Spații culturale nr. 55 (12)
Stan BREBENEL
Cineva trebuia să rămână în munţi
Sub acest subtitlu a apărut la Editura Alpha MDM din Buzău, de curând, o antologie intitulată aproape banal, „Scriitori nehoieni”. Volumul are şi un subtitlu foarte interesant: „Cineva trebuia să rămână în munţi”. De acest lucru se fac „vinovaţi” mai mulţi scriitori din spaţiul Carpaţilor de curbură. Este vorba, în primul rând, de cel ce a fost timp de peste 30 de ani directorul Bibliotecii Judeţene „V. Voiculescu” din Buzău, născut în acest loc binecuvântat de Dumnezeu, scriitorul Alexandru Oproescu şi de foarte sensibilul poet al aceloraşi locuri Lucian Mănăilescu. Lucrarea nu ar fi fost completă dacă la realizarea ei nu şi-ar fi adus obolul Marcela Chiriţă, una dintre cele mai apreciate discipole ale lui Alexandru Oproescu, cea care a prefaţat volumul. Această antologie cuprinde numele a 16 autori din Nehoiu. Fiecăruia i se face un portret cu multe date biobibliografice, după care sunt redate câteva din lucrările lor: proză, poezie, eseuri, epistole ş.a. Cele 16 personalităţi nehoiene sunt următoarele, în ordinea din volum, care respectă ordinea naşterii: Virginia Rădulescu, Preot Dumitru Nicolaescu, Nicolae Pascu, George Băiculescu, Eugenia Gavriliu, Alexandru Oproescu, Constantin Deneş, Ştefan Iovan, Dan Nemeş, Alexandru Duţu, Raimonda Anghel, Petre Bucinschi, Lucian Mănăilescu, Gheorghe Onea, Dan Puric şi Carmen Tania Grigore. Nu am să îi evoc pe fiecare în parte, însă la câţiva dintre ei am să mă opresc cu respect.
Primul dintre ei este poetul Dan Nemeş. Acesta, deşi s-a născut la Arad (1 ianuarie 1944), după terminarea studiilor s-a stabilit la Nehoiu şi aici a rămas până la sfârşitul vieţii ce s-a produs la 26 noiembrie 1996. S-a implicat mult în activitatea unor cenacluri şi reviste literare. A publicat numai două volume de versuri, „Podul memoriei” (1995) şi „Delicte şi erori” (apărut postum, în 1997). La Biblioteca Judeţeană „V. Voiculescu” din Buzău există şi un al treilea volum „Numărătoarea de a fi”, în manuscris. Din creaţia poetică a lui Dan Nemeş este reprodus un grupaj din care ne putem da seama de valoarea versurilor sale.
Lucian Mănăilescu este un scriitor care nu mai are nevoie de nici o prezentare. Totuşi câteva cuvinte despre el trebuie spuse. A publicat mai multe volume de versuri, fabule, interviuri, eseuri, fiind şi un neobosit realizator de reviste şi almanahuri. Regretata poetă Constanţa Buzea avea să scrie în „România literară”: Să fim atenţi la numele poetului, să-l respectăm şi să ne scoatem pălăria ori de câte ori ne face cu simplitate veritabile daruri”. În antologie, Lucian Mănăilescu este prezent cu o evocare şi un grupaj de versuri. Evocarea se referă la o întâlnire de excepţie la Nehoiu, la Cafeneaua literar-artistică ACASĂ cu marele poet Marin Sorescu. Au mai fost prezenţi Radu Cârneci, Bucur Chiriac, prof. univ. dr. Ion Rotaru, pictorul Dragoş Morărescu şi Tudor Gheorghe. Marin Sorescu se simţea foarte bine la Nehoiu şi, de câte ori avea posibilitatea, venea la Nehoiu, ca la nişte dragi prieteni.
