Spații culturale nr. 54 (1)

5 iulie 2021 Sorin Călin

2017 – anul MAIORESCU

Magda URSACHE

„Înapoi la Maiorescu!”

Într-un articol publicat în numărul 1 al revistei „Limbă și literatură”, din 1991, Maiorescu și cultura europeană, Petru Ursache începe abrupt: „Titu Maiorescu ne-a arătat cum să <<reintrăm>> și să ne menținem în Europa, cu demnitate, cu gravă răspundere, prin noi înșine. Este cea mai înaltă lecție de crez rămasă de la marele cărturar și om politic (…). Vechea și cunoscuta formulă „Înapoi la Maiorescu!” poate fi din nou, cu succes, invocată, cu condiția să acordăm cuvântului <<întoarcere>>, ca în mitul resurecției, sensul necesar creator, și nu repetitiv pur și simplu”. Și asta, demonstrează autorul, pentru că „timpul lui Maiorescu” se aseamănă cu al nostru: revoluția sau ce am crezut a fi revoluție nu a radicalizat viața socială, politică și culturală a țării; după deturnarea ei de către „emanați”, opoziția la schimbare a fost violentă. După speranță, exasperantele forme fără fond funcționând în principii juridice, în instituții, în mentalități, în cultură, în stil oratoric, în limbaj poetic…, încât toate „observările polemice” maioresciene par scrise ieri. Și câtă nevoie am avea de afirmațiile sale de principiu „plasate în montura unei gândiri strânse, profunde”, așa cum scrie Petru Ursache; am avea nevoie totodată de omul politic Maiorescu să ne arate „Direcția”, „cu degetul său de lumină: pe aici e drumul”, cum scrie Eugen Lovinescu.
Petru Ursache pune accent pe „via dorință de europenizare” a lui Titu Maiorescu întemeietorul, accentuând că nu și-a dorit „o simplă aliniere”, nici „o recunoaștere binevoitoare într-o familie cu rude bogate și sărace”, ci o sincronizare cu spiritul Europei, cu progresul ei. Nu prin forme copiate, fără fond, ci prin forme de creativitate originală, românească. Şi, repetitiv: „Dacă ai o relație corectă cu etnia ta, știi ce ai de făcut”. Maiorescu, unul dintre reperele sale absolute, a știut. După T. Maiorescu esteticianul ar fi urmat alte două eseuri: T. Maiorescu îndrumătorul cultural și T. Maiorescu politologul. N-a fost să fie.
Comentând data întoarcerii definitive în țară (noiembrie 1861), Petru Ursache subliniază că Maiorescu a ales: nu și-a croit un destin în cultura germană, cum ar fi putut, ca premiant perpetuu (șef de promoție la Teresianische Akademie, ce revanșă a junelui român, izolat, neînțeles, nesuferit de colegi!): a venit în țară. „Vezi tu, îi scria lui Th. Rosetti, limba germană numește Grund (=origine) cauza tuturor lucrurilor.” Iar Petru Ursache adnotează: „Decizia de apostolat în patrie a fost în realitate o șansă pentru că i s-a oferit soluția practică de a face saltul <>. Formației sale teoretice i s-a adăugat un element nou: terenul propice pentru aplicații practice. A fost un gest de renunțare, dar și de înălțare în sfera cunoașterii spre care năzuia atât de ardent”. Și încă: „A filozofa înseamnă a nu pierde o clipă din vedere faptul că lucrurile lumii au o cauză a cauzelor aflată în taina acelui „faimos cuvânt” german, Grund şi că evoluează într-o ordine formală după principiul unităţii în varietate. Munca teoreticianului ori a practicianului ar fi să pună în evidență acea <<arhitectonică estetică>>. Cum a făcut-o el însuși când a definit conceptul multivalent de relație sau când, mai târziu, având diferite responsabilități în învățământ și cultură, a căutat să identifice și să promoveze părțile care constituie totalul, organismul autohton.
<> era o microunitate care funcționa după principii stabilite în mod programatic și acceptate în unanimitate. Membrii ei reprezentau specialități diferite, politologie, istorie, filologie, științele naturii, depuneau eforturi convergente pentru dinamizarea întregului mecanism autohton și vizau în perspectiva mai îndepărtată a treptelor de înălțare o <<arhitectonică estetică>>. Astfel se confirmă încă o dată ideea că treptele de înălțare și formele fără fond sunt două teze fundamentale ale filozofiei culturii elaborată de Titu Maiorescu, singur sau în colaborare cu junimiștii”.
Direcția nouă în poezia și proza română (1872) „a fost pregătită meticulos ani și ani” prin ședințele „Junimii”, conduse de mentorul ei, prin prelecțiunile populare, iar „ideea de direcție (sublinierea aparține lui P. Ursache) nu exclude, din contră, impune contactul cu tradiția, în cel mai înalt grad.”
În contra direcției de astăzi din cultura română (1868) anunța că „o nouă direcție, în deosebire de cea veche și decăzută, se întemeiază pe adevăr”; „zidăria naționalității române nu se poate așeza pe un fundament în mijlocul căruia zace neadevărul”. Diagnostic maiorescian la fel de exact ca remediul.
