Spații culturale nr. 55 (5)
POESIS
CENACLUL „LIRA 21”
CARMEN SECERE
Data naşterii: 20.01.1975. Facultatea de Sociologie și Psihologie București
Apariţii literare: Revista eCreator, Revista Urmuz nr. 3-4 şi 5-6, Revista Sintagme literare nr. 3, Almanah Sintagme literare, Revista Cenaclul de la Păltiniş nr.57, Revista Banchetul nr. 19-20-21, Revista nouă nr. 4
Membru activ al Cenaclului 9 şi al Cenaclului Lira 21.
odată ca niciodată
odată ca niciodată ne aşezam toţi la masă
scaunele aveau trei picioare
şi tot râsul copilăriei mele plutea
deasupra tuciului cu mămăligă
apoi ne ţineam unii pe ceilalţi de mână
uniţi în rugăciunea din spatele pleoapelor
şi doamne ce vremuri erau acelea
când mama împărţea bucăţi de fericire cu aţa
când timpul nu exista
aveam părul lung
şi sorbeam apa din palme
timpul nu exista
se numărau lingurile de pe masă
eram toţi dar
într-o zi s-a făcut târziu
m-am tuns şi-am smuls genele păpuşilor
când m-am întors
mă aştepta doar mama
iarba casei
umblam desculţă prin iarba casei
la ureche puneam muşeţel
mirosea precum pielea bunicii
într-o zi am găsit oglinzile acoperite
mama îşi ascundea ochii
până seara dumnezeu nu mi-a răspuns
atunci mi-am scos primul dinte
nostalgie laică
mimetismul fad al frunzei
recompune grafica anotimpului
într-un oraş fără ore exacte
realitatea striveşte sensuri
lumina furişându-se printre crăpături
cade perpendicular doar pe distanţele
raportate la doi
conversaţiile despre vis
nu modifică genetica
moartea
rămâne o simplă noţiune
chiar şi-n ultima zi de viaţă
aşteptăm în continuare
poate se va face septembrie într-o zi
pe toate străzile astea fără nicio toamnă
palmele mamei
a fost o vreme când nu se întuneca
niciodată peste râsul copilăriei
culegeam visele din flori
iar noaptea le aşezam sub pernă
să fiu frumoasă
pământul creştea în forme de cozonaci
şi peste tot mirosea a vară coaptă
pe-atunci soarele răsărea
din palmele mamei
dragoste şi noroi
în toiul războiului
tata era îndrăgostit,
avea uniforma ruptă și inima-n gât.
ochii femeii cu părul lung i-au fost biserică.
acolo dumnezeu învăța armele să cânte
ca o rugăciune rostită în noroiul tranșeelor.
când i-a sărutat pleoapele
a murit pentru prima dată,
apoi a fost mai uşor.
grijania ei de viaţă! spuse
şi a tăiat nucul din curte.
fericire cu mac
soarele a răsărit în tramvaiul 21
la geam un copil zâmbeşte și muşcă dintr-un covrig cald
habar n-aveam că fericirea poate fi cu mac
o pierdusem cândva pe strada aceea din torino
când m-a trezit la realitate ţipătul propriei disperări
până la urmă viaţa poate fi trăită aproape oriunde
totul e să ai o fereastra şi-o covrigărie prin apropiere
trapez
în faţa casei aveam un trapez de care-mi agăţam picioarele
şi încercam să aflu tainele vieţii
aşa am descoperit că lucrurile pot fi răsucite
prietenul meu trăgea cu praştia după vrăbii
spunând că piatra ştie adevărul
de aceea am crezut multă vreme că oamenii
lasă urme pe cer
până într-o zi când mi-am rupt glezna
el a clădit din pietre o casă
şi din amintiri un trapez
cerc
adesea mă privesc în fotografiile alb-negru
de fapt nu cred c-am plecat vreodată din ele
poate doar când rujam nopţile pe tocuri de 12
doar atunci mai înviam puţin fără să ştiu că era încă un strop
din otrava aceleiaşi morţi
dragostea există ăsta e singurul adevăr
ca un fum de marijuana la schimbarea anotimpului
apoi goleşti sticla de whisky iar mama te caută prin casă
şi tu eşti de mult plecată să scrii istorie pe drumuri cu sens unic
gândind că doi artişti ai străzii au inventat cirque du soleil
pe tine cine să te ştie
uneori regizez câte un the end
ca o confesiune înainte de a redeveni pământ
cioplesc adânc într-o piatră “am îndrăznit”
zâmbind dintr-o fotografie alb-negru
din care n-am plecat niciodată
clopotul de sticlă
vezi mamă mi-ai citit prea multe poveşti
locuiesc într-un clopot de sticlă iar în afara lui
oameni cu tălpi murdare merg înapoi fără să numere întoarcerile
uneori îmi doresc şi eu măcar o singură sărbătoare
dar m-ai crescut în grija duminicilor celuilalt unde sunt închise
toate bisericile şi nicio înviere nu-mi e permisă
Ioana CARP
(Olanda)
Ioana Carp este născută la Bucureṣti în anul 1967 ṣi trăieṣte de paisprezece ani în Olanda, în oraṣul Assen din provincia Drenthe.
