Spații culturale nr. 55 (2)
Camelia Manuela SAVA
LEGE-DECRET
Îngerul de plastilină
te privea uimit – cine ești și ce vrei?
se întreba…
Pe cine ai mai iubit?
Ce taină mai porți în gând?
Toamna își scutura o aripă
când
vântul a sunat tulburat…
El, Îngerul urgisit,
a decretat:
Trebuie să vină toți îndrăgostiții
să prindă în pumni lumină…
OTRĂVIRE
ești pietonul acela
care zâmbește în colțul gurii
ori de câte ori ne întâlnim în sensul giratoriu
Ocolești cu precauție toamnele
Pleci devreme din visul meu
Te însoțesc spășită până la poarta ce duce spre Cumințenia Pământului
Ai vrea să rămâi. Nu poți. Te așteaptă ceilalți și te temi să nu te huiduiască
pentru întârziere. Îmi faci un semn
pe care eu nu-l înțeleg… e prea târziu
ești pietonul care fuge de mașini de iluzii de oameni
te strig… dar nu mă auzi
te doresc dar nu mai am timp să-ți spun asta
deschizi poarta și pleci grăbit spre Cumințenia Pământului
clipa a înghițit nisipul clepsidrei
ești fiara cu dinți de oțel care a mușcat din carnea iubirii
ocolești toate toamnele
mori odată cu mine
sângele meu te otrăvește încet
Magda URSACHE
File din Războiul imaginii
Sentimentul demn patriotic, firesc, în numele normalităţii nu presupune nici ură şi violenţă faţă de alt neam, nici trâmbiţe şi tobe, nici lătrături ideologice cu care ne asurzeau în fiece ianuarie, de zilele Ceauşeştilor, activiştii intraţi în delirul „adeziunilor”.
Cu patriotismul critic (Horia Vicenţiu Pătraşcu), da, sunt de acord, dar cu condiţia „să nu ucidă speranţa colectivă” (acad. Ioan-Aurel Pop). Cu sintagma maioresciană „observări critice”, da, însă nu cu dispreţul faţă de naţiunea-rădăcină. Şi nu, categoric, cu scopul de a de-mitiza, de a crea românilor o imagine rea, deloc onorantă: România, ţară defectă, cu un popor (numit, abreviat, popo), defect. Câţi intelighenţi nu se declară sâcâiţi de etnie, gata să-şi dea demisia din ea, convinşi că nu mai avem soluţii naţionale, ci transnaţionale. În zilele noastre, intelighenţii preferă să fie transetnici, adaptaţi la vechile/noile comandamente internaţionalist – globaliste Naţional terminal, titrează TRU, europarlamentarul băsesc. Adică finish? De aici până la întrebarea istoricului L. Boia n-a mai fost decât un lat de discurs: „Mai sunt românii o naţiune?” N-or să mai fie dacă renunţă să mai fie, dacă se lasă cuprinşi de amorţeală etică şi etnică, de nepăsare, de akedía.
Cu zel distructiv, se umblă la criteriile care identifică naţiunea: origini, cruce, limbă. Alt criteriu de identificare a unei naţiuni: realizări în cultură şi civilizaţie. Or, noi n-avem, necontând cine ştie ce Brâncuşi, Enescu, Eliade… Ni se spune că solul românesc nu-i productiv spiritual, negându-se excelenţa românească. Cantemir, Hasdeu, Eminescu, Iorga, Pârvan, Gh.I. Brătianu, Blaga nu înseamnă nimic?