Referindu-se la aceeași scrisoare către Th. Rosetti, Petru Ursache observă că Maiorescu pleda „cu argumente suplimentare, pentru <>, ceea ce s-ar înțelege astăzi printr-o știință a etnicului sau a etnologiei”. Și asta neașteptat de devreme, în martie 1865.
Eclectism sau sinteză? se întreabă autorul eseului și optează pentru a doua formulă: „Iar strategia lui – <> – și-a conturat-o în perioada studiilor și urma să fie aplicată cu rară consecvență și unitate de gândire, rămânând același de la începutul până la sfârșitul activității sale”.
Detractorii, care nu-l slăbesc nici la 100 de ani de la moarte, îi neagă și aparatul conceptual, și tehnicile de analiză, ca și cum Comediile D-lui Caragiale (1885) și Eminescu și poeziile lui (1889) nu ar ilustra îndestul „Direcția”.
În siajul marelui înaintaș Petru Maior, dar și al lui N. Bălcescu, Maiorescu nota în Jural: „Repet încă o dată: întâi trebuie luminat poporul”. De unde aprecierea fără rezerve a criticului pentru autori dovedind „sănătate morală și tinerețe etnică”, Slavici, Creangă, Negruzzi, Nicu Gane fiind lăudați pentru „concepția lor curat românească”.
Negativist Maiorescu, cum susțineau dârz lampadoforii proletculți și anti-intelectuali? Nici pe departe. Numai că „însemnele maiorescianismului”, după P. Ursache, „combaterea necruțătoare a răului și instaurarea adevărului în toate domeniile vieții naționale, singura garanție a progresului”, nu puteau să placă extremiștilor epocii dogmatice. Și nu întâmplător eseul T. Maiorescu esteticianul se deschide cu un comentariu la un text mai puțin comentat: Despre progresul adevărului în judecarea lucrărilor literare (1883), scris, și acesta, ca ieri, unde Maiorescu ajunge la adevărul adevărat: „Ușoară sau nu, critica a fost și va rămâne o lucrare necesară în viața publică a unui popor. Înțelegerea răului este o parte a îndreptării lui.” Iar „degetul de lumină” al lui Maiorescu s-a îndreptat spre veleitarii care scriau ca să scrie („Scrieți, băieți, numai scrieți!”), aruncându-le un categoric În lături! Datoria de a sancționa minciuna și impostura, ca și încercările de a încălca legea morală, a fost corelată cu datoria de a promova criteriul estetic. Iar accentul e pus de Petru Ursache, în eseul său, pe etnoestetica pontifului „Junimii”, atât de dezagreată de proletcultiști. Într-o notă critică la „progresul” realismului socialist, pe care Ceaușescu voia să-l reintroducă prin Tezele din iulie 1971, P. Ursache spune limpede că termenul lui Maiorescu se referea la „sociologia succesului”, progresul „fiind acela de la individul creator la masa receptorilor”.
M-am întrebat, pregătind pentru tipar Titu Maiorescu esteticianul, studiu hermeneutic, apărut la Editura Junimea în 1987, cum a trecut eseul lui Petru de cenzură. Răspunsul? Prin cartea asta, Petru Ursache și-a împlinit destinul de cărturar necompromis, dovedind rezistență la presiunea ideologică. Așa cum Steinhardt a ieșit din închisoare om mai deplin decât intrase, și Petru Ursache a scris mai adânc, mai mult, mai bine, la sfârșit de dictatură comunistă. Și-a pus, într-o lume a urâtului, întrebări despre tripticul frumos-bine-adevăr, în plin cult al urâciunii. Îndreptarea a aflat-o în Întoarcerea la Maiorescu, apelând la opinia lui Liviu Rusu, cel care s-a opus cu risc major încercărilor proletcultiștilor de a-l anihila. „Perioada cuprinsă între 1861-1917 ar trebui să se numească, după Liviu Rusu, <>”, scrie Petru Ursache.
Precizare necesară: recitită, ediția primă, din 1987, n-a fost corijată de autor, pentru că n-a fost necesar; doar că a întregit prenumele, deși Maiorescu a semnat numai cu majusculă, bănuind neștiința elevilor grăbiți, aflați în plin proces de dezînvățare (parantetic spus: lui Petru nu i-a plăcut titlul colecţiei Cartea şcolarului grăbit, întrezărind involuţia procesului de educare, dar a răspuns invitaţiei Editurii Institutul european, în 1996, cu Titu Maiorescu, O cercetare critică, Texte integrale şi fragmente, notă introductivă, comentarii, documentar critic, îndreptar analitic şi index terminologic de Petru Ursache). În ediţia de faţă a fost completat și locul redactării, ciuntit de cenzură: nu Neamț, 1986, ci Mănăstirea Neamț, 1986.
M-am întrebat, ca să reiau ideea, cum a trecut de ochiul cenzurii, în cel mai cumplit deceniu ceaușist, constatarea lui P. Ursache că ne aflam, în 1985-86, timpul redactării, „într-un moment devenit iarăși critic pentru cultura română”. După cum mă minunez că nu s-a cenzurat observația că, postbelic, „au reapărut beția de cuvinte, ofensiva asupra adevărului, confuzia valorilor etc”.
