Spații culturale nr. 54 (2)

DIN MINIATURA POETICĂ RUSĂ (II)

Iar dacă Poeziei i-a fost dat să înflorească în Patria mea, eu, îndrăznesc să spun, i-am fost totdeauna o radioasă și adevărată martoră… Sunt convinsă că noi nici până astăzi nu știm întru totul ce minunat cor de poeți avem și cât de tânără și mlădioasă e limba rusă și că de nu prea multă vreme scriem versuri, pe care le iubim și cărora le credem.(Anna Ahmatova)
În traducerea lui
Leo BUTNARU

Nikolai ADUEV (1895 – 1950)

***

(Boris Pasternak)

Pe când îmi băgam capul în viață*
Ca o hârtie de turnesol lila,
Suflai spumița de pe rime, lucioasă,
Prinzând a mă lăcomi la asonanțe, da.

Pe mine nu mama mă născu, pur și simplu,
Ci mă aruncă în lume-lumină sora mea –
Viața. Și densă beznă se înstăpânea
În conștiință, încât trauma o amenința.

Și în cea mai amară din amarele nevolnicii
Trăiesc – mă chinuiesc splin, alean, mai ales – trac
Și voi ieși la libertate, dând din nou cu capul
În sintaxa otova a lui Boris Pasternak.
_______________________
*E, firește, o referință la cartea de debut a lui Pasternak „Sora mea viața”.

Samșad ADULAEV
(n. 1957)

După amiază

Fereastră deschisă în inima verii.
Ciripitul-clănțănitul păsărilor – iute,
iute, ceea ce nu importă. Refracția
apei putrede clăti soarele:
gigantica noapte – rămasă în urmă de parcă
deja Lautréamont ar fi trecut oceanul.
La ora amiezii privești în jos, unde albește
fiece mărunțiș de o claritate mustrătoare. Sotto-
voce citesc în palida odaie
rugăciunea; cine? Vara nefericiților,
ar fi spus amicul meu.

Kleist

Desăvârșirea spuse el
e statică
și schimbându-se de pe o cizmă lustruită
pe cealaltă cizmă
prinse a trăi nerăbdător
o secundă.
Între timp glonțul de fier(e)
deschise tâmpla
de o rotunjime impecabilă
a copilului și patriotului
pe 21 noiembrie. Îndură-te de el.

Ivan AFANASEV-SOLOVIOV
(1905 – 1939?)

Din „Poemul nordului”

2

O, Petrograd,
Cum să nu te cânt,
Strângându-mi de gât
A versurilor ștreanguri,
Când tu îmi aduci generos până la agonie
Fiicele tale dragi în patul meu de amant
Și nu știi
Dacă turnuri zvelte
Frângându-le din mijloc
Sau albastrul corp de moschee
Va silui astăzi poetul
În albele cearșafuri ale poemului.

1923

Tofik AGAEV
(n. 1933)

***

Se împuținează luna,
Dăruindu-se
Îndrăgostiților.

***

El și ea
făcură câte un pas
unul în întâmpinarea celuilalt

nu s-au
(au!)
întâlnit

El și ea
făcură o mie de pași
unul spre celălalt

s-au răzlețit

***

Poetul viețuiește
cu ochii legați

în fața lui
se răresc pădurile
și fiarele cedează calea

Poetul viețuiește
cu ochii legați

în fața lui

se feresc din cale munții
se retrag mările

Poetul viețuiește
nu lăsați să-i cadă fașa de pe ochi

***

nu este greu
să ghicești omul
îndrăgostit de cer
el merge
cu capul mândru ridicat
sub picioare nu vede pământul
se împiedică și
cade
cade
apoi se ridică
în mâini cu o stea

Nikolai AGNIVȚEV
(1888 – 1932)

Harta orașului Sankt-Petersburg

La Constantinopol, deci la turci
Sta aruncată, ruptă, cu pete negre, multe
„Harta orașului Sankt-Petersburg”
La scară: 1 țol – stânjeni 300…

Și tresăriră vechile-amintiri!…
Se stinse pasul… Lacrimi mijiră, mute
Și tristețea, la fel cum e pe hartă
Într-un țol – stânjeni la 300…

Leda și Lady

Printre statui, direct spre Leda
Grăbește țanțoș încruntata Lady
Din urma ei, deloc fudul
Un camerist aduce pledul.