Nu ajută deloc la dezvoltarea calităţii civice negarea continuă a ce înseamnă a fi român, mai ales a fi bun român. O spun fără să mă tem de miştocănii (tip Andrei Cornea) despre „vâna naţională” şi iţarii în vine. În pragul Centenarului, se dau palme celor obsedaţi, pasămite, de identitate, ca fiind înapoiaţi, încremeniţi în proiectul României Mari, când naţiunile sunt deja în metastază. Şi nu ne intră odată în mintea noastră ne-deschisă că avem o identitate neconturată, adică n-avem; că existenţa conştiinţei de neam a fost baznă, de scos din capul elevilor. La 10 ani de la Unire, în 1929, au venit la sărbătorire 300.000 de români. E cifra cea mai mică, alte ziare estimând prezenţa a patru-cinci sute de mii. Şi nu numai la Alba Iulia au fost serbări, ci şi în Bucureşti şi-n alte părţi. În 20 mai, ’29, la Alba, au defilat arcaşii Bucovinei, cortegii etno din toate provinciile. Lângă Iuliu Maniu, prim ministru din noiembrie ’28, au stat Alexandru Vaida- Voevod, Ştefan Cicio Pop, Aurel Vlad, Ion Mihalache, Iorga, generalul Constantin Prezan…
E bine ştiut faptul că, prin program, o naţiune unită n-a plăcut kominterniştilor, că Internaţionala a 3-a s-a opus României Mari. Iar protoglobalizatorii Marx-Engels-Lenin-Stalin, cu „învăţătura” lor, stau la baza neo-internaţionalismului numit globalizare. Anul 2016 a fost declarat în Rusia, de Partidul Comunist, Anul Stalin; oare PSD va declara 2018 Anul Brucan, care, în „Scânteia” din 1947, cerea „osândă” pentru „capii PNŢ”, Maniu şi Coposu, „învechiţi în rele”? Profetologul Brucan, învechit în bune, trebuie recuperat ca… avangardist globalizator?
Sechelele propagandei comuniste se văd la tot pasul: din şcoală până-n Parlament. Ultima ultragiere a rezistenţei anticomuniste, autor: senator Şerban Nicolae. „Doar sclavii, scrie Mircea Platon, nu îşi cunosc istoria, oamenii liberi au rădăcini”.
Cicerone Ioniţoiu estimează că victimele Tribunalului Poporului însumează cam 25 de milioane de ani de temniţă grea. N-a fost de ajuns? Dacă-n şcoli şi facultăţi măcar de Istorie s-ar preda cursuri de martiriologie şi – de ce nu? – de monumentologie, n-ar mai fi eroii de război îngropaţi în cutii de carton. Şi nu s-ar mai afirma că numai nişte astupaţi la minte se pot sacrifica pentru statul-naţiune, formă obsoletă. În alte cuvinte, stat etnic nu, partid etnic (UDMR), da. Iată de ce este imperios necesar să rememorăm, spre învăţătură, drama unioniştilor, dar şi a generalilor deveniţi „criminali de război”, vârâţi în puşcăriile comuniste pe „loturi”.
Iuliu Maniu, arestat la 75 de ani, condamnat la închisoare pe viaţă, mort la Sighet în ’53, târât de gardieni pe scări, într-un sac şi zvârlit la groapa comună. Iar doamna Rodica Palade (GDS) afirmă că a-i căuta oasele e „act blasfemiatoriu”, nicidecum creştinesc.
Cardinalul Iuliu Hossu a primit 20 de ani de închisoare, Domiciliu Obligatoriu la Ciorogârla, apoi la Căldăruşani; citise, la Alba Iulia, Declaraţia de Unire cu ţara.
Istoricul acad. Silviu Dragomir, arestat în ’49, eliberat în ’55; a murit la Cluj, în ’62.
Istoricul Ioan Lupaş, arestat în ’50, eliberat în ’55.
Istoricul Ion Nistor, rectorul Universităţii Cernăuţi; a redactat Actul Unirii; arestat în ’50, eliberat în ’55.
Ion Mihalache, arestat după înscenarea de la Tămădău, în 14 iulie ’47, închis la Râmnicu Sărat şi mort acolo, la 81 de ani, în 1963.
Dr. Grigore Grigorovschi, militant pentru unirea Bucovinei cu România, mort la Văcăreşti, în 1950.