Despre Dan Puric ce se mai poate spune? S-a născut la Nehoiu, unde părinţii săi erau medici. Ieşirea din copilărie nu îl mai găseşte în acele locuri de care este îndrăgostit pe vecie şi de care îşi aminteşte cu mult drag: „Munţii înconjurau casele ţărăneşti şi-ţi aminteau zilnic, prin frumuseţea lor că Dumnezeu există”. Ca portretul său să fie complet, autorii antologiei au inclus fragmente din unele dintre interviurile acordate diferitelor publicaţii şi câteva texte din conferinţele sale.
Alexandru Oproescu este personalitatea care a coagulat, în calitate de ferment, multe torente. Viaţa sa nu numai că a fost legată de bibliotecă, însăşi viaţa sa era biblioteca. În calitate de director, a avut posibilitatea să cunoască mulţi scriitori. Unii foarte mari. Alex. Ştefănescu scria: „Există nu numai mari poeţi, mari prozatori, mari critici literari etc., ci şi mari bibliotecari. Unul dintre ei este Alexandru Oproescu, directorul Bibliotecii Judeţene «Vasile Voiculescu» din Buzău. De mulţi ani, de fapt de o viaţă se ocupă de transformarea unui depozit de cărţi într-un act de cultură şi a unei funcţii administrative într-o misiune de cărturar”. În afară de activitatea administrativă a fost şi un neobosit cercetător. A dat literaturii şi bibliotecarilor lucrări de referinţă. Tot el a fost editorul şi coordonatorul unor colecţii apărute sub egida Bibliotecii Judeţene. Portretul literar al lui Alexandru Oproescu este întregit de reproducerea parţială a corespondenţei cu familia Voiculescu şi de câteva amintiri literare.
În final, o concluzie s-ar impune. Volumul de faţă, dincolo de omagierea unor oameni de valoare născuţi sau stabiliţi la Nehoiu, este şi un document de lucru pentru istoricii literari. Iată de ce cred că demersul autorilor este mai mult decât lăudabil, pentru care merită felicitări.
Ionel POPA
PARAMNEZA de REDUPLICARE şi FUNCŢIA EI LITERARĂ
Sub acest semn poate fi pus romanul lui Emil Raţiu, Turmul Colţei, Ed. Ideea Europeană, Buc., 2016. Propunerea noastră se bazează şi pe sintagma „între vreme şi veşnicie”, care întregeşte titlul romanului. Prin romanul său, autorul ne provoacă la o meditaţie asupra existenţei noastre între clipă şi eternitate. Pornind de la marea temă a Timpului, scriitorul schiţează o ontologie a îndoitei feţe a fiinţei: bine/ rău; unitate/ fragmentare; realitate/ ideal; materie/ spirit.
1714. Sub „Io Constantin Basarab Brâncoveanu voievod, ţara era bogată şi în pace.” Primăvara se întoarce. Oamenii se primenesc, îşi primenesc şi casele, căci se apropie Paştele. În Bucureşti soseşte Mustafa Aga, un vechi prieten al voievodului, dar acesta nu poposeşte la Curtea Domnească. Peste două zile, trimisul sultanului se prezintă la Curtea Domnească unde Brâncoveanu, în scaunul domnesc, îl întâmpină. Turcul, poftit pe o sofa alături de domnitor, i se adresează:
„-Mărite Domn, aşa că te vei supune oricărei hotărâri a slăvitului Padişah, împuternicitul lui Alah pe pământ, oricare va fi ea? Aşa că nu te vei împotrivi? Domnul nu ştie ce vrea turcul şi tace; atunci turcul îl îmbrânceşte de pe tron şi îi pune deodată pe umăr năframa neagră, trimisă de sultan, semn de mazilire.” (p.13-14)
Mai e nevoie de comentariu?
Aici e capătul de fir de care romancierul trage pentru a depăna cugetările personajului său, Mihai Ciuboţel, dascăl la Academia Domnească de la Sfântul Sava, şi întâmplările al căror martor este.
