Spații culturale nr. 55 (7)

Iar dacă Poeziei i-a fost dat să înflorească în Patria mea, eu, îndrăznesc să spun, i-am fost totdeauna o radioasă și adevărată martoră… Sunt convinsă că noi nici până astăzi nu știm întru totul ce minunat cor de poeți avem și cât de tânără și mlădioasă e limba rusă și că de nu prea multă vreme scriem versuri, pe care le iubim și cărora le credem.
Anna Ahmatova

În traducerea lui Leo BUTNARU

Anna ALCIUK
(n. 1955)

***

ploaia s-a rătăcit
dispare țărmul oglinzilor
în sughițul de plâns al pescărușilor care
va amuți dimpreună cu penetul mării
valul nu se va prăbuși peste plajă
și-ntre degete roșii se va sfărâma soarele

a mia oară năvălesc valuri de urme
depărtări terorizate de tristețea promenadelor mute

Ploaie

fumul pietrelor mocninde…
bolțile viței-de-vie sunt străluminate
de verticalitatea arcadelor muzicii

***

catedrala lumânărilor
în cerul lacului
lișița clatină ramuri negre

Aleksei ALEKSANDROV
(n. 1968)

***

Când țara întreagă
Iubește prin televizor
Permiteți-mi a mă îndoi
De justețea acestei orientări,
Acestui popor.

***

Dimineața, prin ferestruica întreprinderii
Zboară ca un cartuș gol chiștocul-muc,
Abia fumegând. Iar mie căderea lui
Mi-e pe scăfârlia pe care-ar fi tăiat-o un turc
Cu iataganul! – chiar acu îi va aminti rigăi
Buzele ce râvnesc. Domnul a asemănat –
Filtrul chiștocului parcă-ar fi plin de sânge!
…Dar poate chiar cu adevărat e-nsângerat.

***

…picură pe vena albăstruie
a gheții, încolțind din carnea ca de zăpadă
lângă seringile utilizate

Ghennadi ALEKSEEV
(1932 – 1987)

***

În fiece dimineață
de cum deschid ochii
văd geamul
iar în geam – cerul.
În fiece dimineață
el îmi amintește
că nu sunt pasăre.

Mergeau

Mergeau vioi
mergeau mergeau
printre altele cu ciomegele decapitând florile
și câinilor creduli rupându-le șira spinării
mergeau și-i îndemnau pe alții să-i urmeze
jurându-se că nimeni nu-i va putea opri
astfel s-au și dus undeva
mai mult nevăzându-i cineva

florile cresc din nou
câinii iarăși aleargă
se spune că deja vin alții
și tot cu ciomege

Musca

Să ucidem această muscă
ea ne-a tot ros urechile
cu bâzâitul ei.

Să linșăm nefericita muscă neghioabă
ce nu-i în stare să găsească ferestruica.

Să năvălim cu toții odată
și să înăbușim această muscă speriată de moarte
care se tot lovește de sticlă
fără a putea înțelege ceva.

Că doar n-o să deschidem noi – chiar pentru ea
ferestruica!

În muzeu

Maica Domnului
avea un chip foarte obosit.

– Maria, i-am zis eu, odihnește-te puțin.
Iar eu voi ține pruncul în brațe.

Ea îmi zâmbi recunoscătoare
și căzu de acord.

Pruncul
într-adevăr nu era prea ușor.
El îmi cuprinse cu mânuța grumazul
și stătea liniștit.

Dar veni val-vârtej supraveghetoarea de sală
țipând cât o ținea gura
că eu aș fi deteriorat icoana.

Ce muiere proastă.

***

Ce trist e
să pleci tu
sau să petreci pe cineva!
Ce amar e
să părăsești și să te desparți!
Ce fericire e
să nu pleci nicăieri,
ci doar să întâmpini,
să întâmpini,
să întâmpini,
zâmbindu-le neobosit
tuturor celor care vin.

***

Vreau, ce mai vreau să…
ei bine, parcă puține ar vrea omul?
Vreau să spun:
să fiți voi blestemați!
însă zic:
iartă-i, Doamne!

***

Mi-oi scărpina nițel ceafa,
din nou îmi voi sufleca mânecile,
iar voi scuipa în palme,
iar voi începe munca.
Viața întreagă,
prin sudoarea frunții îmi voi face marea mea faptă.
Voi muri
și munca mea
va rămânea neterminată.
Mă vor înmormânta așa
cu mânecile suflecate.