A absolvit cursurile Facultăţii de Litere de la Universitatea din Bucureṣti în anul 1992. Acum este studentă la un institut privat din Assen, De Kleine Tiki, care formează coach-i ai stilului de viaţă.
Pasiunile ei sunt poezia ṣi traducerile literare în ṣi din limbile neerlandeză ṣi engleză. Din aceste pasiuni încearcă să ṣi trăiască.
Volume de poezie: ,,Strigătul femeii est-europene”, Suceava, 2008 (bilingv, română-engleză) ṣi ,,Între genă ṣi har”,Artbook, Bacău, 2013.
Traduceri de lirică: contribuţii la antologiile de poezie ,,Poeţi olandezi contemporani” (Suceava, 2005), ,,Antologia poeziei bucovinene”/ ,,Anthology of Poetry from Bucovina” (Suceava, 2008), ,,Naţiunea poeţilor II” (Suceava, 2010). Mai este de menţionat aici traducerea în limba engleză a volumului de poezie ,,Inimă de român” al compozitorului Ciprian Porumbescu (Suceava, 2010).
Traduceri de proză: romanul ,,Legenda unui nomad” al scriitorului flamand Alex Mero în româneṣte (2010) ṣi romanul ,,Zilele mele cu Renata” al scriitorului român Alexandru Petria în limba neerlandeză, în colaborare cu traducătorul olandez Ronald van Linde (2014).
Membru activ Lira21 din 2009.
E-o realitate
– Te menajezi.
– Nu, Wiebe, n-am să te pot întrece niciodată;
e-o realitate.
Tatăl meu, pe care nu l-am cunoscut,
era profesor de sport.
Eu la bunicii mei acasă eram o tocilară
cu notele slăbuţe-aferente
la educaţie fizică.
Cu tine puteam împărţi pâine ṣi heringi,
vin, mirodenii, toate pădurile ṣi plajele din Ţările de Jos;
pe toţi urṣii din România cu tine
aṣ fi putut să-i fac cei mai moi ursuleţi de pluṣ
ṣi-o bucată din Carpaţi –
un masiv acolo, să fie, sau un vârfuleţ –
aṣ fi putut-o aduce cu tine până la Norg.
Dar să te întrec la fugă, nu.
(Te rog, nu,
gândeam la fiecare jumătate de oră de alergat.)
Tu m-ai întrecut, bineînţeles, pe mine ṣi cu mult,
ca-ntotdeauna.
Şi pe urmă n-ai mai vrut altă linie de sosire
decât orizontul.
Un text pe zi
Aṣ vrea să-ţi scriu, da, un text pe zi.
În coconul durerii mele trebuie să rămân
nouă luni,
unsprezece luni,
cât va vrea Dumnezeu.
Un Dumnezeu influenţat ṣi de mine,
de cât voi fi eu de tare.
Vreau să îţi pot scrie un text pe zi, da,
dimineaţa la opt,
la ora când mă sunai.
Cu cafeaua amăruie lângă mine,
cu fereastra limpede-n faţa ochilor,
să-ţi scriu un text pe zi.