Într-o chilie din pimniţa Turnului Colţei trăia o broască ţestoasă mare, proprietatea dascălului Mihai Ciuboţel. Broasca şi dascălul sunt primii şi singurii locuitori ai Turnului. Din chilia sa, dascălul Mihai Ciuboţel privea gânditor de la înălţime oraşul: „Un alt an, o altă primăvară, îşi zicea, cuprins la început de primăvară ca de un alean al trecerii timpului […] îi venea în minte […] stihurile despre zădărnicia omenească, despre viaţa lumii, ale logofătului dela Moldova, Miron Costin…” (p.7). Mihai Ciuboţel-dascălul trecuse de curând printr-o „mare Turburare”. Într-o seară, venise la chilia sa vărul Vasile, cerându-i să-l ascundă de stăpânire, fiind vinovat de uciderea fratelui său. Înduplecat, Mihai Ciuboţel îl ajută să treacă în Transilvania. Fapta vărului – repetarea în timp a crimei lui Cain, care şi-a ucis fratele, pe Abel – dă adâncime şi amploare meditaţiei dascălului despre „păcatele lumii”. Dascălul Mihai din Turnul Colţei e frământat de mari probleme filosoficeşti şi de credinţă. „De unde se născuse răutatea pe lume? Fusese omul, dintru început, născut rău? Şi de ce?” (p.8). Sunt întrebări care mereu şi mereu îl ispitesc. Cugetarea lui curge mai departe: taina stă în cuvânt, dar cuvântul lui Dumnezeu „în lumea căzută în păcat, vai, se pierduse.” Limba dumnezeiască, „de fapt, nici nu avea cuvinte […] căci rostea numai esenţa, fiinţarea […] adică ideea […] între idee şi cuvânt se strecurase o pâclă groasă care întunecase azi adevărul” (p.9).
Mihai Ciuboţel-dascălul citise multe cărţi, de la cei vechi şi Biblia până la cei din vremea sa. Dar cartea de căpătâi rămâne Cartea lui Enoch. În cartea patriarhului ce trăise înainte de potop stă scris trecutul, prezentul şi viitorul omului creat de Dumnezeu.
Dascălul se frământă între frumuseţea lumii văzută prin ochii trupului şi frumuseţea Domnului văzută prin ochii spiritului. Prima manifestare în imanent a zbuciumului său este iubirea lui pentru frumoasa Aglaie; el şi-o doreşte trupeşte şi spiritual, prin iubirea sa vrea s-o salveze de păcatul în care a căzut şi de care lumea o acuză. Mărturisirea, dar şi pierderea iubirii au loc în Ziua Învierii. Prin astfel de încercări vor trece în timpul care curge şi Mihai Ciuboţel-zugravul şi fiul său adoptiv, Mihai Ciuboţel – ofiţer căzut eroic în Războiul de Neatârnare, şi Mihai Ciuboţel – medic şi Mihai Ciuboţel – comunistul şi Gravil Ciuboţel – juristul, nepotul lui Mihai Ciuboţel – medicul. Toţi aceşti Ciuboţei sunt avatari ai lui Mihai Ciuboţel-primul.
Mihai Ciuboţel – dascălul – zugravul – medicul cu neliniştile sale filosofico-religioase coboară, cel puţin în parte, din psalmistul arghezian, chestionând, ceva mai eretic, pe Dumnezeu pentru ce a lăsat răul pe pământ. Eroul lui Emil Raţiu e un om mereu în confruntare cu sine şi cu relele morale şi politice din „lumea prin care a trecut”, iar momentele istorice evocate ilustrează permanenta confruntare dintre Bine şi Rău (Crist şi Anticrist). Scriitorul dă disertaţiei sale filosofico-religioase o turnură de roman.