În Oratori, retori și limbuți (1901), Maiorescu făcea disocierea necesară: „Atât oratorul, cât și retorul și limbutul au darul vorbirii, dar oratorul vorbește pentru a spune ceva, retorul pentru a se auzi vorbind, limbutul pentru a vorbi.” Îndemnul maiorescian suna astfel: „Ascultați-l pe orator, surâdeți de retor (evident, ironic, nota mea, Magda U.) și râdeți la limbuți.” Ceaușescu vorbea o limbă de lemn din care săreau așchii; dar au miniștrii și prim-miniștrii noștri actuali harul vorbirii elegante, dețin ei proprietatea termenilor? Și câți limbuți cu mâncărime de limbă (nu mă refer doar la politicieni), care par a se îndeletnici cu stricarea românei standard, ne copleșesc, umplând ecranele? „Să spui că limba română nu are deschidere spre filozofie după ce l-ai citit pe Noica e foarte hazardat”, comenta mâhnit Petru, chit că Noica nu avea deschidere spre Maiorescu, găsindu-l prea orgolios.
Da, mi se pare de mirare că au trecut neobservate săgețile la cenzura timpului, ca și la dogma comunistă. Vorbind de acuzațiile nemotivate că T. Maiorescu i-ar fi presat pe colaboratorii „Convorbirilor literare” să-și corijeze textele sau că le-ar fi modificat fără acordul autorilor, Petru Ursache întreba: „Se procedează altfel astăzi?”. Vigilentul director al editurii, Andi Andrieș, i-a cerut să pună cărţii un motto din Ceaușescu. Refuzul a fost ferm: „Dacă îmi arăți unde a scris Ceaușescu despre Maiorescu, îl pun”.
Pentru că și cărțile au soarta lor, cred că norocul eseului a fost că redactorul de carte nu l-a citit; pe cale de consecință, n-a sesizat abaterile de la dogmă. Incuria doamnei Brîndușa Ioniță e de tot clară în sumedenia greșelilor de corectură: Herbert pentru Herbart, Young pentru Jung, de-a dreptul impardonabile. Precizez că autorul n-a primit corectura, nefiind în Iași. Am făcut-o eu în locul lui, dar greșelile n-au fost eliminate, au rămas în plumb, așa cum s-a întâmplat și în cazul altor colaborări cu Editura Junimea, în „regia” aceleiași doamne.
Dar de câte ori nu putem repeta întrebarea: E altfel acum? Carența noastră de memorie, ba chiar atacurile la memoria corectă (ca fruct interzis) în problemele esențiale ale „destinului culturii românești”, ca să uzez de titlul unei conferințe (din 1955) a exilatului Eliade, e boală grea și duce în final la orbire. Avem borfași la drumul mare și borfași oameni de știință, hoți de buzunare și hoți de texte, limbuți agramaţi cărora nu li se spune În lături! Asistăm la transferuri impuse de forme fără fond sau „forme lipsite de cuprins”, cum formula Eminescu.
Iar în ce privește relația cu Eminescu, Maiorescu a ajuns, în zilele noastre, caz de imoralitate socială, denigrat tenace și agresiv ca un soi de ucigaș al poetului, deși Direcția cea nouă începe chiar cu Eminescu, absolut nedilematic: „Pe cât se poate omenește prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui, și forma limbei naționale, care și-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veșmântului cugetării”. Mai mult încă: etnia românească poate fi reprezentată „în toată măreția și eternitatea ei, așa cum poate s-o facă numai Eminescu, având semnul celor aleși, al geniilor universale”.
Parcă premonitoriu, Petru Ursache răspunde acuzelor că Maiorescu olimpianul ar fi fost lipsit de tulburări sufletești privind boala poetului. Și cât se comentează negativ că mentorul junimist își consulta indiferent termometrul, fără a se îngriji de criza poetului! „În realitate, scrie Petru Ursache, cum rezultă din ultimele însemnări, mai explicite, termometrul indica, după Titu Maiorescu, nu starea vremii, ci a sănătății. Căldura vătămătoare <> era și argumentul criticului pentru a-i explica lui Eminescu, după ce-și venise în fire, una dintre cauzele alienației. Este vorba de părerea psihologului Maiorescu în legătură cu dezvoltarea proceselor nervoase. Ea era alimentată din opere ale unor cercetători reputați, autorul român încercând, cu ani în urmă, să le înfățișeze și publicului din țară, în diverse prelecțiuni consacrate problemelor creației”.
Așadar, obsesivele notații zilnice (luni, „Prea cald!”, marți, „25 gr. la umbră”, joi, „foarte cald”, marți 28 iunie/10 iulie, ziua nefastă pentru Eminescu: „Foarte cald”) nu ni-l arată nici „pedant”, nici „nepăsător”, dimpotrivă: „mi-a cerut să-i dau 5 lei pentru trăsură și a plecat cu trăsura acolo (la Simţion). De acolo e vorba să fie dus la dr. Suțu. Numai de s-ar face asta fără greutate! – A venit apoi la mine Caragiale, la masă; a izbucnit în lacrimi când a auzit ce e cu Eminescu. (…) Foarte cald.”
Petru Ursache are încă o dată dreptate, susținând că Maiorescu se apără prin Maiorescu: „Maiorescu e reabilitat prin însuși Maiorescu”. QED.