Când ajunse lângă Leda
Spuse sec, sever, cea Lady:
„Choking!” – apoi nudul zvelt
Ea îl acoperi sub pled.

O, prea grijulie Lady
Nu asta râvnește Leda!
Vă asigur: Leda vrea
Nu un pled, ci lebăda!*
_________________
*Precum se știe, în lebădă se transformase Zeus, pentru a o seduce pe Leda.

Bella AHMADULINA
(1937 – 2010)

***

De o mie de bărbați, vânturați pe Arbat*
de griji sau de cotidiană molatică lenevie,
dacă n-au pentru mine vreun frate, am întrebat;
pe cineva care frate adevărat să-mi fie.
– Nu există frate, răspundeau, nu mai căuta. –
Unul bea vin, altul vreo doamnă conducea.
Și fiecare din mie să-l ocrotesc mă ruga
și de iertarea mea oricare din ei depindea.
_________
*Renumită stradă pietonală în Moscova.

***

Încă nu este albă ca metalul călit,
și totuși deja albește
noaptea peste Neva.
Mintea e bolnavă
de jind și suferință juvenilă.
Când de cupola aurie
se va sfărâma raza pre-zorilor
și vara va intra în Grădina de vară
ce alte daruri, ce alte plăceri
să-i mai ceri
acestei vieți?

1978

Ivan AHMETEV
(n. 1950)

***

există ruși
în deplinul sens al cuvântului

există ruși
în sensul restrâns al cuvântului

există ruși
în extrem de îngustul sens al cuvântului

***

Ca zimbrul mă repezii spre Asfințit
În Polonia mă proțăpesc flocos
Finlandezii mi-s undeva în coapsă
Picioarele mi s-au împotmolit prin Caucaz

Cu burduhanul stau peste China
Coada mi-o uitai prin Alaska
Blana mi-a înghețat – nu se topește

Vechiul chip al slavonității

(1974)

***

grecii au inventat filosofia
romanii dreptul
nemții odicolonul
americanii aeroplanul
iar rușii
rețeta fericirii generale

***

Pentru că noi suntem asemeni copacului
ce crește prin plesnitura din beton

Tulpina lui păstrează forma crăpăturii

Nu nouă ne e dat
să ruinăm pereții de beton

Menirea noastră e să creștem

1974

***

sărută-mă
sărutările tale
mai dulci îmi sunt decât pacea…
și războiul

(război și pace
părinți și copii
suflete moarte
și oameni săraci*)
______
*Sunt enumerate titlurile unor romane celebre de L. Tolstoi, I. Turgheniev, N. Gogol și F. Dostoievski.

***

Gogol
Dostoievski
Tostoi
Cehov

dar și Gorki

însă mai mult pentru țările
slab-dezvoltate

***

a trăi în societate
și a fi liber de ea
nu se poate
în special în ce privește
societatea socialistă

Leo Butnaru la prima ediție a Festivalului „George Bacovia”

Virgil DIACONU

Avuţia

Dacă tot am venit la voi, ia nu mai trageţi cu ochiul la ea şi nu vă mai uitaţi pe furiş la femeia mea, dacă tot am venit. Dacă tot am venit aici, în această viaţă.

Mai vedeţi-vă de treburi şi n-o mai ispitiţi cu privirea, când vine înfăşurată în vulpea ei argintie… Mai am şi alte griji decât să o feresc de capcane, cum staţi hăitaşi cu ochii pe ea, ca la vânătoare.
De altfel, am găsit eu o cale să o feresc de voi: eu am ascuns-o într-un cântec. S o ştie toată lumea, să n-o atingă nimeni. Să nu se spună despre mine că îmi las avuţia în risipa mulţimii.