Naraţiunea este o împletire a două axe: una e cea factuală de evenimente istorice, cealaltă a întrupărilor lui Mihai Ciuboţel-dascălul, martori a evenimentelor pe marginea cărora Mihai Ciuboţel-primul şi întrupările sale cugetă în paradigmă filosofico-religioasă. Şi astfel autorul desfăşoară panorama unor momente de răscruce din istoria neamului, de la Brâncoveanu la contemporaneitatea postdecembristă: Răscoala moţilor lui Horia; Mişcarea condusă de Tudor Vladimirescu; Revoluţia de la 1848; Unirea Principatelor; Regele Carol I (cel care a rostit istoricile vorbe: „Păşind pe acest pământ am devenit român”, vorbe pe care mulţi din cei de azi le-au dat uitării) şi Războiul de Neatârnare; Marea Unire; Al doilea Război Mondial cu figura mareşalului Ion Antonescu, cel care, cu toate păcatele sale impuse de istorie, în faţa plutonului de execuţie girat de „eliberatorii’ sovietici, a rostit: „Las Ţării tot ce a fost bun în guvernarea mea. Tot ce a fost rău iau asupra mea, în afară de crimă!”; epoca comunistă şi cea postdecembristă a noilor fanarioţi. În această filmare panoramică a istoriei noastre, scriitorul face câteva inserţii prin care aduce umbra Daciei. În toate aceste momente istorice de cumpănă, poporul şi-a dat obolul de sânge, jertfele cerute.
În curgerea timpului, Mihai Ciuboţel-primul, odată cu succesivele întrupări, trece şi prin fenomenul de reduplicare şi alături de el apar pe rând: Mihai Ciuboţel-ofiţer, fiul adoptiv; Mihai Ciuboţel-activistul comunist cocoţat în înalte funcţii de conducere; Gavril Ciuboţel-juristul. Romancierul reuşeşte să facă din aceste reduplicări personaje care se mişcă independent în scenariul epic. Toţi aceştia au parte de o moarte-jertfă: tânărul ofiţer Ciuboţel cade eroic în Războiul de Neatârnare; Ciuboţel-comunistul „moare” dezicându-se de doctrina comunistă, devenind nebun-predicator al Evangheliei de sub Casa Poporului; Ciuboţel-juristul este omorât la ieşirea din tribunal de o maşină, asasinul rămânând de negăsit, iar în învălmăşeala „accidentului” dispare servieta cu actele prin care juristul Ciuboţel urma să dovedească crimele prin care noii fanarioţi au ruinat ţara şi i-au terfelit demnitatea.
În viaţa fiecărui Ciuboţel există câte o femeie care îi tulbură existenţa. La un moment dat, ele dispar (violent sau paşnic) în necunoscut, însoţite de un halou de taină.
Trecând prin atâtea experienţe de viaţă, martor la atâtea evenimente istorice glorioase şi de înfrângeri, Mihai Ciuboţel-dascălul-zugravul-medicul ajunge la concluzia pesimist-stoică: „Era negreşit un blestem în creaţia omului de la începutul lumii!” (p.315). Cain care şi-a ucis fratele şi-a lăsat pecetea peste lume. Pornind de la un verset din biblica Cântare a cântărilor, Mihai Ciuboţel cugetă: „Biserica dreptăţii şi Biserica păcatului erau împreună biserica lui Hristos şi biserica lui Anticrist, într-un singur trup până, la sfârşitul lumii, la Judecata de Apoi! Atunci va avea loc marea <
Orologiul din cartea Timpului a ajuns acum la sfârşitul său. Alături de broasca ţestoasă care se stinge şi ea şi cu gândul la puiul de căprioară din Etiopia, Mihai Ciuboţel „refuză o nouă viaţă prin întrupare în trup nou în gurile negre ale timpului, unde este marele orologiu al universului”, motivând: „La ce bun o viaţă despărţită pe fracţiuni. Nu era aceasta mare condamnare de la începutul lumii?” (p.317). Gândul lui Ciuboţel Întâiul primeşte replica, care vine de la şirul nesfârşit al strămoşilor (romancierul citează pe Radu Gyr): “<
Finalul romanului e poematic, vizionar după modelul poemului Eminescu al lui Aron Cotruş: „Pentru că aşa cum după Anticrist vine Hristos, după minciunâ adevărul, după pseudoRomânia va izbândi România, cugetă Mihai Ciuboţel, în timp ce ca un Prometeu, ca un Orfeu, Eminescu, <