Salonul revistei „Spaţii culturale”

În ziua de 9 septembrie 2017 a avut loc la Centrul Cultural „Florica Cristoforeanu” din Râmnicu Sărat ediţia I a Salonului revistei „Spaţii culturale”. Evenimentul a fost organizat şi s-a desfăşurat în conformitate cu planul întocmit după o minuţioasă colaborare dintre două instituţii: revista „Spaţii culturale” prin redactorul-şef şi sufletul ei, scriitoarea Valeria Manta Tăicuţu, pe de o parte, şi Violeta Vîlcu, directoare şi Sorin Călin, referent, din partea Centrului Cultural „Florica Cristoforeanu”. Acestea se vor desfăşura lunar în aceeaşi locaţie şi aproximativ după acelaşi tipic. „Salonul” se doreşte a fi o încercare de coagulare a ceea ce este mai valoros în plan literar râmnicean şi o mai strânsă colaborare cu scriitori din alte centre de cultură din judeţ şi din ţară, aşa cum a declarat Valeria Manta Tăicuţu la deschiderea primei ediţii. La fiecare dintre manifestări vor fi invitaţi scriitori din altă localitate, în afară de gazde, iar unul dintre ei îşi va lansa o carte. Şi gazdele vor avea un autor ce va face acelaşi lucru. Apoi va urma podiumul scriitorilor invitaţi după care vor urma gazdele. Oaspeţi la această primă ediţie au fost scriitori buzoienii: Nicolae Pogonaru, Emil Niculescu, Dumitru Pană, Lucian Mănăilescu, Tudor Cicu şi Stan Brebenel. A mai fost prezentă, din Vrancea, Nina Plopeanu, soţia lui Petrache Plopeanu considerat autor râmnicean, deoarece este profesor în Râmnicu Sărat. Din partea gazdelor au fost prezenţi: Camelia Manuela Sava, Mioara Bahna, Cornelia Ionescu Ciurumelea, Nina Beldie, Ecaterina Chifu, Ştefania Pavelescu Selegean, Laurenţiu Selegean, Genovel Frăţilă, Costel Suditu, Dan Manciulea, Sorin Călin, Nicolai Tăicuţu şi Valeria Manta Tăicuţu. Înainte de a se trece la programul propriu zis a avut loc un micro recital de pian susţinut de Florin Boroghină, urmat de un moment de reculegere în memoria scriitorului Gheorghe Istrate, ce s-a stins pe data de 2 septembrie a.c. la vârsta de 77 de ani.
Conform programului anunţat, se lansează cartea de versuri „Gravuri de ocazie” a poetului buzoian Nicolae Pogonaru. Prezentarea acesteia este făcută de Lucian Mănăilescu şi de Tudor Cicu. Apoi, autorul citeşte două poeme din acest volum. După acest moment, urmează „Podiumul poeţilor buzoieni”, în care fiecare invitat este rugat să citească ceva din propria creaţie. Rând pe rând, citesc Dumitru Pană, Tudor Cicu, Emil Niculescu, Stan Brebenel şi, din nou, Nicolae Pogonaru. Urmează un intermezzo muzical, avându-l ca protagonist pe cantautorul Dan Manciulea, prozator şi autor al versurilor unora dintre cântece.
După aceea este lansată, din partea gazdelor, cartea de versuri „şi cum vă spuneam…” a lui Nicolai Tăicuţu. Prezentarea este făcută de Petrache Plopeanu printr-un expozeu extins. Autorul citeşte un poem, după care doreşte să audă versurile sale recitate de altcineva, aceştia fiind: Cornelia Ionescu Ciurumelea, Ştefania Pavelescu Selegean şi Costel Suditu. Se continuă cu „Podiumul poeţilor râmniceni”. Au citit, rând pe rând: Cornelia Ionescu Ciurumelea, Nina Beldie, Costel Suditu, Camelia Manuela Sava, Ştefania Pavelescu Selegean, Genovel Frăţilă, Ecaterina Chifu, Laurenţiu Selegean, Nina Plopeanu, Mioara Bahna, Sorin Călin şi Valeria Manta Tăicuţu. Manifestarea se încheie cu un nou intermezzo muzical oferit de Dan Manciulea.

