Propoziții pretențioase – Abureai
Alb ca varul pereților exteriori, deși nu primiseră încă o garnisire adecvată.
Suportul scaun era așezat la un metru și un pic de poartă ca să accedem și noi, și proprietarii mai lesne la treburile fiecăruia. Acceptă și Cristi că nu-i ieșeau bine tăieturile de lambriu și că doar ,,eu” eram în stare să fasonez plăcile de lambriu aproape perfect și repede. De-un lucru mi-era însă urât: să tot urc și să tot cobor scara. Se pare totuși că se schimbase ceva astfel, verificările ochiometrice nu mai produceau remușcări de inestetică și greșeli vizibile, relația între marginea paziei și capătul exterior al bucăților de lambriu se ameliorase, cât și în partea de la zid, destul de neregulată, când convexă, când concavă, pentru al cărei efort de îndreptare s-ar fi cheltuit timp și bani. Un chin ce acapara atenția mai mult decât în mod normal. Un normal care era și așa destul de solicitant, accesai zona urcând treptele scării, nici prea sus, nici prea jos, cu capul dat pe spate, cu mâinile ațintite împotriva gravitației, disperate să țină scule și materiale deopotrivă, sub ploaia de purici de lemn cernuți la mai puțin de o adiere de vânt. Ochi, gură, nas și obraz invadate. Fesul ajuns ca pămătuful de adunat păianjeni. Am purces. Flexul, linia trasată, decuparea. În regulă. Doi metri liniari. Până la dolie, colțul interior în vocabularul novicelui. Semne. Încă o tură la tăiat. Închis cu o mână flexul. Îndreptat cealaltă către el. Sânge, amețeli…. Rupt tricou la poale, înfășurat stânga bleagă. Transbordat către domiciliul lui socrului. El și ea (Dobrin și Dobrinoaia) abătuți la o asemenea priveliște. Întins pe bancă, aproape de leșin, variantă frățească de aruncat o întreagă găleată – a se nota că am fost primii cu ideea devenită virală anii trecuți – de apă rece peste întreaga ființă. Ce rămăsese din ea, în prag de acidoză, achilie, cu urme abulice în subconștient. Dar curajos după vreo două palme, doi pumni de apă. Și un ajutor specializat. Gard în gard cu familia Dobrin locuia tanti Lilica, ,,șefa” mamei de la policlinică, alertată de aceștia, pregătită cu feșe, pansament, ,,acetonă” medicală – rivanol. Arătam ca nou – vinovat albul steril -, pregătit s-o iau de la început. Uitasem să precizez maniera de prindere, memoria degetelor însă…. De descris…. M-am simțit vinovat, de aceea n-am renunțat să duc la bun sfârșit ziua de lucru. Curaj găină că te tai! (Tăiat eram, însă nu știam ce și cum) Cuiul, soluția lui tata, mai suplu, mai puțin vizibil pe fondul bej-gălbui. În dreapta ciocanul, în stânga, între policar și inelar, cuiul. Prima lovitură, prima scurgere de durere din degete către tot corpul, de factura aceleia survenite în urma strivirii, un soi de presiune insuportabilă. Am strâns din dinți și am continuat. Am rememorat chestiunea justiției supreme, primești cât dai – și-am lovit cu sete degetul lui Cristi, fără voie -, n-am scos nici măcar un icnet, iar justiția te pedepsește îndoit: tăieturi și auto flagelări – mi-am dat cu ciocanul peste mâna bandajată de câteva ori.
Și mă durea, și nu simțeam nimic, o stare numai bună să fii și încrezător, și deznădăjduit în privința viitorului. În acele vremuri începusem un nou contract la fosta Prahova, iar patronul, Costică Răpeanu, nici să n-audă de un mic concediu fără plată. ,,Vii și cânți, am clienți.” Era prin iulie 2005, după jumătatea lunii. De unde…? Tocmai ce achiziționasem un telefon Lg pliabil.