Ion Pelivan a murit la Sighet, lângă Gh. Brătianu şi Iuliu Maniu. Iar noi spunem că patriotismul e ridicol, deşi Iorga a folosit vocabula în alt context, avertizând: „suntem un popor ridicol şi criminal de tolerant” (subl. mele). Toleraţi, toleraţi, poate rămâne ceva! Acceptăm să fim umiliţi de Csibi Barna, refugiat în Ungaria: „Să se rupă România precum steagul din mâna mea”, blestema în iulie 2015. Şi-n decembrie 2015, Kelemen Hunor glăsuia: „Poate ar trebui altă zi naţională”. Şi alt imn: al Ungariei! Acelaşi Hunor îndemnase, în 2014: „Să aducem Catalonia şi Tirolul în Ardeal”. Expresiv îndemn, nu-i aşa? Doar a fost ministru al Culturii din România. De altfel, „regina independenţei”, cum o numeşte presa catalană pe doamna Marcela Topor-Puigdemont din Vaslui, a fost studentă la „Cuza”. Oare ce-o crede despre Unirea Mică? Parte a istoricilor ieşeni ştiu ce cred, de vreme ce virusează necontenit fiinţa naţională ghilimetând-o, aşa cum ghilimetează şi voinţa colectivă majoritară. Minoritatea dă tonul şi face muzica!
Oare 16 ani de Regiune Autonomă Maghiară, impusă de Iosif Vissarionovici, nu ne-au ajuns? Regiunea Autonomă Maghiară, vecină cu Oraşul Stalin. Se mai văd pe Tâmpa urme din literele formate prin copaci plantaţi anume pentru a da numele tătucului: STALIN. Acum, în Vrancea, B1Tv spune că se exploatează păduri întregi, copacii fiind marcaţi în culorile steagului suedez.
Lamentabilul ins Al. Florian ne trage pe dreapta, susţinând că politica naţională e nefastă, rasistă, extremistă, colorată în gri nazi sau în verdele Legiunii. Să nu-l discriminăm ca fiu de comunist pur-sânge? Ba să-l „discriminăm” puţintel, tăindu-i salariuţul oferit de statul român. Stat pe care îl trage de urechi Kelemen Hunor , cu „Steaua României” în piept şi cu Catalonia în inimă. Cică românii ar pune pumnul în gura minorităţilor. De unde o spune? Din Parlamentul României! Soluţia ar fi, după UDMR, să se micşoreze pragul de vorbitori de limbă maghiară, pentru a fi angajaţi la primării translatori pentru necunoscătorii de limbă română. O ţară de translatori, asta dorim? Un cetăţean român de etnie maghiară vine la interviu pentru un post, cu translatorul la purtător.
Da, se insistă pe altă limbă decât româna, pentru că limba comună e alt criteriu de identificare a unei naţiuni. De ce presează ucrainenii, care au ucrainizat numele românilor: Buzatu – Buzatenko; Cherdevară – Kerdevarenko; Sandu – Sandulenko? Simplu: ca minoritatea românească să nu aibă drept la şcoală în româneşte. Iar informările lui Tökes, mergând cu pâra la Poartă, la Bruxelles, sunt dezechilibrate. Europarlamentarul, ales de români, i-a cerut lui Viktor Orban „protectorat pentru Transilvania”, cu „Steaua României” la rever (atunci o avea, cred) , uitând că în Ardealul celor trei naţiuni, unguri, secui, saşi, nu existau ca naţiune tocmai românii majoritari. Iar în Constituţia Dietei ungureşti, articolul 18, sta scris că era pedepsit cu 4 ani de închisoare cine vorbea ceva contra naţiunii ungare. I s-o fi replicat pastorului că mai rău decât maghiarii o duc în Harghita-Covasna, acum, minoritarii români?