Dimensiunea narativă a romanului conţine o serie de nuclee epice nuvelistice: paginile cu biografia lui Vasile, vărul lui Mihai Ciuboţel; episodul cu Eminescu şi Junimea; paginile despre eroismul „ostaşilor noştri”; povestea despre Teodora, modelul zugravului Mihai Ciuboţel; povestea copilei pe nume Floare. O mininuvelă este capitolul Departe. Evocarea transfigurează momentul biografic (autorul a fost medic voluntar în Etiopia) într-o cvasiparabolă politică cu adresă bine circumscrisă temporal şi spaţial. Spre deosebire de calitatea literară a acestor nuclee nuvelistice, în paginile despre perioada postdecembristă a neofanarioţilor, discursul narativ slăbeşte în expresivitate literară, alunecând în discursivitate de reportaj cu inflexiuni de pamflet. E drept că autorul e copleşit de sentimentul revoltei şi notează cu năduf o realitate diavolească, dar romanul este o ficţiune literară cu propriile ei legi, cărora li se supune problematica (socială, morală, politică, filosofică, religioasă). Alteori autorul se lasă furat de entuziasmul patriotic şi atunci pagina devine prea lirico-retorică, intrând în dezacord cu epicul sobru. Aşa se întâmplă, spre exemplu în paginile despre Unirea Principatelor.
Imfrastructura meditativă a romanului este o ţesătură de teme şi motive filosofico-religioase şi literare. Discursul meditativ este pus sub emblema poveştii biblice despre Cain şi Abel, alias Răul şi Binele. Ca tehnică de construcţie narativă este folosită doctrina metempsihozei, pe care romancierul o foloseşte într-un mod personal. În curgerea celor trei veacuri de istorie – timpul narat – Mihai Ciuboţel Întâiul trece succesiv prin reîntrupări ale memoriei. Fiecare nouă reîntrupare poartă engramele celor anterioare. În structura narativ-ideatică a romanului, Mihai Ciuboţel este arheu care ne poartă/ne ţine în curgerea timpului.
Toată povestea din roman, cu înălţările, prăbuşirile din istoria noastră, cu virtuţiile şi păcatele ei, ne duce cu gândul spre un posibil model, sursă de inspiraţie: Panorama deşărtăciunilor, marele poem al lui Eminescu. Tema metempsihozei/reîntrupărilor ne duce tot spre Eminescu (Avatarii faraonului Tla, Sărmanul Dionis). Fiind vorba de posibile modele, să mai adăugăm amintirea romanului Adam şi Eva de Liviu Rebreanu. Această posibilă filiaţie nu dăunează cu nimic romanului lui Emil Raţiu.
Filosofia lui Mihai Ciuboţel este una eclectică, e o aducere împreună a unor idei filosofice de la cei din vechime la cei din vremea lui, a învăţăturilor din Biblie, a unor elemente de mit, la care se adaugă referinţe şi asociaţii istorice şi culturale. Rol de liant între narativ şi cugetare îl are parabola (parabolă sunt tablourile lui Ciuboţel-zugravul; parabolă este dărâmarea Turnului Colţei; parabolă este punerea în scenă de către Ciuboţel-medicul a piesei Prometeu; parabolă este scena cu câinele maidanez care refuză hot-dog-ul oferit de Gavril Ciuboţel.
Reîntrupările memoriei lui Ciuboţel Întâiul sunt flancate de două simboluri majore: broasca ţestoasă şi bufniţa. Brosca ţestoasă e animalul primordial pe care se sprijină universul, având o viaţă lungă, iar pe carapacea ei fiind desenate figuri geometrice misterioase, simbolizează taina, înţelepciunea, imortalitatea (cf. Ivan Evseev, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Ed. Amacord, timişoara, 1997). Prin carapacea rotundă cu liniile misterioase, broasca ţestoasă simbolizează cerul, iar prin partea de jos plată şi cu picioare simbolizează pământul. Astfel, ea constituie în sine o cosmografie, o legătură între cer şi pămâmt, între sus şi jos. Retragerea ei în carapace înseamnă retragere în meditaţie (cf. Jean Chevalier – Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, vil.1, Ed. Artemis, 1994).