Chiar aşa! Mai vedeţi-vă de treburi şi nu mă mai pândiţi cu tot felul de lucrături şi scorneli, că va fugi argintoasa cu altul. Lăsaţi-mă, că ştiu eu ce am de făcut!
De voi lăsa eu viaţa din mână, are el, Daimonul, grijă!

Don Quijote

Despre Don Quijote nu poţi vorbi decât cu lancea în mână şi în olatul morilor. Şi cum olat fără mori nu există, nici mori fără quijoţi n am auzit să fie.
Privită din afară, povestea lui Quijote pare să fie aceea a unui om cu lance pornit să înfrunte o moară de vânt. Dar Quijote vede în moara de vânt un Cavaler. El ridică moara de vânt la rangul de cavaler.
Şi este trântit la pământ.
De bună seamă, Quijote înlocuieşte realul cu propria imagine despre real. Ceea ce îl defineşte pe Quijote este închipuirea. Viaţa sa însăşi este o rătăcire prin ţara fără hotar a închipuirii.
Eu însumi sunt cu totul întrecut de viziunile mele, calea pe care o urmez este aceea a himerei.
Călăuzit de această himeră, eu mai caut şi acum Cavalerul pe care să-l înfrunt. Poate că ţinta mea eşti chiar tu. O moară de vânt mă poate trânti la pământ. Un Cavaler primeşte, deschis, lupta.

Labirintul

Cineva ţese pentru tine, în permanenţă, un labirint.

Oameni nevăzuţi te învaţă cum să gândeşti, cum să respiri, să iubeşti. Nu cumva să îţi iei viaţa în propriile mâini şi să faci de prisos în acest chip coridoarele, ghidajele labirintului. Nu cumva să schimbi pasul şi să dai peste cap cadenţa plutonului.

Oameni nevăzuţi ridică în propria noastră gândire labirintul… Însă acum, strategii se pot retrage: noi înşine am devenit aceia care le ducem mai departe lucrarea, care ridicăm în noi zidurile invizibile ale labirintului.

Cei mai mulţi nici nu ştiu că se află în labirint. Nici nu ştiu că labirintul este hrănit chiar de ignoranţa lor.

A începe să gândeşti singur, în afara zidurilor, înseamnă a strica legile labirintului.
Cu siguranţă, trezirea noastră dărâmă zidurile, Fiarei închise cu noi în labirint îi spulberă dinţii. Pentru că nu mai putem aştepta, la nesfârşit, un salvator. El este fiecare dintre noi.

Femeia-copil

Mai bine spuneţi voi despre Ea, ştiutorilor, cine este…
– Nu poate fi decât depărtarea – spune peregrinul. Cu puţină ştiinţă vei fi un om-departe.
– Este punctul tău vulnerabil – urlă invulnerabilul. Altă glorie nu o să ai niciodată.
– Ba este un nod – îmi şopteşte Gordus. Fereşte-l de săbii!
– Este o carte cu îndoieli ca o carte cu pierderi – spune înţeleptul. Citeşte-o! Fă-ţi table de legi din ea, dacă poţi.

Numai mie mi se pare că este o femeie-copil, pe care, de atâta ceartă stârnită între prieteni, am şi început s-o iubesc.

– Altă depărtare nu ţi-ai găsit? Mergi şi nu-i dai de capăt, spune peregrinul.
– Ce rană lumească ţi s-a dat! – zice Achile. Dacă vrei s-o atingi, ţine săgeţile mele…
– O, ce mai nod, ce lucrare a cugetului dată la săbii… Taie-l şi ai să te lepezi de lauri!
– N-o mai răsfoi – tace ultimul. Te va pierde!

Numai mie mi se pare că este o femeie-copil pe care nu am s-o pierd niciodată. Pe care am şi început s-o iubesc. Repede, cât mai am vreme!