(Mai ṣtiu: tu m-ai ajutat să-mi spăl fereastra;
tocilarii ca mine au un handicap,
un conflict pe viaţă cu materialitatea lumii.
Chiar ṣi-atunci când materia-i transparentă.
Sau este propriul lor corp,
la care tâmplele funcţionează solidar
ṣi ca o tastă ‘Ignore’.)
I-aṣ da ‘Ignore’ trupului meu pentru-a nu ṣtiu câta oară,
dar cred că până la urmă-i voi da un hering
sau müsli
de sufletul tău.
Bocet
Aici nu mă ajută nici poezia ta din plicul cel roṣu
ṣi nici poezia mea numită de unii cerebrală.
Nici pereţii casei mele orbitor de frumoṣi,
albiţi de tine;
nimic.
Nu mă ajută nici prăjiturelele
pe care le dau de pomană
(sau pepenii ṣi-alte fructe,
dat fiind că Melly e veganistă),
nu m-ajută nici corul de biserică în care-ai cântat ṣi tu;
nimic.
Flori. Lumânări. Cărţi poṣtale.
Rochia neagră cumpărată la repezeală de la Wibra,
hăinuţele viu colorate ṣi hip tare de tot
cumpărate copiilor de la Groningen.
Agenda. Rutinele săptămânale notate iar.
‘Curăţenie cu Irma’.
‘Căutat pe Simon’. ‘Jogging’.
Of, tu ai făcut într-o zi jogging până la alt Simon,
unul cu niṣte chei în mână,
formidabil de importante –
spune-mi, el te-a ales pe tine sau tu pe el?
Anti-bocet
Bocetul nostru românesc, Wiebe
– care displăcea profund
unui preot-călugăr ortodox de la noi,
evreu botezat omul, un erudit,
fost deţinut politic –
bocetul românesc cuprinde obligatoriu
niṣte întrebări retorice
care dacă n-ar fi retorice
pur ṣi simplu n-ar fi niṣte întrebări bune…
Înţelegi?
‘Ioane, cui mă laṣi?’
‘Ioane, cu cine mai dorm,
cu cine-mi mai cresc copiii?’
Eu nu sunt văduva ta,
iar dac-aṣ fi nu aṣ fi atât de vulnerabilă
ca o văduvă româncă de-acum două secole.
Uite, îţi promit
că nu-ţi voi mai pune decât câteva-ntrebări,
să le numeri pe degetele unei mâini,
ṣi că… patru vor fi bune.
Aṣa să-mi ajute Dumnezeu!
relatare albă
pentru prima oară aud distinct
cum într-un apartament vecin
cineva sfâṣie o coală de hârtie-n două
sau smulge o filă dintr-un caiet
aud cum pe locul de joacă al copiilor
păsările-au tăcut brusc
ṣi cum copiii
aleargă mai departe
râd
se strigă unul pe altul
mai departe…
Emilian SUDE
Emil Iulian SUDE este născut la 6 septembrie 1974, în Bucureşti. A debutat cu Scărarul, Ed. Grinta, 2014, referinţe critice de Nora Iuga. A mai publicat volumul Chiar Nu, Ed. Eurostampa, referinţe critice Al. Cistelecan, Gabriel Nedelea, Nora Iuga, Ciprian Chirvasiu.
A luat primul premiu pentru poezie în 2001 şi a fost un invitat de marcă la numeroase festivaluri şi evenimente culturale, majoritatea organizate şi de Asociaţia Direcţia 9. Poeme publicate în Antologia Moștenirea Văcăreștilor, 2013 (volum colectiv, în urma concursului cu acelaşi nume) şi în periodice culturale de prestigiu. Cronici şi referinţe în: „Viaţa românească”, „Steaua”, „Contemporanul”, „Vatra”, „Mozaicul”. I-a fost tradus volumul de debut Scărarul în limba ebraic. A participat la festivalurile de poezie religioasă de la Caraiman, organizate de ziarul Lumina.
Până la etajul trei
este doamna de română
aşa de înaltă
că toate profesoarele de alte materii
se dau mai înalte. au o cheiță o învârtesc
într-un locaş micuț al sandalelor să îşi ridice tocurile. trag una de cealaltă
la intrare în şcoală.