Premierul din vecini, Viktor Orban, l-a liniştit pe Tökes: „Viitorul o să fie în limba maghiară”, viziune la fel de aberantă ca aceea cum că Iisus ar fi fost ungur. Iar un preşedinte al Parlamentului Ungariei susţinea că autonomia Transilvaniei e „porunca lui Dumnezeu”. Îţi pune Dumnezeu mâna-n cap? Mă îndoiesc, dacă n-are pe ce pune mâna.
Naţiunea română e jignită pe teritoriul nostru. Nu mai există persona non grata? Sau adevărul gol-goluţ este că Orban ne jigneşte pentru că ne jignim noi înşine? N-a mai rămas unionist să nu fie hulit, dispreţuit, ironizat. Cuza? Un „ofiţeraş muieratic”. Ne întrebăm ce-am fi fost fără nemţi, fără dinastia Hohenzollern-Sigmaringen, fără Carol. Dar regele întâiu a avut inteligenţa să continue ce-a început Cuza, reformele lui: legea agrară, a instrucţiunii, codurile penale… Oare de ce sigla UAIC este preferată primei universităţi române, Universitatea „Al.I. Cuza”? Abreviem, abreviem, până nu mai rămâne nimic! Leii Regulamentului Organic, puşi pe treptele UAIC de un rector neinspirat, rânjesc la trecători. Şi nu sunt deloc edentaţi în România edentaţilor, a celor cu „guri ştirbe”. N. Carandino avea zâmbet Colgate când a ieşit din temniţă? Cum, când i-au scos toţi dinţii în bătăi?
Rusia nu va abandona nicicând politica expansionistă, în timp ce noi pledăm pentru imigrare în defavoarea interesului etnic. Cum au procedat sovieticii? Dislocând populaţia românească, deportând-o.
Kelemen Hunor voia recuperarea pământului natal pas cu pas (Iohannis) şi ceas de ceas (Lenin). Şi câţi „dualişti” dintre românii neaoşi nu se găsesc! Nu mai avem Carpaţi ci… Alpii Transilvaniei. Cât despre Bucovina, cine mai ştie, dintre elevi, studenţi chiar, că e o provincie istorică? Marcă de apă chioară sau minerală, asta se ştie.
Maghiarii şi-l impun pe eroul lor, Kossuth (cu greu, la Târgu Mureş, strada Călăraşilor nu şi-a schimbat denumirea în Kosuth Lajos). Medievistul Vasile Lechinţan constata nu demult, în 2006, în „Formula AS”, ca referent la Arhivele Naţionale din Cluj-Napoca, faptul că se aplică Legile Dietei mai rău ca pe vremea iobăgiei. Din clădiri publice sunt scoşi români ai căror strămoşi au contribuit la ridicarea lor. Guvernanţii României n-or fi citit comentariile profesorului clujean, de vreme ce din Liceul Piariştilor, al cărui nume e legat de Inochentie Micu Klein, Gh. Şincai, Petru Maior, sunt scoşi românii? La fel din „Bastilia” (Colegiul Reformat), fostul colegiu unitarian. „Arhivele sunt pline de documente care demonstrează că românii sunt parte efectivă la toate aceste construcţii cedate acum”, scrie V. Lechinţan, specialist în instituţii şi edificii istorice din Transilvania.
După cedarea Fundaţiei Gojdu (sau cu acest prilej), Gh. Piperea întreba: se mai ştie dacă în Cetatea Alba Carolina mai există Codex Aureus sau dacă n-a fost mutat la Budapesta? În faţa catedralei catolice din Alba, sub pajişte, se află ruinele basilicii bizantine distruse de maghiari în 1002, când au ocupat Apullum.