Bufniţa e pasărea nocturnă, simbol al tainei şi înţelepciunii. Ea e asociată de vechii greci zeiţei Atena, iar de romani zeiţei Minerva (cf Ivan Evseev, op.cit.).
Însuşi Mihai Ciuboţel/Turnul Colţei este un simbol – martor şi memorator al istoriei noastre, o replică pământeană a Marelui Orologiu.
Romanele lui Emil Raţiu, venite din diaspora românească, nu trebuie ignorate. Desigur, nu au anvergura celor ale lui Vintilă Horia (maestrul lui Emil Raţiu), dar fac parte din aceeaşi familie.
Petrache PLOPEANU
Poezia cu vers liber vs. poezia cu rimă=superior vs. inferior? (I)
Subliniam în articolul anterior:
1. Poezia este instrumentul care oferă accesul, la fel ca un al treilea ochi, asupra unei lumi a esențelor, asupra transcendentului, care nu este înțeles aici în sens exclusiv religios;
2. Raportul dintre poezie și cultură, dominat de a doua, nu se traduce neapărat prin calitatea celei dintâi, ci prin intelectualizare, care, de multe ori, nu facilitează accesul cititorului, ci doar al unui grup destul de restrâns de „inițiați”. Un nivel precar de cultură (limbaj, bagaj cultural) duce la creații poetice nesemnificative în ambele stiluri, dacă nu este suplinit de harul poetic, condiție exotică în existența creatorului, sau, cel puțin, de talent. La fel, un nivel sporit de cultură, dacă nu este însoțit de talent și de capacitate de adaptare la context, poate genera creații slabe.
3. Majoritatea covârșitoare a poeților recunoscuți sunt definiți în acest fel de către critica de specialitate, uneori în contradicție cu gustul public sau neținând seama de acesta. Principalul criteriu de evaluare este, de cele mai multe ori, respectarea sincronismului dintre respectivele creații din spațiul național și acelea din Europa Occidentală sau America de Nord. Și moda.
4. Orice afirmație a acelora care condamnă fie poezia cu rimă, fie pe aceea cu vers alb trebuie făcută în deplină cunoștință de cauză participativă. Cei care consideră că poezia cu rimă ilustrează o inferioritate culturală, să fi scris statornic mai întâi poezie cu rimă și apoi să fi trecut la poezia în vers alb datorită unei necesități interiore de a trece de la ceva la altceva diferit, dar nu superior.
5. Individualitatea este esențială, atât în poezia cu rimă, cât și în cea în vers alb.
Adaug acum:
6. Auto-situarea pe poziția postmodernistă sau pe aceea clasicizantă nu creează în mod automat calitate;
7. Mesajul, de asemenea, nu creează calitatea. Încă Titu Maiorescu sublinia că a cânta în versuri neamul românesc și durerile sale nu duce cu necesitate la realizări artistice de calitate.
Nu poți exprima orice prin poezia cu rimă, clasică așadar, cum n-o poți face nici prin aceea cu vers alb. Așa cum rolul poeziei este unul diferit de acela al prozei, așa cum diferitele arte surprind lumea în mod diferit unele față de altele.
Poetul asupra căruia m-am oprit în articolul de față este Dumitru Brăneanu, cu volumul de versuri Destrămarea lumii, apărut la Editura Ateneul Scriitorilor din Bacău, în 2016.
De la bun început este necesar să stabilim câteva date concrete pe care le identificăm în contextul lecturii volumului respectiv:
a. Volumul conține poezie în stil clasic;
b. Mesajul poeziilor are un caracter subiectiv-religios;
c. Poeziile au o formă fixă cu 14 versuri, ordonate fie în câte trei strofe sub formă de catrene urmate de un distih, fie în câte două strofe sub formă de catrene, urmate de câte două terține, așadar de sonet;
d. Măsura este specifică sonetului, de 11 silabe;
e. Volumul este împărțit inegal în două părți: „Sub crivățul împătimirii”, prima parte, care cuprinde 85 sonete, iar partea a II-a, „Sub cerească aripă”, 15;
f. Există un incipit, „În loc de prefață”, sub forma de poem în vers alb;
g. Cele trei părți încep cu câte un motto relevant pentru ceea ce urmează.