şi câteodată nu nimeresc picioarele
doamnei de română. toate se bălăngăne
când într-o parte când în alta.
poartă un catalog uriaş la subraț.
toți copiii marilor oraşe
încap în catalog.
şi toate profesoarele aduse de spate
trag de umeri.
doamna de muzică s-a cocoțat
pe altă doamnă de muzică o boabă de piper
să fie şi ea ca doamna de română.
ce mi-e dragă. abia o aştept
la etajul trei să o întreb dacă
pot să îi car plasele şi catalogul uriaş
până la clasa cu copiii crescuți bine
şi ce fericit sunt când îşi pierde
o privire către mine.
iau privirea. o scutur şi în brațe alerg
zănatec pe holul de la etajul trei. mă umplu
de fericire ca o ciocolată. că îmi vine să fiu.
atât de înaltă că mă întind pe vârfuri
să mă dau mai înalt mai luminos.
că doar sunt un paznic de noapte
o pun bine lângă pachetul de țigări
întotdeauna gol. că nu ştiu de ce
se fumează singur.
numai blond nu pot să mă dau
Ca un înger de frumoasă
în fiecare săptămână mă
întreabă unde este mansarda o bag
pe mânecă de frica dumnezeului ştiut
numai de el şi îi spun că mai sus.
se aude că de acolo îi şopteşte dumnezeu numai lui la ureche. în fiecare săptămână se face neghiniță îi intră cu
totul în ureche şi dumnezeu se recomandă
şi îi spune multe lucruri şi urâte şi frumoase despre noii paznici. un mic pârcios ar fi dumnezeu. un copil care l-a făcut pe dumnezeu copil
are o geantă şi nenumărate cărți şi coli de hârtie care îl ascund
pe dumnezeu. i-a pus coperte şi un semn să îl
găsească la nevoie. şi ne spune despre noi citindu-l pe el. l-a făcut asa micuț cât
un neghiniță aşa de micuț. de câte ori vrem să îl luăm acasă
cum îl vezi că țopăie ca un greiere şi nu îl mai găsim. domnul profesor de religie spune
că numai el îl cunoaşte şi ce zice el prin gura lui aşa este.
într-o zi l-am furat pe dumnezeu şi l-am pus
la ureche. toți cu mic cu mare ne-am strâns
să auzim ce spune dumnezeu ascuns în cărți.
fiecare profesor avea părerea sa despre neghiniță mansarda a prins aripi şi cri cri în fiecare zi îl căuta pe dumnezeu.
Colegul meu de serviciu de la subsol
are culoarea răsăritului de soare. este bolnav de inimă îi bate rar inima lui cât un
bob de mazăre. că noi toti îi spunem să se mai
mişte şi el că s-a îngălbenit în obraji şi îi mai
suflăm câteodată bucăți de aer în gura lui cea fără dinți să îl readucem la viață.
că stă ghemuit pe masa lui ca un pat rotund şi se vaită de inimă cu atâta băutură din pufoaică nici nu mai pluteşte.
noi îi băgăm pe gât bomboane mentolate să miroasă frumos când deschide gura şi aşa legați de el îl plimbăm în rochii şi pantaloni prin toată şcoala să îl arătăm paznic viu. doamnele profesor au un aer al lor nu îl recunosc la față trec prin el
în fiecare zi ne întreabă dacă avem un
coleg nou. numai câteodată îi miroase gura
a lebede moarte şi noi strâmbăm din nas
şi profesoarele trecute cred că este de la şosetele noastre nespălate.
colegul meu de serviciu
nici nu ştie dacă mai este în viață. aşa galben
un răsărit de soare şi inima lui ca un bob
de mazăre bate pe apucate noi îi mai dăm palme îl înjurăm că ne face de râs în serviciu.
dar ținem la el îl ascundem la subsol să doarmă poate o să îşi revină.