Adrian MUNTEANU

POVEŞTI FĂRĂ SFÂRŞIT
(jurnal de călătorie artistică în Canada)

Episodul 20
Vineri, 4 iulie 2003, Montreal

Mai întâi relatarea pentru radio:

„După o lună și trei săptămâni, aflat la Montreal, se apropie de final turneul meu de spectacole pentru copiii între 7 și 77 de ani, desfășurat pe pământ canadian.
A fost o deplasare care mi-a adus o experiență fabuloasă, în plan personal și artistic. Rareori am întâlnit, chiar printre românii din Canada, pe unii care să fi văzut ca mine cele mai importante orașe, de la vest la est, de la Pacific până aproape de Atlantic, de la Vancouver, orașul dintre ocean și muntele înzăpezit, așezarea căreia de curând i s-a încredințat organizarea Olimpiadei de iarnă din 2010, până la Montreal, metropola de tip european, așezată pe fluviul St. Lorain, unul dintre cele mai mari din lume, acela care a dat sens măreției naturii și a făurit minunea numită cascada Niagara.
Am văzut locuri turistice de senzație, orașe gigant, cum este Toronto, un triumf al unei rapide și consistente înfloriri moderne, am simțit ce înseamnă să fii una dintre țările exportatoare de electricitate și una dintre cele mai bogate în surse de apă. Și, mai ales, am făcut cunoștință cu români, răspândiți pe o țară cât un continent, români care, în mare parte, nu și-au uitat obârșiile. De o sută de ani s-au tot așezat în acest imens cuprins, iar în ultima vreme numărul lor crește exponențial. Am văzut cum trăiesc, unde stau, cu ce se ocupă, ce gândesc, ce visează, cum se ajută sau cum se suspicionează – pentru că păstrează unele metehne care ne caracterizează ca nație – cum s-au realizat sau n-au reușit să-și găsească locul, cum se gândesc nostalgic la țara de origine sau, mai rar, cum încearcă să se distanțeze de ea în speranța că vor fi odată canadieni veritabili și nu cu un statut perpetuu de străin. I-am văzut cultivându-și limba cu care au venit în cadrul unor posturi de radio în limba română, al unor ziare și reviste românești, a unor Festivaluri multietnice, aducându-și aportul la promovarea tradițiilor noastre, trudind ca limba de acasă să nu se stingă, ci să îmbogățească noul spațiu în care au hotărât să se statornicească și să devină un etalon reprezentativ în vălmășagul de rostiri diverse care compun Canada, țara-model a unității în diversitate. Le-am urat tuturor prietenilor mei români din Canada, ca toată comunitatea lor să găsească înăuntrul ei prilej de coeziune, să se înțeleagă mai mult decât se înțeleg românii de acasă și să viseze mai mult, să gândească mai mult la soarta românilor de acasă. Spre românii și prietenii de acasă mă voi îndrepta în curând, cu regretul pe care îl simți întotdeauna atunci când te desparți de ceva frumos, de oameni și locuri care îți vor rămâne pentru totdeauna în suflet, acolo unde tot ce ai văzut și ai reținut ca noutate pe retină este atât de prețios, încât ți-ai dori să adâncești prima experiență cu altele noi, cu noi descinderi la care să te gândești că sunt posibile și revigorante.
Din Montreal, pentru Radio Târgu Mureș, Adrian Munteanu.”

