Propoziții pretențioase – Acefala
Vremea bocetelor trecuse. Să accesăm iară a Florichii stradă.
,,Aceluia căruia mintea nu-i stă la muncă, să….” Să i se scurteze mâinile, picioarele…. Ne-ar fi trimis tata… și-n acadian, și-n facerea mamei, și la dracu cu cărți de dimineață. ,,Vă treziți la nouă, la zece….” El cu metehnele lui, noi cu ale noastre. Lui îi cântau cocoșii înainte de ivirea zorilor, nouă după ce soarele își bea cafeaua matinală, el ciocănea de se trezeau vecinii (vrednici și ei la audiat cucuriguri la cinci), noi, adică mai mult eu, ne completam stocul de vise până pe la opt fără ceva. O normalitate greu de depășit, cocoșii mei erau dintre cei cu mâini și picioare, consumatori de cursă lungă, isoniști după două pahare de alcool. Celelalte puneri pe seamă vizau sprijinul sporit pentru soacre, ,,O să vă mănânce capul!” făcea parte din discursurile complementare, consecință, cauză a lipsei noastre de apetit – deh, acefali mai raționam din părți. Deși știa că ne rupem oasele și ne frigem pielea mai sus sau mai jos de streașină de fiecare dată, însă așa îi devenise obiceiul la ,,prima oră”. Ah! și ne uscam sistemul digestiv de atâta soare, de sete și de foame. Ca să nu dăm în achilii și să ne șicaneze niscai acidoze, ne lua, pe lângă sendvișurile preparate acasă, Eugenia și suc, care, din prea multă agitație, căldură sau deplasări bruște din lada de scule, urcată unde-și găsesc acerele uneori acioala la pândă, către jgheab sau mai jos, pe pământ. Se acidula de-ți ieșea pe nas și pe gură instantaneu. Replica lui Cristi venea imediat după restabilirea fiziologică, precum Cola-nspumată: ,,Vrei să mă omori, bre!” Urmarea….
Vizavi de nea Dobrin am asigurat o bucătărie de vicisitudinile ploilor, aducându-le în stânga și în dreapta bucătăriei de vară, pe lângă scări. O treabă aproape ușoară dacă invazia plantei preferate a lui Bachus ne-ar fi îngăduit să-i descâlcim mai repede (v)ițele.
De la punctul de reper al Dobrinilor ne-am mai deplasat în susul străzii pe la începutul anilor 2000, cu de-alde ciuciure și picurători la gura coturilor. Imobil nou, încă nefinisat complet.
Mă abătuși, nea Dobrine, de la calea cea dreaptă. Cu gândul la degetele ferfenițite am trecut pe lângă clienți…. Prezumați, tatonați, refu…. Între nu-ul nostru și al lor, între hotărârea lor de a demara lucrările sau a le mai amâna o perioadă. ,,Îmbiați” – mai mult obligați de rugămințile domnului Atudosie, în stilul curat moldovenesc de stăruință, adică mai bine nu-l refuzi decât să te bată la cap insistent (i se răstălmăcise ocupația de către elevii vlahuțiști) – cu o lucrărică la directorul adjunct, întortocheată, cocoțată pe cataligele nivelului unu.
De directori e strada plină. Domnul Apostol, fie-i țărâna ușoară, cel despre care abia vorbisem și cel la care ne-am deplasat. Directorul directorului adjunct. Numărând intelectualii locului, ies de-o școală de nivel ridicat, cel puțin pe plan județean. Luându-i doar pe cei aliniați la paragraf, constat că nivelul profesional concordă strict – toți trei învârt sau învârteau matematicile pe degete, acestei materii deloc facile dându-i compoziții grele – cu al caselor. Toate cu etaje întâi și acoperișuri țuguiate mai ceva ca buzele răsfrânte ale fetișcanelor pubere. Tot ,,maestrul” neîmplinit al versurilor declamative ne-a alipit celui mare, Dan împingându-ne mai sus, în speranța că șeful, după recenta instalare, nu-l va mai bântui la orișice mișcare. Silicon, înainte o degresare cu acetona industrială de la purtător, câteva lipituri cu cositor….