În autobuzul 300 de când mă ştiu
mă aşez în acelaşi loc la fereastră. când
deoparte când de alta. sunt singurul care
este mişcat o dată cu locul. ceilalți privesc absenți. numai o femeie vorbeşte monoton
pe locurile față în față.
tot ce părea fixat într-un loc prinde viață.
am atâtea locuri unde mă pot aşeza. că nu
îmi pot închipui. de-o parte şi de alta a ferestrei
priveşte absent către mine bărbatul din stradă.
cumva asemănăm locuri.
reflexia ferestrei mă aduce înăuntru. e un loc
deschis autobuzul 300. de mult nu mi-a fost
atât de rece. ştiam eu de ce trebuie să te îmbraci bine. numai o femeie vorbeşte monoton
pe locurile față în față. crede că este singură.
şi locul de la fereastră. în autobuzul 300
de când mă ştiu.
Ce frumos este aici
nu îmi mai vine să plec. se ridică câte unii ca noi din piatră. şi ne vine să ne îmbrățişăm
că ar zice poeții în mintea lor că am fi buni. dar
noi avem brațele o parte de piatră o parte de aer.
şi ne îmbrățişăm de ni se ia pielea de pe noi şi suntem îmbujorați până în degetele mici şi mergem încet încolo.
ne mişcă o nevăzută mână. doamnele cu doamnele domnii cu domnii sau poate nu. cândva o să ne atingem.
o să ne luăm acasă respirăm repede un aer
aici într-adevăr.
începe să semene a toamnă.
Simion COZMESCU
(Călan)
Debut literar în reviste şi publicaţii printate: revista ,,Algoritm Literar” nr.6, 2012.
Cărţi publicate: ,,Poeme mai lungi decît numele tău”, editura Cenaclul de la Păltiniş, 2015
Prezenţe în antologii: ,,Suflet nemuritor” (2013), antologia de poezie şi proză ,,Cenaclul literar Lira 21” (2013), ,,Confesiuni în virtual” (2013), ,,Autograf pentru mâine” (2013) ,,Paradigme virtuale” (2014), ,,Preludii pentru fluturi” (2015), ,,Atlasul cu diezi” (2017).
Premii literare: menţiune la Festivalul ,,Romeo şi Julieta la Mizil” – poezie (2017), locul 3 la Concursul ,,Labirinturi autumnale” – poezie (2016), locul 6 și Premiul Special la Concursul de poezie ,,Marele Premiu – Agonia – 2015”, locul 2 la Concursul ,,Alb hoinar” –
poezie (2015), locul 3 la Concursul Literar Internaţional ,,Visul” – secțiunea poezie (2013).
Colaborări la reviste şi publicaţii printate: ,,Algoritm Literar”, ,,Singur”, ,,Lada de zestre”.
Recenzii şi articole semnate de: Ottilia Ardeleanu, Liviu Ofileanu, Cristina Ștefan.
Vintage
adu-ţi amintirile cu tine
dar lasă-le în hol lângă umbrelă şi mănuşi
vom decanta plictiseli din oceanul cotidian
le vom răsuci ca pe nişte biete ţigări naive
fumul va alarma vecinii şi broaştele de uşi
vom pieptăna cosiţele femeii de serviciu
care ne cere apă într-o găleată galbenă
pleacă mai frumoasă decât Gina Lollobrigida
în Solomon şi regina din Saba
duce cu ea o chicoteală şi pânze de păianjen din debaraua
unde am depozitat ceva vânt şi ploaie
de când eram adolescenţi acneici şi transparenţi
pe când eram nori şi soare
fluturi şi lună
dar gata cu amintirile
după-masa vine ca un iepure maro pe o mirişte burzuluită
vântul a scuturat temeinic trotuarele de plimbăreţi
oare ce mai face femeia de serviciu
mâncăm libelule de zahăr suntem nişte cameleoni răsfăţaţi
limbile ni se ating ca din întâmplare
un film mut ce rulează pe tavan şi muzica în surdină de la un gramofon reumatic
întregesc această zi
suntem două buze într-un surâs
şi nu
nu ar mai fi nimic de spus
Câmpia ultimului bun rămas
tu mă priveşti în câmpia ultimului bun rămas
nu ştiu cum am ajuns aici
imagine vagă un taxi ploios un şofer absent
ştiu că a intrat pe contrasens circulau amintiri
şi păreri de rău
te-ai strâns lângă mine şi ai murmurat
câteva cuvinte din vara ce s-a încheiat
le-am văzut dizolvându-se în aerul stingher care ne respira
şi-am adormit în mirosul lor de sânge violet
acum iată-ne întinşi pe câmpia ultimului bun rămas
tremurul ierbii se simte în privirea ta
vine înserarea şi stelele întârzie
se aude o bătaie în cer şi una în pământ
între ele suntem noi
Bătrânul, pianul și lacrima
bătrânul cânta la pian într-o lacrimă
agățată de coada ochiului meu
cânta fără să îi pese de
viața trăită cândva
lumina foșnea risipind notele în aerul ce-mi invada plămânii
degetele bătrânului
alergau pe clapele albe, gri și negre
ce pian ciudat
dar parcă se înserează
atât mi-am spus
și lacrima căzu
alunecând pe obrazul drept
ultima notă mă lăsă la marginea unui amurg
violent
însetat
de atunci
clape albe, negre și gri mă mângâie
mă lovesc
în curând voi fi un bătrân căutând
o lacrimă
melodia o știu
Cântecul măturătoarei de fluturi
ea mătura fluturii de peste zi,
frumoșii, mătăsoșii, foșnitorii fluturi.