Igor ALEKSEEV
(1959 – 2008)

***

Nu aș vrea să arăt obosit.
E periculos.
Te vede cineva-n halul acesta – te ucide.
Nu aș vrea să arăt bătrân.
Prea multe griji.
Pe deasupra, mai și costă.
De n-aș avea obiceiul să mă bărbieresc,
Nu m-aș mai apropia de oglindă.
Ciudat –
O bucată de sticlă și ceva amalgam –
Ca pretext de text.

***

Ninsoarea zâmbește
privind spre mine,
cel înarmat cu o lopată de tinichea.

Nu mă enervez,
înțelegând că fac o muncă în van –
dimineață zăpada va fi până la genunchi.

Însă eu și ninsoarea
suntem fenomene naturale.
Găsim noi cumva limbă comună.

Margarita ALIGHER
(1915 – 1992)

***

Și totuși, mai insist și mai întreb,
Și totuși, conștiința mă susține:
Să fie vinovat cel șarpe că e șarpe,
Sau porcul că e chiar porc-de-câine?
Sau dromaderul cocoșat, să zicem?
Sau vreun monstru într-un stat, un gnom?
Dar ticălosu-i vinovat că-i ticălos.
Chiar dacă, totuși, fu născut ca om!

***

Reînvie rana de cuțit.
Din vreme-n vreme doare. Nu-i cum ar fi să fie…
Reînvie, dându-mi iarăși semne:
– Te ridică!
E timpul!
Ești vie.

Și în nopți și zile lungi întreb
Rana de cuțit, rana din mine:
– Ce să fac eu vie pe pământ?
Iar ea-mi răspunde:
– Tu o știi mai bine.

***

Ce noapte-n lumea asta, ce mai noapte!
Ce liniște…
S-ar pute-ntâmpla minunea, zic,
Ca o legătură dintre punți.
Când glasul tău șoptește-ncet:
„Îmi este greu!
Vino… Numai tu poți să-mi ajuți”.

Vladimir ARISTOV
(n. 1950)

***

Pentru A. Iu.

Deja n-o să fim mai deștepți
Și nici mai buni n-avem cum deveni
Luminozitatea de felinar a feței nopții
Înflori, dar s-a și scuturat pe urma trenului.

Îmi amintesc de acel parc chinezesc.
Borduri de piatră, lenea omenească
Din blocuri ascuțite – nori peste colibele veacului.
Cimentul plângăcios și bezna neputincioasă.

Sub vișinii și merii din grădina de iarnă
Creștea doar sârma de oțel.

1978

Din ciclul „Vara unei oarecare olimpiade”

Apa-mbătrânește cu încetul…
Al trecătorilor zângănit de chei…
Inele solare schițând în adânc…
Prăpăstuind ușor încremenita umbră a undițarilor
și umbra plutei
Pe tresăritoarea apă ridată a întoarcerii
Umbra de tablă a peștelui alunecă pe-alături în adânc.

Moirele își vorbesc în șoapta corurilor…
Portul inundat de spuzeala și lumina amiezii
Revarsă peste muri un surplus de licăr.
Umbră înceată… ah, viață gângurită… umbra
O ia înainte. Plasa argintie a chefalilor
Pe înstelații solzi ai palmei
C-un get de apă înconjoară gura aplecată setos peste micul havuz.

Leonid ARONZON
(1939 – 1970)

***

După plictisul de hol al orașului
în pre-înserare, după plictisul
gulerului ridicat a ploaie
eu cunosc amănunte
despre Petersburg
cu ele mergând în grădină
gândind neîncetat
până se adună în zaț depunerea
poveștii despre cotidianul celui arestat.

***

Perioada toamnei e destul de proastă:
în jur doar tristețe și vreme rea.
Abătut e octombrie în octombrie
și de plictis nu mai găsești vreun vad cumva.
O singură scăpare – cărțile de joc, în fine.
Sau neluând butucul lor soios
să te așezi și să te recitești pe Tine.

***

Nefericit ești cumva în Petersburg.
Privești spre cer – dar unde-i cerul?
Doar carcasa verii nelocuită
găzduiește-n monoclul meu pustiu.
Semistau. Semizbor.
Cine-i cel ce-mi semizboară-n întâmpinare?
Unul altuia cu guri întredeschise
ne înclinăm a salut, zburând mai departe.
Nu, nici chiar îngerul cu pana
n-ar scrie-n timp atât de tâmp:
„Copacii sunt închiși sub lacăt
dar freamătul de frunze de unde răspunde?”

***

Îți mulțumesc pentru zăpadă
de soare peste zăpada Ta
pentru că veacul atât cât îmi este dat
Ție îți pot mulțumi. În fața mea
nu e boschet, ci – templu, pare
templul Boschetului Tău în Zăpadă
și-n el, căzându-ți la picioare,
fericit nu pot fi niciodată.