Titlurile celor două părți principale ale volumului sunt lămuritoare pentru sonetele pe care le conțin, termenii folosiți de poet fiind necesari pentru a crea acea stare de așteptare tensionată sau, dimpotrivă, senină, în scopul asigurării catharsisului: „crivățul” și „împătimirea” duc la crearea unei stări contradictorii, exprimată prin antiteza dintre răceala vântului geros și fierbințeala patimii. Celălalt titlu, al celei de-a doua părți, ilustrează, dimpotrivă, o stare de liniște, de seninătate, de împăcare: atributul „cerească” și substantivul „aripă” duc ambele la aceeași reprezentare semantică, verbală, dar și grafică, a divinului. Între cele două părți ale volumului există, chiar la acest nivel al începuturilor, al anunțării intențiilor poetice ale autorului, o diferențiere voită, bineînțeles, care plasează, de o parte, „împătimirea”, cu anumite trimiteri specifice spre patimă și păcat, iar de cealaltă parte „cerească”, ispășirea sau răsplata. La nivelul motto-urilor folosite de autor, se subliniază aceste intenții artistice: „Împătimirea atrage după ea spre exterior toate puterile noastre sufletești. Ea e cleiul care ne leagă de suprafața lumii exterioare” (Părintele Dumitru Stăniloaie). Lumea exterioară este lumea umbrelor, după Platon, a iluziilor care sunt, în aceeași măsură, și ispite, care, repetate, se transformă în patimi, de unde „împătimirea” despre care scrie poetul. Al doilea motto cu care începe a doua parte este un catren dintr-un Sonet al lui Mihai Eminescu: „Când însuși glasul gândurilor tace/ Mă-ngână cântul unei dulci evlavii/ Atunci Te chem: chemarea asculta-vei?/ Din neguri reci plutind te vei desface?”. Glasul gândurilor, care tace, adjectivul „dulce”, substantivul „evlavii” trimit la o stare de liniște, de seninătate și de smerenie, care fac posibilă chemarea către divinitate. Legătura dintre cele două părți se realizează prin cele două întrebări „chemarea asculta-vei?” și „Din neguri reci plutind te vei desface?”, fiind evidentă aici o anumită îndoială în legătură cu acceptarea/ refuzul ascultării chemării și, în al doilea rând, cu acceptarea/ refuzul „desfacerii” din acele „neguri reci”, care reprezintă indeterminarea principiului ca principiu și chiar o anumită auto-negare a sinelui divin. Această îndoială, exprimată în dublul registru al ascultării și al determinării, leagă cele două părți ale volumului, unește „împătimirea”, care are prezentă în notele ei caracteristice și îndoiala, cu „cerescul”, în care dubitația derivă din misterul necunoscutului sacru.
Așadar, volumul prezintă un caracter omogen din această perspectivă a proiectării demersului poetic, într-un crenscendo/ descrescendo al trăirilor poetice.
Aceeași omogenitate se înfățișează la parcurgerea titlurilor poemelor din fiecare parte; citez cu titlu de exemplu titluri din prima parte: „Azi mă întorc din patimi”, „Îngenunchez în fața ta, Divine!”, „Amână secerișul, Doamne!”, „Mai am puțin”, „Zadarnic sper”, „Nostalgie”, „Neliniște”, „Din cupa ta, eu…”, „Mă agăț cu disperare”, „Ascultă-mi rugăciunea”, „Mă lupt cu timpul”, „Patimă cresc”, „Vulcanică tinerețea încet s-a stins”, „Viața noastră”, „În crugul vieții noastre se face seară”, „Prin vămi de taine”, „Firav ca umbra unui înger”, „Trudim o viață, Doamne, visul nemuririi”, „În gândul tău sunt picur de lumină”, „Sunt candelă aprinsă”, „Între noi e crivăț”, „În lumea mea de lut”, „Parcă murim cu fiecare clipă”, „Tâlhar sau sfânt”, „Sonetul Învierii”, „Destrămarea lumii”. Sunt multe enumerări, dar sunt necesare unei minime analize, în care patima să se regăsească sub diferitele sale manifestări și forme, în care să se creeze sufletului acele punți de trecere spre „Cereasca aripă”, prin raportarea la acele cuvinte încărcate de instrumentalismul apropierii de divin.