ea îi mătura morți,
îi mătura roșii, albi, violeți, albaștri,
galbeni, turcoaz și portocalii –
acopereau aleile transparente de sticlă,
care vibrau în vântul de înserare.
eu, pe banca din oase ceruite,
îi urmăresc unduirea corpului sub rochia,
voalul de fantezie cu motive de fluturi vii.
la fiecare mișcare a frumoasei, mătăsoasei
măturătoare de fluturi,
simt cum mă topesc până ce din
mine nu rămâne decât un fluture negru,
care se-așază pe umărul femeii ce murmură
un cântec uitat de toate amintirile mele.
închid ochii în timp ce înmiresmate flori de câmp
se îndreaptă spre mine,
un fluture negru
printre fluturi albi, violeți, albaștri,
galbeni, turcoaz, portocalii,
morți.
Am să vă spun vouă
Am să vă spun vouă,
celor care nu respiraţi,
dar atrageţi trecerea timpului,
lăsaţi-vă trupul chezaş pentru găzduirea presimţirilor,
profeţiilor şi fluidelor destine,
părăsiţi-vă gândurile la marginea oamenilor,
cei care încep acolo unde vă sfârşiţi voi;
ridicaţi-vă prin pădurile de fiinţe,
prin munţii trăirilor,
voi, cei care împietriţi sunteţi şi nu urmaţi aerul,
apa sau curgerea amintirilor;
închinaţi-vă în catedralele din sângele versurilor,
deschideţi uşi în voi la fiecare bătaie a duhului
care vrea să intre prin gura voastră inexactă şi
vrea să formeze ochi, inimă, vintre, plămâni.
Am să vă spun vouă, lucrurilor şi nelucrurilor,
celor care aşteptaţi îngânduraţi în gândurile mele,
neîncrezători în moartea voastră,
ridicaţi-vă şi iubiţi.
Vei pleca
voi pleca
te voi lăsa
vor mai fi femei
limpezi şi unduioase
sau terne ca lutul fertil
luna martie nu ne mai găseşte
gleznele mele nu îţi vor mai fi pietre în colier
ochii mei nu vor mai împrumuta culoarea îmbrăţişării tale
sângele meu nu îţi va mai curge în suflet
strigătul tău va fi cer peste o altă lume
în care eu sunt muşcătura dureroasă
a unei fiare
neîmblânzite
Plâns hoinar
suntem plânsul hoinar al lui Dumnezeu
lacrimi pe cărările lumii
numai tu femeie
azi îmi eşti surâs
selecție realizată de Cristina Ștefan
Cristina ȘTEFAN
perspectivă
din perspectiva ploii
liniștea n-are farmec
e vară utopică
și se pierde-n oglindă
un grai sacadat
ploaia soarbe uscatul
gâlgâie vedenii
într-un allegro burlesc
nu spune nimic!
stai aici într-un cântec înfiorat
ca o umbrelă a tăcerii
Seară de noiembrie la cenaclul „George Bacovia” al USR Bacău