A consemnat Stan Brebenel

REGULAMENT
Festivalul-concurs Naţional de Literatură „Moştenirea Văcăreştilor”
Ediţia a XLIX-a, Târgovişte, 3 – 4 noiembrie 2017

Consiliul Judeţean Dâmboviţa, prin Centrul Judeţean de Cultură Dâmboviţa, împreună cu Societatea Scriitorilor Târgovişteni, Biblioteca Judeţeană „I.H.Rădulescu”, Complexul Naţional Muzeal „Curtea Domnească” şi cu sprijinul Uniunii Scriitorilor din România, desfăşoară în perioada 3-4 noiembrie 2017, a XLIX-a ediţie a Concursului Naţional de Literatură „Moştenirea Văcăreştilor”, structurat pe patru secţiuni de creaţie: poezie, proză scurtă, eseu şi teatru scurt.
Festivalul – concurs Naţional de Literatură „Moştenirea Văcăreştilor”, ediţia a XLIX-a este finanţat de Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale.
Concursul se adresează creatorilor de literatură din toată ţara, care nu au împlinit 40 de ani, indiferent dacă sunt membri ai uniunilor de creaţie sau au publicat volume de autor.
Concursul urmăreşte să descopere, să sprijine şi să promoveze o literatură de certă valoare umanist-estetică, deschisă tuturor abordărilor, căutărilor şi inovaţiilor din interiorul oricăror experienţe ale canonului specific românesc ori universal. Concurenţii – care pot participa la una sau mai multe secţiuni – se vor prezenta la concurs cu un grupaj de maxim 10 titluri pentru secţiunea de poezie, 3 proze, însumând maximum 8 pagini la secţiunea proză scurtă, 1-2 piese (inclusiv pentru copii), pentru secţiunea teatru scurt. Se pot aborda teme la alegere. Pentru secţiunea eseu, este necesară o lucrare de circa 4–5 pagini, pe tema: „Mircea Horia Simionescu și Școala prozatorilor târgovișteni”.
Lucrările trebuie editate în word, cu fontul Times New Roman, corp 12, la un rând şi jumătate. Acestea vor avea un motto, ce se va regăsi într-un plic închis, conţinând un CV detaliat (numele concurentului, data naşterii, activitatea literară, adresa şi, obligatoriu, numărul de telefon) şi vor fi trimise prin poştă (imprimate pe hârtie şi pe un CD), până la data de 13 octombrie 2017, pe adresa: Centrul Judeţean de Cultură Dâmboviţa, str. A. I. Cuza nr.15, cod poştal 130007, Târgovişte. În cazul în care lucrările vor fi trimise prin poşta electronică (e-mail – strategiiculturale@yahoo.com), acestea vor fi însoţite de un motto, precum şi de un CV (care să cuprindă datele personale solicitate mai sus), organizatorii asigurând confidenţialitatea acestora până ce juriul va delibera şi va stabili premianţii ediţiei. Concurenţii care nu vor trimite toate datele de identificare vor fi eliminaţi din concurs.
Concurenţii care au obţinut un premiu la una dintre secţiuni, în ediţiile anterioare, se vor putea înscrie în concurs doar la o altă secţiune.
Nu vor participa la concurs lucrările care vor fi trimise după 13 octombrie 2017, data poştei.
Premianţii vor fi invitaţi de către organizatori în zilele 3 şi 4 noiembrie 2017, la Târgovişte, la manifestările organizate în cadrul Festivalului-concurs Naţional de Literatură „Moştenirea Văcăreştilor” – ediţia a XLIX-a, 2017.
Cele 18 premii, în valoare totală de cca. 5000 lei, vor fi acordate concurenţilor, în vechea Cetate de Scaun, cu ocazia festivităţii de premiere a concursului, ce va avea loc pe data de 4 noiembrie 2017. Lucrările premiate vor fi publicate într-un volum editat de Centrul Judeţean de Cultură Dâmboviţa, în colaborare cu Editura „Bibliotheca”.
Relaţii suplimentare:
Centrul Judeţean de Cultură Dâmboviţa – telefon-0245/611184; e-mail – strategiiculturale@yahoo.com, web www.cjcd.ro (unde vor fi publicate şi rezultatele finale).
Notă finală:
Orice modificare a actualului regulament va fi notificată în procesul-verbal de jurizare şi adusă la cunoştinţa publicului de către juriul naţional, alcătuit din personalităţi recunoscute ale vieţii cultural-literare naționale.