Identific, așadar, în toate aceste titluri și, desigur, și în conținutul lor, trei direcții analitice: în primul rând, aceea a patimii care creează „împătimirea”, în al doilea rând, aceea a punții create spre divin și, în al treilea rând, aceea a elementului instrumental, care face posibilă apropierea de divinitate. Poetul crește patima „sub grâul din priviri” (Patimă cresc), având conștiința nutririi acesteia de către ochi, cel obișnuit, acesta fiind deschis spre exterior, spre lume, spre ispite și patimi. Alăturarea celor patru cuvinte legitimează nașterea și existența patimii. Metafora, cu o putere de sugerare deosebit de evidentă, trimite la creșterea treptată, așa cum planta germinează din sămânță și se ridică încet spre soare, așa cum pâinea crește și ea și se coace, dar trimite și la calitatea ochiului de a crea lumea în moduri diferite pentru fiecare, deoarece și patimile sunt diferite de la om la om, de la vârstă la vârstă. Ochiul creează, dar ia și în stăpânire ceea ce intră în raza privirii sale. Patima se naște, se mărește și este posibil ca, la un anumit moment, să devină chiar o lume, e adevărat, denaturată, care să-l stăpânească pe cel supus ei. Poetul are, însă, puterea de a declara: „Azi mă întorc din patimi rătăcite/ În temnița cuvântului mi-e bine” (Azi mă întorc din patimi). Două elemente opuse, rostite clar, „patimi rătăcite” și „temnița cuvântului”, dar și cu trimiteri indirecte necesare: patimile s-au născut, au crescut, s-au rătăcit, rătăcindu-l și pe cel care și-a format chip și lume din ele, dar oferindu-i, în același timp, și o iluzie a libertății. Rătăcirea este o libertate care devine prea vastă, este o exagerare a libertății, chiar pentru ea însăși și pentru cel care o dorește, incontrolabilă. Invers, al doilea element, „temnița”, restrânge libertatea până la limita supraviețuirii, introduce controlul aproape total asupra celui „întors”. Crearea cuplului „temnița cuvântului” vine și atenuează această limitare, conferindu-i semnificații noi, din care putem deduce și natura patimilor și a împătimirii poetului. Termenului de „cuvânt” îi pot fi date aici semnificații diferite: cuvântul folosit în vorbire, în scris, dar și Cuvântul, principiul sacru, creator al lumii. Aici sensul este de cuvânt-temniță, cuvânt-locaș de recluziune, de retragere în solitudine și putem, acum, îndrăzni să dăm un anumit chip „patimilor rătăcite”, acela care să reprezinte opusul cuvântului-temniță: cuvântul-libertate, cuvântul folosit în orice mod posibil, neîngrădit. Între cuvântul-libertate și cuvântul-temniță se întâmplă toată „rătăcirea” poetului, care este, de fapt, viața sa creatoare de valoare artistică. Putem extinde, nu știm dacă permis sau nepermis analiza, spunând: cuvântul-libertate este mai apropiat de profan, în timp ce cuvântul-temniță este apropierea poetului de sacru, de divin. Și putem spune, de asemenea, că sonetul este o revenire, din perspectiva instrumentelor artistice și stilistice ale poetului, la cuvântul-temniță, în sensul de obligațiile impuse de poezia fixă de acest tip.
Despre patimi, puntea către divin și instrumentul de apropiere de divinitate, despre „Cereasca aripă”, în numărul următor.
*Dumitru Brăneanu, Destrămarea lumii
