Propoziții pretențioase – Acinoși
Semințe bune, oameni cu totul la locul lor. Excepțiile….
După om și casa. După cumințenia și pretențiile fiecăruia. Între cele două linii directoare școlare o librăreasă, în amintirile mele și ale generațiilor apropiate ca o femeie masivă în spatele tejghelei din colțul clădirii muzeului municipal și mai înainte, după aceleași ,,pupitre”, în casele vechi din partea opusă, având la mijloc părculețul Pieței, lângă fostul atelier de cântare al lui nea Fane. Cine-l știe pe domn Pârâială, determină cu exactitate sediul bătrânei librării. Jghebulețele și burlănele, încropite lesne pe loc, la sol – o privire fugară la numărul 48 formează o părere indubitabilă: statul unui ins mai răsărit atinge cotele pluvialelor cu vârful degetelor, chit că îl pândește pericolul înțepăturii de acarian -, fixate pe poziții în doi timpi și trei mișcări, într-un soi de acalmii după furtuna pornirii către lucru cum nu fusese vreodată. Nu mă sfiesc să repet că după proprietar și casa, și reacțiile noastre, ne potolisem la comandă, micile greșeli și omisiuni treceau doar cu ,,nu e nicio problemă”, amabilitatea doar că nu determina mișcări ca ale monseniorilor de curte regală, largi, cu pălării înclinate deodată cu mâinile afabil.
Apariția ,,meseriașilor” pe o stradă lasă urme. Admirative, ranchiunoase sau de nevoie stringentă. Mai ales în dosul imobilului, unde ești filat atent, ți se urmăresc acțiunile și ești testat de eficiență. Ochiul de soacră trece gardul, te străpunge în ceafă. Te faci că nu auzi, că nu vezi până la primul ,,Mamă, am și eu ceva de făcut! Când treceți și pe la mine să vă arăt ce am de făcut?”, ,,Să terminăm la vecina și dăm o fugă și pân’ la mata.” Mai cu jumătate de gură, știindu-i fata cam smucită. Mă achitai de răspuns ca să putem termina mai repede în zona de supraveghere remedierile. Dădu Cristi să șoșotească despre origini, profesie, metehne… I-o retezai cu ,,Gura!”, fiindcă nu numai ochiul de soacră se activează, ci și urechea. Oricum, n-am scăpat de biografie, mi-a înșirat Cristi destule, norocul lui că eram în toane bune, nu se epuizase tot fengșuiul, cu toate că acapară finalul lucrării cu cleveteala lui.
L-am lăsat pe tata să discute cu ,,rădăcina” – influența din vecini a lui nea Ninel -, chitită încă în contra tineretului că are ultimul cuvânt în privința la ce, cum și unde trebuie puse scurgerile. Că e casa ei și ea decide. I se făcu voia, cu mici amendamente în aceeași parte-discordie permanentă între proprietăți. Și asta fiindcă nesațul românului după ultima palmă de pământ a devenit folclor. Nu mai vorbim de proiectare și permisivitatea acestor plasări ori foarte aproape de hotar, ori exact pe hotar, ori, și mai și, cu vreo zece-douăzeci de centimetri în ograda megieșului, în baza unei științe din bătrâni cum că limita pe la 1900 și era în altă parte. Ne aciolam și noi între părerile celor doi ca să ajungem la momentul când ne achitau contravaloarea serviciilor prestate și ne vedeam de drum către atelier. La familia cu pricina ne-am ocupat de aceleași scurgeri, în unele locuri jgheaburi și burlane – construiseră în spate și de teama conflictelor cu vecinul predicator, dar și a zădărnicirii muncii, au hotărât să nu lase ploaia să-și facă de cap -, în altele doar burlane, pe față câteva reparații.
Și cam gata strada. Dar și lista cuvintelor de-ngroșat.