Între timp, s-au multiplicat afișe și am plecat la ora 11,30, cu domnul George și cu Silvia spre biserica „Sfântul Ioan botezătorul”, pentru a le amplasa. La biserică era o înmormântare. Nefericit moment, dar plin de noi informații despre modul în care își desfășoară obiceiurile românii de prin partea locului, cum le-au adaptat spațiului în care viețuiesc. Era înmormântarea lui John Grămadă, de 69 de ani, despre care se spunea că a fost un om ce s-a distins în comunitate, fără studii superioare, dar cu un bun-simț ancestral, pilduitor. Eram în biserică circa 100 de oameni, practic toate locurile fiind ocupate. Sicriu de lemn masiv, lustruit, cu capacul dat într-o parte. Preotul Chișcă slujea în română și franceză. Când am intrat, era momentul cuvântului de final. Apoi coșciugul a fost scos din biserică pe un cărucior, fără efort, pentru a fi dus la cimitirul din afara orașului. Nu s-a deplasat într-acolo decât o mână de rude. Restul au rămas și au coborât în sala socială, așteptând să se întoarcă convoiul. M-am întâlnit acolo cu domnul Bota, cu Mircea, cu Ion Țăranu, cu Sami Pirău și am făcut cunoștință cu mama Danielei Vlădescu, soprana binecunoscută în România. O cheamă Munteanu și am sesizat că nu mai știe nimic de fata ei, fiind în Canada cu alt fiu și o fiică, aceasta din urmă prezentă chiar în sală. Am rămas și noi, pentru că urma să distribuim afișele spectacolului meu.

S-au încins la masă discuții diverse, între Sami și dr. Țăranu, apoi domnul Bota, cu împunsături reciproce și trimiteri spre politica și actualitatea românească. Ca și domnul Bota, Sami este și el antisemit. Are și o mulțime de nemulțumiri referitoare la activitatea comunității căreia îi reproșează că a provocat scindarea și nu a avut inițiativă. Și-au dorit, printre altele, ca românii să fi reușit înființarea unei bănci. Sami venise cu cei doi băieți. Cel mare, de 16 ani, pare extrem de deștept. Are o bursă la o școală privată. Cel mai mic e drăguț, dar extrem de agitat. În sală sunt și grupuri de francezi și de englezi, cunoscuți sau vecini cu decedatul. După vreo două ore, apare preotul, urmat de rudele deplasate la cimitir. Se procedează la o mică slujbă, cu nelipsita cântare „Veșnica pomenire!”. Apoi lumea se încolonează spre un bufet care are de toate și fiecare se servește cu ce își dorește. De la bar îți poți lua sucuri, bere și câte un pahar de vin. Țin discursuri părintele, în limbile română, franceză și engleză, un prieten numai în română, apoi fiul în engleză și franceză și fiica numai în engleză. Copiii nu mai știu românește. Fac parte dintr-o familie plecată de mult din țară și sunt născuți pe meleaguri străine de casa de origine.
Am plecat în jurul orei 16,30 spre casă, deși intenția inițială fusese de a mă plimba cu Silvia prin oraș. Doar că dorințele adulților erau altele.
Acasă îi arăt Silviei pozele din România și cele făcute pe traseu, începând cu Vancouver, oraș în care nu ajunsese. Îmi arată și ea poze din momentul plecării din România, la patru ani, de la acordarea titlului de cetățean canadian, din vacanțele în Cuba și în SUA.
Seara, după ce mâncăm, plec cu Silvia și cu Lulu la o plimbare. Mâncăm pe drum o înghețată și stăm pe iarbă în parc. Nu cred că trecuse o jumătate de oră de la plecarea noastră și îl auzim pe domnul George strigând-o pe Silvia, intrigat că a întârziat. Îi spunea că trebuie să îl sune pe tatăl ei care a căutat-o. Acasă am constatat că nu era adevărat.

Lulu – un cățel lingău
Mișu – un pisoi cu bale
Mița – o pisică stresată.

După acest final de zi, cu micile lui punctări din imediata apropiere, ar fi bună, poate, o altă secvență din spectacol. Mai ales că este cea mai veselă poveste a spectacolului, pusă nu întâmplător la sfârșit. Întotdeauna finalul trebuie să aibă accentele lui de forță, iar în ce privește reprezentația destinată copiilor, să nu omitem optimismul care trebuie sădit în micile suflete ieșite în fața gestului artistic.

Scenariul 9

Ilustraţie muzicală de trecere. Interpretul rosteşte ultima poveste:

Se spune pe pământ c-ar exista
O ţară cam ciudată, să vedeţi:
Sunt din clătite străzile în ea
Şi casele sunt toate din pesmeţi,
Au tencuiala numai din smântână
Şi tocuri la ferestre din cârnaţi,
Uşi din slănină, lapte în fântână,
Iar pomii sunt de dulciuri încărcaţi.