Marius NECULAE

Ștefan TORCĂRESCU

120 de ani de la inaugurarea Palatului Administrativ și de Justiție din Râmnicu Sărat
(1897 – 2017)

Clădirea Palatului Administrativ și de Justiție de pe bulevardul Nicolae Bălcescu, nr. 1, a fost ridicată în perioada 1895 – 1897, prefect fiind atunci Alexandru Tătăranu, iar primari Vasile Cristoforeanu, Ienache Zamfirescu, respectiv Sava Gherghiceanu.
Cu privire la arhitectul după planurile căruia a fost ridicată clădirea, ne-au fost indicați, în lucrările de prezentare a localității, Filip Xenopol (1) și Constantin Băicoianu (2), dar și italianul Antonio Ulmioni (3). Ținând cont de stil și corelarea cu alte surse (4), considerăm că arhitecții au fost Filip Xenopol și Constantin Băicoianu.
Imobilul este clasat ca monument istoric de categoria A, apărând în L.M.I. 2015 (5) la poziția 743, cod BZ – II – m – A – 02453, unde apare datarea 1898.
Referitor la această datare, știm că licitația pentru construirea edificiului a fost adjudecată de E. Keller, la 20 martie 1895, lucrarea având un deviz inițial de 414.895,5 lei (6), județul contractând în același an un împrumut în acest sens (7). Antreprenorul s-a apucat imediat de lucrare, cea mai mare problemă întâmpinată fiind lipsa apei (8), localul Palatului Administrativ și de Justiție, ocupat de prefectură și tribunal fiind finalizat în anul 1897 (9).
Edificiul a fost ridicat pe locul unde s-a aflat palatul familiei Niculescu (10), la capătul dinspre centrul orașului al noului bulevard, al Gării, azi N. Bălcescu, la întretăierea acestuia cu bulevardele Nicoleștilor (azi N. Bălcescu) și Justiției (Prefecturii – din 1912, Independenței – în perioada comunistă, Ion Mihalache – azi) (11).
Cum noua gară a orașului a fost construită în aceeași perioadă la cca. 400 de metri de clădirea palatului, s-a considerat necesară construirea unui bulevard care să lege cele două puncte. În acest sens, s-au expropriat 30 de proprietăți (12) și a fost contractat un împrumut de 1.500.000 lei (13), licitația pentru darea în antrepriză a pavării cu piatră cubică a noului bulevard ținându-se în data de 10 iunie 1898 (14).
În fața intrării în clădire, în partea de vest, a fost amenajat un spațiu verde, în timpul primariatului lui Constantin Lupescu (1901 – 1903) (15), loc unde a fost ridicat un monument al eroilor din 1877/1913, mutat în parcul orașului și înlocuit cu bustul lui Alexandru Tătăranu (1924-1948) (16) și, în 1957 cu monumentul 1907, placa de de acesta spunând că AICI A AVUT LOC,/ ÎN MARTIE 1907/ O CIOCNIRE SÎNGE/ROASĂ ÎNTRE ȚĂRA/NII RĂSCULAȚI DIN/ 30 DE SATE ŞI/ ARMATĂ… (17), deși știm că ciocnirile nu au avut loc aici (18). Placa a fost reamplasată în 1968 pe peretele clădirii, iar textul a fost modificat după 1990. Tot pe peretele de vest, în cealaltă parte, a fost dezvelită, în 1994, o placă ce amintește de atestarea Râmnicului Sărat (19).

