar în fața mamei / și a poeților lumii, / prefăcuți din când în când / în visuri / din care cresc, / rotund, / împlinirile noastre / cu iz de eternitate” (Recunoștință). Poetul continuă să își transcrie trăirile, își contabilizează dualitățile, evadările, înfrângerile, care erup din spiritul său, însă o face prea explicit uneori, tenta moralizatoare diluând emoția estetică în unele poeme. În dorința de a fi cât mai „pe înțelesul” lumii, versul cade uneori pradă codului univoc de comunicare, fantezia poetului limitându-și înălțimea zborului: „Se-ndoaie axa lumii / și n-o putem reface, / Prea mult iubim prezentul / și prea puțin vecia … (Se-ndoaie axa lumii). Situat la confluența paradigmelor, Vasile Fluturel caută clipa revelației la intersecțiile firii, la hotarul dintre somn și trezire, vizând punctul de întâlnire a stării de vis cu starea de veghe: „Vom dormi ascunși într-un vis / De copil născut din petale, / Vizavi de-un sperat Paradis / Ocrotit de-ale nopții vestale” (Metamorfoză).
Consolarea unică a poetului într-un univers anost este natura în toate ipostazele sale: ploaie, ger, viscol, arșiță, beznă, coame de deal, spuze de văi, zări întomnate, cu flora sa afabilă, în care regii sunt plopii, teii, cireșii, iar berzele, rândunelele, cocorii, melcii, buburuzele sunt invitații de onoare. Veritabile ode naturii sunt dedicate în secvența poetică Rondeluri: Rondelul petalelor de trandafiri, Rondelul firului de iarbă, Rondelul cireșilor în floare, Rondelul concertului în luncă, Rondelul nourului singuratic, Rondelul curcubeului, Rondelul sfârșitului de vară etc.
Rapsod al primăverii, „când brazda tresare a eternitate” și al solarului discret („clamând lumina („mai multă lumină”), pe care o portretizează în Rondelul primăverii, Rondelul soarelui cu dinți, Rondelul cireșilor în floare, Rondelul concertului în luncă (cel din urmă amintind de pastelul lui Vasile Alecsandri), poetul găsește iarna incomodă: „va mai suna oare de ieșire / din temnița albă?” (Iarnă incomodă), adnotând: O iarnă-n an ne e de-ajuns.
Natura romantică a poetului, al cărui „dor de stele” hoinărește prin cer, se dezlănțuie în ciclurile erotice, în care rezonează îndeaproape cu imaginile eminesciene: „Din ochi îi izvorăsc scântei / Și el tot soarbe din priviri …” (Rondelul petalelor de trandafiri). Iubirea este interpretată drept o „inundație necesară”, devenind un sentiment, prin excelență, purificator și vindicativ: „dar eu știu / că doar tu /, c-un surâs /, mă poți vindeca / de singurătate” (Vid). Iubirea e „pânză diafană”, „mare frământată”, „stea mereu arzândă” (Posibile definiții). Suavitatea romanticului e detectabilă și în eșantioanele: M-aș fi vrut surâsul tău prefăcut într-un poem, Cu tine învățasem cum să citesc în stele. Poetul își caută iubirea „din spuma zării / peste creste” (Stop cadru II), tânguindu-și „dorul printre flori”, evocând sărutul „tivit cu raze de lună” (O altfel de scrisoare). Chipul iubitei este refăcut „printre gânduri permanent”, surâsul ei „e o întrupare / a nebănuitului /de dincolo de gând” (Inundație necesară), sufletul ei e „laboratorul / unde m-aș angaja cu plăcere / ca simplu laborant” (În ultimă instanță). În aceste confesiuni lirice poetul resuscită motivul dorului, al așteptării, al tăcerii, împletindu-le cu reflecții existențiale: „Dacă / mai ții minte / versuri din Homer / și mai tresari / la acorduri de Liszt, / dacă te mai încântă Villon / și te mai întristează / Baudelaire, / atunci / nu regret că exist” (Dacă …).
Reușind performanța de a descoperi relații interioare între lucruri prin intermediul unui supraochi ultrasensibil, poetul (re)clădește și renaște lumi în Rezervat pentru visători: „Și te-ai întors, / călătorule, / acolo unde știai / că te poți naște / a doua oară” (Renaștere). Chiar dacă se dovedește un visător incurabil („a visa” fiind unul din verbele recurente în antologie), poetul nu vinde și nici nu cumpără iluzii, având o percepție pregnantă a realității în care trăiește: „Nu-ți face zadarnic iluzii, / Jucăm într-o piesă banală … / Decorul e plin de confuzii, / Iar sala-i imensă, dar goală …” (Nu-și face iluzii). Luciditatea și coerența percepției fac corp comun cu emoțiile și reveria în aceste poeme.
Spiritul ludic, combinat cu ironia subtilă se resimte în numeroase poeme. Persiflarea îi vizează când pe editorii care recurg, fără un oarecare succes, la hrănirea cu lingurița a cititorilor: „Învățați să gândiți fără creier”, „Cum scriem fără litere”) sau la alte tertipuri spirituale menite să le asigure succesul comercial („Curs intensiv de învățare a limbii… cu măsline”), când pe cei certați cu regula bunului simț: „Simt că / sirena de avarie a istoriei / trebuie neapărat acordată / pe lungimea de undă / a bunului simț” (Regretabilă eroare). Poetul amestecă sensibilitatea genuină și meditația lucidă, scintilația autoironică și amărăciunea reflexivă.
Antologia Rostiri necesare încorporează, prin urmare, pasteluri delicate, ode anotimpurilor și umanității, notații de atmosferă interioară, stările unui subiect sensibil la venerabila splendoare a naturii şi subjugat de melancolia „trecerii”. Poetul optează pentru alternanța versului clasic cu versul alb, unde rostirea gravă şi vocabularul ales ţin de neoexpresionism, acele incantații menite să tulbure spiritul apelor, al pădurii, mai mult prin enunțarea lor decât pe curtarea unui motiv anume. În concepția estetică a scriitorului, poemul trebuie să fie rezultanta unei alchimii interioare: „Cuvintele se-nchid cuminți în mine / Ca într-un sipet tainice comori…” (Lumina cuvintelor). Cultivând o poezie subtil reflexivă, scindată între spiritul ludic și solemnitatea rostirii, între liric și real, concret și abstract, autorul Rostirilor necesare se aliniază treptat poeziei moderne fără să facă o problemă din concilierea tradiționalismului cu modernitatea.
Oferindu-ne un volum antologic inspirat și bine conceput din punct de vedere structural, scriitorul promite și alte apariții editoriale: „Cu îngăduința Celui de Sus, visarea va continua și se va materializa în alte apariții editoriale în anii ce vor urma”. Nu ne rămâne decât să așteptăm materializarea promisiunii lansate…