Munţii din jur sunt cozonaci cu mac,
Ploaia ce cade este numai vin,
Ninge cu zahăr, toate-ţi sunt pe plac,
În râuri curge miere, e din plin.

În ţara-aceea nu există hoţi,
Nimic ce-ar face mai urâtă viaţa.
E totul rânduit ca tu să poţi
Trăi în pace, seara, dimineaţa.

Duminică e-n fiecare zi.
Nimic n-ai de făcut. Doar să mănânci,
Să bei, să dormi şi veşnic tu să fii
Vesel pe străzi, prin codri, printre stânci.

Dar nici mâncatul, nici băutul nu-s
O greutate. Păsări, porci, vânat,
Gâşte sau iepuri, trec pe jos, pe sus,
Umblă sau zboară veşnic, ne-ncetat.

Toate sunt gata fierte sau prăjite
Şi să te-nfrupţi din ele te imploră.
Din cer, de sus, curg raţe rumenite,
Se-nvârt cu toate-n jur ca într-o horă.

Lapte şi miere curge peste tot.
Când vrei, doar gura trebuie deschisă.
Nu ştiu de poţi, eu ştiu precis că pot
Viaţa aşa să-mi duc, astfel promisă .

Ce ziceţi de un trai descris astfel ?
Atât vă mai rămâne, aţi ghicit,
Să daţi o fugă, să trăiţi la fel,
În ţara despre care-am povestit…

Un lucru am uitat să pomenesc :
Că tot ce-am înşirat şi am descris,
Obiectele pe care le doresc,
Eu le-am văzut pe toate… într-un vis.

Ilustraţie muzicală de trecere.