Având un istoric de 120 de ani, clădirea a fost martoră a unor vremuri glorioase, fiind vizitată de însuși regele Carol I, cu prilejul manevrelor regale. În acest loc regele a oferit un banchet notabilităților râmnicene, pe 28 septembrie 1901, în ziua următoare având loc un nou banchet oficial la care au fost prezenți, printre alții, principele Ferdinand, alți prinți moștenitori ai Europei, I. I.C. Brătianu, D. Sturza – Președintele Consiliului de miniștri, parlamentari de Râmnicu Sărat, primarul și prefectul (20).
Edificiul nu a fost ocolit nici de vicisitudini: după Războiul de Întregire Palatul Administrativ își avea decorațiunile lui de răsboiu, ce s-au acoperit peste tot (21)- clădirea primise chiar în fațadă trei obuze (22), cât despre acțiunea solului (posibile probleme la structura de rezistență) se poate observa direct în efectele produse asupra mozaicului de la parter. Despre distrugerile din timpul ocupației germane (1916-1917) aflăm și din cuvântarea prefectului Romulus Ioachim, pe anul 1919 fiind votată suma de 65.000 lei pentru întreținerea și repararea Palatului Administrativ și de Justiție (23), pentru ca în anul 1930 să fie aprobată iarăși renovarea clădirii (24).
Un alt episod la care a fost martoră clădirea (similar cu 1907, dar petrecut chiar aici), s-a întâmplat în timpul foametei din 1946 când, pe 30 iulie, aproximativ 200 de țărani din comuna Racovițeni, au venit in corpore la Prefectura județului și au cerut d-lui prefect să le dea porumb și mălai (25).
După 1950 clădirea a devenit Sfatul Popular al Raionului Rîmnicu Sărat, vechiul ceas din cupolă fiind înlocuit cu stema R.P.R., noua denumire apărând și pe frontispiciu, ca și alte însemne ale epocii. Din 1968 a devenit Sfatul Popular al Orașului Rîmnicu Sărat, primăria fiind mutată acum din strada Primăverii. Ultimul eveniment major petrecut aici a fost preluarea puterii de la autoritățile comuniste de către revoluționari, în decembrie 1989, de atunci clădirea fiind cunoscută drept Primăria.
Clădirea a fost revendicată în anul 1999 de Ministerul Justiției, care ulterior a renunțat la solicitare (26).
Cu toate evenimentele enumerate, clădirea s-a păstrat în general bine, excepții fiind mozaicul de la parter, scările din partea de est, decorațiunile din sala mare și ceasul din lucarnă, originalul fiind dispărut (27).
Pentru remedierea acestor probleme, precum și aducerea – cât mai mult cu putință – a clădirii la starea inițială, s-ar impune demararea unui proiect de restaurare, absolut necesară în cazul decorațiunilor din actuala sală de consiliu și a mozaicului.