Gh. Brătianu a văzut un miracol în dăinuirea noastră etnică; altora le stârneşte pohta de pamflecăreală. Îl scoatem de Mihai Viteazul ca jucător perdant la bursa de iluzii a românilor şi nici Baba Novac haiducul, care i-a stat alături (cum l-a hăituit pe Hasan Paşa!), personajul basmelor copilăriei mele, nu scapă de hulă: e înfăţişat ca trădător al lui Mihai. Că a fost prins şi ars pe rug la Cluj, în februarie 1601, n-are importanţă. Baba Novac este erou al sârbilor, la noi – trădător, cum susţine un soi de istorie. Dar câte motive nu găsim să facem haz! Miştocănia e-n trend. Kogălniceanu? Un destrăbălat gastronomic şi erotic, specialist în frigănele şi găluşti, care gătea bou à la mode şi zaharicale franţuzeşti. A cercat bucate şi femei, atâta tot. Doar arhivele nu mai contează dacă ni le poate păstra Ungaria, aşa cum Moscova ne-a păstrat tezaurul. N-ai arhivă, n-ai toponimie, poţi contesta românismul în Ardeal, ceea ce se şi întâmplă.
De România lui Rosenthal se râde cum că pictorul ar fi fost evreu ungur şi că model, muză sau cum vreţi a-i spune a fost soţia lui C.A. Rosetti, o scoţiană, Mary Grant, sora consulului englez de la Bucureşti. Ca şi cum ar conta biografia modelului pentru o alegorie. Cine o fi fost Libertatea lui Eugène Delacroix (Libertatea conducând poporul, 1830) se întreabă cineva? Şi câţi gazetari dez-orientaţi sau bine orientaţi nu s-au opus denumirii Ministerului Culturii şi Identităţii Naţionale, deranjaţi de identitate, ca nemotivată, exagerată, demodată. Adio diferenţei etnice, în numele unei vocabule slobozite – culmea! – chiar de Ministerul Educaţiei: multiperspectivitate (sic!). Cât despre „perspectivitate”, un jurnalist l-a întrebat pe preşedinte: „Aveţi un orizont de timp?” Şi lentul nostru preşedinte, vorbind o română mai lentă decât Ciorbea, a răspuns cu oarece întârziere : „Nu.”
Prioritar, se încearcă să se facă praf şi conştiinţa de neam, şi coeziunea socială. Un argument contra „hicleniilor” (vorbă de cronicar)? Într-un sătuc, Pinticu Tecii, numit şi Piciorul Iancului, ţăranii dintr-o mică aşezare au riscat, în Ungaria hortystă, după cedarea din ’40, să-şi păstreze steagul lucrat manual, cu care au participat la Unire. L-au ascuns în turla bisericii, sub nişte scânduri. Fusese furat în ’39, apoi recuperat şi ascuns în gunoierniţa satului, învelit cu grijă într-o piele de căprioară. Pe steag scria: „Acum ori niciodată”.
Virgil DIACONU
Pietre
Călătoresc printre pietre.
Piatra ocupă tot spaţiul din dreapta şi din stânga mea, precum şi pe cel care se visează pentru mine drum.
Numai deasupra nu este nicio piatră…
Piatra nu vede în jurul ei decât pietre. Dacă îl zăreşte pe Domnul, pentru ea Domnul tot o piatră este.
Dar eu nu-mi pierd credinţa: numai ce văd o piatră, că o şi încerc pe sufletul meu – doar-doar de s-o aprinde!
Da, eu încă mai caut pietre care iau foc, munţi de scânteie.
O, cât deşert între sufletul meu şi pietre, câtă flacără în deşert luminând! Câtă singurătate!
Vizita
Seară de seară paşii mei se întorc de pe toate cărările, inima – din toate iubirile. Seară de seară mă întorc în mine.
Mă întorc în mine, fac ordine prin celule.
Şi îmi scutur capul de gânduri.
Să fie linişte! – îmi spun – în speranţa că cineva
îmi va bate la uşă… În speranţa că cineva îmi va bate la uşă
şi va mătura întunericul din casa mea
şi va tăia capetele balaurului cu şapte capete – singurătatea.
În fiecare seară îmi scutur capul de vrăbii.
Să fie linişte! – îmi spun – va veni duhul!
Şi pereţii casei se vor deschide şi el îmi va sta dinainte!