Sâmbătă, 5 iulie 2003, Montreal

Spectacol la Val-David. Așa ar fi trebuit să fie.
Când mă scol, cei trei bărbați mănâncă deja. Petrică și cu Vasile pleacă și astăzi la muncă. Până să mă spăl eu, cei doi se scoală de la masă și nu reușesc să-mi dau seama dacă s-a instalat vreo aversiune față de întârzierea de aseară a Silviei. Domnul George mai robotește ceva la biroul lui încă nearanjat. E clar că nu voi reuși să intru pe Internet până la plecare. Nu găsesc nici spațiu pentru trimis relatarea la radio. Mi-ar trebui un telefon și un pic de liniște. Aștept momentul în care vom pleca. Aflu că Silvia nu are voie să meargă și că domnul George a încercat o altă variantă de transport, cu domnul Bota sau cu Sami, pentru a nu mai pleca el. Toți l-au refuzat, sub diferite pretexte. Domnul Bota pleacă din nou la Drumenville, la Festivalul de folclor, iar Sami, cu cei doi băieți, nu mai vine pentru că trebuie să ajute pe cineva la mutat. E o mișcare continuă, un obicei acesta cu mutatul. Asta îmi încurcă socotelile, pentru că aș fi vrut să vorbesc cu băiatul cel mare al lui Sami, cu Samuel, să mă ajute el la ilustrația muzicală pentru duminică, la biserică. Dacă ar fi văzut spectacolul de la Val-David ar fi fost mai sigură reușita. Greu se adună oamenii, prea multe ocupații apar. Pe la ora 10,30 domnul George pleacă să semneze niște acte cu un client. Dacă n-am întârzia! În afară de mine, în viață rar am întâlnit oameni care să își dorească cu toate puterile să respecte o oră pe care și-au impus-o. Poate Zoli, în perioada lui de glorie, dinaintea facultății de teatru.
Cu Sorina am stabilit să merg astăzi pe la ei, așa că nu am de gând să plec târziu de la Val-David. Între timp, încerc să-l sun pe Zoli, ca să-i spun când și la ce oră ajung în București. Nu reușesc. O sun pe doamna Popa, președinta Școlii românești de pe lângă Biserica Sfântul Ioan Botezătorul, la sugestia de ieri a lui Sami. O găsesc, după ce ieri nu am dat de ea, îi reamintesc că mâine este spectacol la biserică și o rog să anunțe copiii și părinții acestora. Nu știa nimic. E clar, comunicarea, dar și bunăvoința oamenilor din Montreal nu merge prea departe. Se adaugă și faptul că nu mă cunosc, nu au auzit de mine. Nu sunt Adrian Copilul Minune. Oare Sami, în toată săptămâna, nu-și putea găsi timp pentru a mișca lucrurile din loc? Trebuia să-mi dea mie, un străin, ideea cu telefonul, ca să vorbesc eu cu niște necunoscuți? În continuarea aceluiași raționament, mă gândesc că s-ar fi putut contacta din vreme, cu tot mutatul, cei 500 de români ale căror adrese le are domnul George și să li se comunice datele tuturor celor patru spectacole. Într-o oarecare măsură, această idee putea veni de la domnul Țăranu care anunțase picknic-ul pe site-ul familiei, dar nu a ieșit în întâmpinarea oamenilor scriindu-le pe adresele lor. Și într-un caz și în altul, nu am găsit la Montreal oamenii care să ducă până la capăt o sarcină pe care singuri și-au luat-o. Măcar din dorința de a face ceva bine. Am găsit un doctor cu importante merite culturale în trecut, așa se spune, acum însă cam ramolit și dezamăgit, un parlangiu care nu leagă în realitate nimic și un molâu cu gândul numai la câștigul propriu. Oameni cu sufletul la acțiunea pe care o desfășuram din oraș în oraș am găsit, dar nu la Montreal.
Din fericire, domnul George vine repede. Între timp, mă rugase să-i calc pantalonii și o cămașă. M-a confundat cu un holtei obligat să facă asta în casa lui lipsită de o mână de femeie. Plecăm la 11,30. Ne abatem pe la un magazin unde să-și verifice faxul care nu merge la casă nouă. La ora 13 suntem la Val-David. E soare. Surpriză! În afara doctorului Țăranu, a fiului Ionel și a unei bătrâne venită în vizită la nepoți, nu era nimeni. Domnul George face cinste cu o bere, doi mici și cartofi prăjiți.
La masă se face din nou teoria divizării românilor, aflu afacerea cu „Ora de radio românesc”, încăpută pe mâna unuia, Gliga, uns în calitate de președinte al Filialei ARC, după care a demis tot comitetul și a băgat în emisiune numai publicitate pentru firmele lui.
La ora 15 plecăm. Alte socoteli care nu ies. Și nu mai am decât un spectacol. Las lucrurile în mașină. Mâine, pentru ultima oară, o iau de la început.
E ora 17,30 și o voi suna pe Sorina. În cursul serii trebuie să-l sun și pe Sami. Dacă nu mă ajută mâine băiatul lui la ilustrație, iarăși sunt în impas.
Între timp vine familia Mântulescu. Cu ei mi-am început cunoștințele în Montreal și cu ei voi încheia, se pare. Au venit pe jos, probabil cu probleme legate de afacerea pe care au avut-o. Cu câteva minute înainte, domnul George avusese o convorbire cu un client pe care îl apostrofa că și-a văzut sacii în căruță și a uitat că mai are niște bani de plătit. Omul încerca să-i explice că deocamdată nu are bani, dar domnul George îi atrăgea atenția că normal era să vină și să reeșaloneze datoria. Chiar l-a amenințat că au un contract și că l-ar putea acționa în justiție. Atunci când e vorba de bani, e valabilă zicala: în tot mutul zace dracul!
De fapt familia Mântulescu a venit să mai ajute la descurcarea lucrurilor, să mai repare câte ceva, iar gândul ascuns era că doamna ar putea fi folosită pentru secretariat, în intenția domnului George de a-și extinde afacerea.
A sunat și Sorina. Vine să mă ia la ora 19.
Mai stau pe balconul casei, pentru prima oară observat, cu fetele familiei Mântulescu. Sunt puțin îngrijorate pentru școala care le așteaptă, pentru necunoașterea limbii franceze. Le fac curaj și nu de complezență. E vârsta potrivită. Sunt convins că se vor descurca. Ca și întreaga familie.

