Propoziții pretențioase – Acaciei
16, 17, 18 iunie 2021
Să fie soția plecată de-acasă, șoarecii să joace….
Prin pod, la sub-solul parchetului, uneori. Prin alte părți n-ar avea ce găsi, bucătăria era aproape lună, firimituri n-ar fi avut de unde, resturi de alimente nicidecum. Știți cum sunt ele, grijulii. ,,Ți-am lăsat de mâncare și după ce o termini mai cumperi câte ceva.” La mine cu cumpăratul mai ușor. Colo un pate de ficat, o brânză topită, câteva felii de salam și pâine. Și-un strop de apă de la robinet, fiindcă de dulcețurile Colei și Fantei mă săturam peste zi, accesam sticlele de plastic abuziv, abătând creierul în același timp de la sete și de la foame.
Ajuns acasă nu-mi era nici de unele, am mâncat mai mult ca să bifez o masă. Gândurile stăteau doar la rănile de sub pansamente și la momentul adevărului. M-am desfășat, cu grijă, până la straturile de tifon lipite, le-am desprins foaie cu foaie, uimit de faptul că nu am senzația unei dureri, usturimi deloc. La vederea stării degetelor… m-au cuprins amețelile și deznădejdea. Pe deplin treaz – să fi fost până prin ’94 când pentru orice nimic pus la suflet reușeam să mă abțigui binișor – le-am pus cruce definitiv degetelor: atât fuseseră de folos. Sintagma ,,i-au ieșit mațele prin…” era de comparat cu situația arătătorului, din care ieșise o fâșie de grăsime, cel puțin așa părea gălbeneala, al doilea era zdrelit, dar părea mai puțin grav, iar inelarul doar șters de ,,roata nenorocului”. Mă achitam astfel, după contabilizarea răului cel rău, de toate loviturile administrate fără voie lui Cristi. După aceeași numărătoare, aveam să stabilesc cum că degetele mă salvaseră de câteva ori de la descăpățânare, un fel de-a spune, căci în stare acefală apuci numai o dată, a doua oară, ca-n desele luări de cuvânt și atitudine ale împăraților de poveste, ,,Unde-ți stau picioarele, acolo îți va sta și capul!” Aceasta fiind spusă, în solitudinea bucătăriei, m-am înfiorat grozav și-am promis solemn și grabnic că flexul cu pânză de tăiat lemnul nu va mai face obiectul retușărilor de pazie. Mi se aburiră apoi retinele, începui a plânge de milă bietelor falange la care ținusem ca la ochii din cap atâția ani și-ntr-un final….
Resemnare. Îmi umbla prin minte întruna ,,Dacă nu te abăteai de la statul pe scară și bătutul de cuie, ar fi fost jale.” Mă consolam că încă trăiam, nu știam cum din acel moment înainte, dar dacă încă puteam lovi, chiar din greșeală, cu ciocanul proaspetele distrugeri fizice, însemna că pot și trebuie. Găsisem soluția fortuită de uzat mâna stângă la cântat, trei burice sunt suficiente pentru un acord, policar, inelar și mic și-au făcut din plin datoria la Prahova, în ciuda jenei permanente de a găsi repede și bine ansamblul (de n-aș sta cu tv-ul deschis, articolele-povestire ar fi mai sărace, de la Taxi 3 am agățat cuvântul…) de note potrivit. În același ritm interminabil derulam ,,partitură pentru mâna stângă”.
Omul tânăr e bun de carne, mai cu ,,acetone” turnate la rădăcinile rănilor, mai cu pudre și alifii, se-nchid și pare că nimic nu s-a-ntâmplat. Pare. Testul suprem? Fa major pe chitară. Deși îmi ieșise din obișnuință fredonatul corzilor, dragul subit m-a îndemnat să încerc încă o dată speranțele pierdute ale unui instrumentist modest, închipuit cândva Paganini (vinovată partitura de vioară cu mi, mi, mi, re, do, do, si, la, sol#, la, si, mi, mi, fa, mi, re, do, si, la, do, si, la, mi…, recognoscibilă, desigur). Fa dezolant, arătătorul devenise o nuia flexibilă, imposibil de îndreptat și apăsat. Ce zic, fa greu, ca la începători. Hai cu mi major. Nimic. Care re de oricare, când flexarea degetului întâi abia reușea un amărât unghi 145 de grade?