___________________________________________________________________________________________
1) Răzvan Theo Chirac, Râmnicu Sărat: ghid turistic, Ed. Rafet, Râmnicu Sărat, 2010, p. 44.
2) Idem, Râmnicu Sărat: itinerar subiectiv, Ed. Rafet, Râmnicu Sărat, 2008, p. 43.
3) Gheorghe Petcu, Maria Dumitrache, Sofia Robe, Municipiul Râmnicu Sărat, album monografic, Ed. Alpha, Buzău, 2005, p. 46/ Gh. Petcu (coord.), Județul Buzău, tradiții, legende, obiceiuri…, Ed. Editgraph, Buzău, 2012, p. 20.
4) Toader Popescu, Proiectul feroviar românesc (1842 – 1916), Ed. Simetria, București, 2014, p. 208.
5) Lista Monumentelor Istorice – Județul Buzău, anexă la Ordinul ministrului culturii nr. 2.828/2015.
6) Decretul nr. 2839 din 7 iunie 1895, publicat în Monitorul Oficial nr. 55 din 10/22 iunie 1895, p. 1922.În Gazeta săteanului, nr. 6/1885, p. 199, avem informația că E. Keller s-a angajat a executa lucrarea cu un scăzământ de lei 5.30 % sub suma din devisul de lei 414,896 bani 50.
7) Romulus Ioachim, Expunerea situațiunii județului Râmnicu Sărat pe anul 1919, Institutul de Arte Grafice Unirea, București, 1920, p. 18.
8) [Domnule Primar] Subsemnatul E. Keller antreprenorul lucrărilor de construire a palatului Administrativ din acest orașiu, voind a introduce la locul construcției apa trebuitoare, cu onoare vă rog, să bine voiți a-mi da autorizația cuvenită d’a introduce această apă din iazul morilor prin locul d-lui Petrache Gheorghiu […]. Cf. adresei nr. 3312/25 iunie 1895, S.J.B.A.N., fond Primăria Orașului Râmnicu Sărat, dos 3 (54)/1985. De menționat că în același dosar se găsește o bogată corespondență între antreprenor, primărie și prefectură, pe problemele introducerii apei necesare construcției și a transportului materialelor de construcție.
9) Romulus Ioachim, op. cit., p. 20.
10) Valeriu Nicolescu, Un colţ de Ţară Românească – Județul Slam Râmnic, vol. V, Ed. Editgraph, Buzău, 2013, p. 148.
11) Marius Neculae, Planul orașului Râmnicu Sărat – 1912, Analele Buzăului, IV, 2012, pp. 221 – 231.
12) S.J.B.A.N., fond Primăria Orașului Râmnicu Sărat, dos 2 (60)/ 1897, fila 7, respectiv dos.1 (64)/1898, fila 3, cf, adresei nr. 3444/18 iunie 1898.
13) S.J.B.A.N., fond Primăria Orașului Râmnicu Sărat, dos 2(73)/1897 fila 1 –adresa nr. 608/5 februarie 1989; Ibidem, fila 14 – Înaltul decret Regal nr. 2033/27 mai 1898; Ibidem, fila 27 – Contract de împrumut pe 20 de ani, nr. 50144/01 octombrie 1898, încheiat între orașul Râmnicu Sărat (primar Sava Gherghiceanu) și Casa de Depuneri, Consemnațiuni și Economie.
14) Ibidem, fila 8 – Publicațiune nr. 1834/3 aprilie 1898.
15) Constantin Atanasiu, Paul Nicolescu, Almanahul Râmnicului Sărat – 1933, Institutul de Arte Grafice, București, 1933, p. 40.
16) Marius Neculae, Râmnicu Sărat – opere de for public, monumente și plăci comemorative, Ed. Editgraph, Buzău, 2013, p. 11.
17) Ibidem, pp. 32 – 33.
18) Valeriu Nicolescu, Anul de foc 1907 la Buzău și Râmnicu Sărat, Ed. Editgraph, Buzău, 2007, pp. 8 – 9.
19) Marius Neculae, op. cit., pp. 33 – 34.
20) Universul Literar, nr. 41 din 15 octombrie 1901, unde, pe copertă, apare cădirea în fața căreia defilează trupele; Gazeta săteanului, octombrie 1901, p. 346; Valeriu Nicolescu, Constantin Marafet, Un colț de Țară Românească – Județul Slam Râmnic, vol. I, Ed. Rafet, Râmnicu Sărat, 2008, p. 184.
21) Râmnicu Sărat – Călăuză, întocmită de Octavian Moșescu, Ed. Mârvan, București, 1931, p. 83.
22) Valeriu Nicolescu, Constantin Marafet, op. cit., p. 298.
23) Romulus Ioachim, op. cit., p. 13.
24) Valeriu Nicolescu, Un colt…., vol. V, pp. 196 – 197.
25) Ioan Scurtu (coord.), România. Viața politică în documente. 1946, Arhivele Statului din România, București, 1996, p. 294.
26) Dorin Ivan, Slam Râmnic. Repere culturale și istorice, Ed. Tempus, București, 2003, p. 52.
27) Un nou ceas a fost montat, prin grija autorităților locale, în iulie 2017. Mai multe despre aceasta în: Marius Neculae, Ceasul din cupola Palatului Administrativ și de Justiție din Râmnicu Sărat, în Sensul Râmnicean, nr. 4 (serie nouă), din 18 august 2017, p. 4. De asemenea, în octombrie 2016, au fost amplasate, deocamdată provizoriu, pe cele două laturi ale intrării principale, statuile Lupa Capitolina și Draco, realizate de artistul râmnicean Leontin Păun.

Distribuie:

Lasă un răspuns Anulează răspunsul