Vine Sorina, fosta mea colegă de la radio „Antena Brașovului”. Nu s-a îngrășat deloc. Pe Ștefan, soțul ei, îl cunosc de-abia acum. Îmi dau seama dintr-o privire că e un băi at de nădejde și mă simt bine. Mașina lor e cam prăpădită în exterior, cu șanțuri de rugină deasupra roților, dar merge bine. Spun că i-a servit de minune de când au venit în Canada. Au împlinit anul de ședere la Montreal. Problema cu mașinile ruginite este la ordinea zilei pe aici Iarna se pune sare multă pe șosele și mașinile înfloresc peste noapte. În România oamenii le îngrijesc mai mult, știind că mașina va trebui să-i țină cât mai mult și alta nu-și vor mai permite.
Mergem până la casa lor, un bloc cu două etaje. Ei stau la primul. Este un apartament de două camere și jumătate. Au terasă în spate și loc în grădină, cu masă și bănci. Nu e încălzire centrală, dar un aparat de aer condiționat este montat în geamul de la balcon. Evident, bucătăria și sufrageria sunt comune. Acasă e soacra Sorinei, doamna Lenke, fostă asistentă la Spitalul Județean, ieșită la pensie. Aveam să aflu că are 70 de ani pe care nu-i arăta în realitate. Va sta la copii până în noiembrie. Apoi vor veni, pe rând, părinții Sorinei. Nu pot veni amândoi odată din cauza gospodăriei de la Rupea și a serviciului mamei. Sorina a fost întotdeauna o fată bună, serioasă și sensibilă. Inspira sinceritate în toate raporturile cu ceilalți. Ștefan e în ton cu ea. Le prevăd o viață lungă împreună, se potrivesc. Le povestesc toată istoria turneului, pregătirea spectacolului, legătura cu Vancouver de unde a plecat totul, sosirea în Canada, cum au decurs spectacolele și părerea spectatorilor despre ele, ce fel de oameni am întâlnit. Mai ales acest capitol este ascultat cu interes. Le dau CD-ul cu recitalul, primit cu bucurie, ca o posibilitate, văzută și de mine, de a rămâne mereu în casa lor, cu vocea mea, cu poveștile mele. Le arăt fotografiile de pe traseu, cele șapte filme deja developate. Stabilim să ne mai întâlnim luni, ca să mă ajute să developez și ultimele trei filme, deja terminate. Cu doamna Lenke discut termenii medicali ai bolii mele de inimă. Ei mi-au povestit cum s-au descurcat până acum. Casa este mică, dar se vor muta într-una mai mare. Mașina este veche, dar nu și-au dorit alta. Au servicii amândoi, ceea ce este mare lucru, mai ales după un singur an de la venirea definitivă. Amândoi lucrează la o fabrică de umplut cartușe pentru imprimantă, câștigă destul de puțin, dar e suficient. Așa se procedează în Canada când intră cineva pentru prima oară într-un serviciu. Mai întâi primește salariul minim pe economie. Urmează cursuri intensive de engleză. Mai ales Sorina care nu știa nimic în urmă cu un an. Deja se descurcă și se simte confortabil și cu această limbă. Am mâncat pizza, am băut cam multă bere, dar mă simțeam bine cu ei și mi-au creat o senzație de siguranță în perspectiva vieții lor pe pământ canadian. Sunt tineri de calitate și cu siguranță se vor descurca. M-au dus acasă, cu hotărârea de a ne vedea luni. Am ajuns la ora 1 și, potrivit ideii lui Petrică, am intrat prin chepengul de lemn din spatele casei.
Ce puțin a mai rămas din tot periplul meu canadian!

(Va urma)