Şi eu în faţa lui voi rămâne ca în faţa unui drum pe mări;
ca dinaintea nesfârşitei păduri.
Eu, care nu am decât valul! Eu, care nu am decât frunza!
Seară de seară îmi scutur capul de trandafirul cel negru,
petală cu petală. De balaurul cu şapte capete;
de cuvintele cu şapte capete.
Să fie linişte! – îmi spun – va veni duhul. Deşi,
cum eu am fost dintotdeauna o scriere cu celule şi nervi,
un manuscris în întunericul lumii, e semn negreşit că cineva
pe aici încă de mult a trecut, şi fără să bată la uşă…
Povești de călătorie
Doina CERNICA
Comoara din turn
Nu țin minte să mai fi văzut Chișinăul atât de pustiu la căderea serii ca în a treia săptămână din noiembrie a anului 2017. La Poșta Centrală era închis de la ora 18.00, iar pe poarta de la scările care coboară la Librăria din Centru era grilajul pus, deși nu se făcuse încă 19.00. Câțiva trecători grăbiți și zgribuliți pe trotuare, alți câțiva în stațiile de autobuz. Aveam întâlnire la monumentul lui Ștefan cel Mare și Sfânt cu Silvia Strătilă, profesoară la Liceul „Vasile Alecsandri”, redactor la „Timpul” și colaboratoare la „Crai nou” Suceava, și, cum ajunsesem puțin mai devreme, am putut să savurez pe îndelete surpriza unei animații năucitoare pe fundalul orașului amorțit de respirația rece a toamnei. Erau liceeni și studenți care se salutau, se îmbrățișau, discutau, glumeau, râdeau în grupuri mai mari sau mai mici, zăboveau un răstimp mai scurt sau mai lung, plecau după aceea, dar alții le luau locul pe platoul urcat de tinerețea, însuflețirea și de bucuria lor de a fi împreună, în punctul cel mai înalt al sentimentelor curate și năvalnice din Chișinău.
La întoarcere, cu glasul ridicat peste muzica difuzorului și hurducatul rutierei, o basarabeancă elegantă din sud, de la Ștefan Vodă, care își găsise în șofer un interlocutor amabil și interesat, i-a povestit cu amănunte cum scoate două rânduri de cartofi pe an, mulțumită de succesul în agricultură și de mâna de ajutor pe care i-o dă, când poate, fiica, studentă la universitate, la Suceava, la care mergea acum în România. Nu prea mai găsești astfel de tineri, aproape deloc, a început șoferul un lung comentariu: „În vremea mea…” „Ba, nu știm noi să-i vedem!, a venit replica pe un ton blând și ferm. Sunt copii de treabă! Te și miri că rămân așa, că nu-și ies din minți la câte văd, aud și se întâmplă astăzi!” Un șofer cărunt nu-și contrazice călătorii, și cu atât mai puțin un bărbat, o doamnă: „Depinde și cum îi crești: părinți cumsecade – copii cumsecade!”
Trecem pragul unei clădiri, al unei instituții care pretutindeni se asociază cu ideea de înălțime, de vârf: Academia de Științe a Moldovei. Niadi este invitată și la această ediție, a XV-a, a marcării aici a Zilei Mondiale a Filosofiei, printr-o conferință științifică, „Filosofia și perspectiva umană”, organizată sub egida Academiei de Sectorul Filosofie al Institutului său de Istorie, de Departamentul Științe Umanistice de la Facultatea Științe Socioumanistice a Universității Academiei și de Asociația pentru Filosofie din Republica Moldova. Este plăcut să fii întâmpinat cu zâmbetul și brațele larg deschise ale reîntâlnirii așteptate, or, din cei 15 ani de când dr. hab. Ana Pascaru însuflețește această sărbătoare, Niadi a fost prezentă constant la cei din urmă, iar despre multe Zile, dar și despre alte manifestări dedicate Filosofiei la Universitatea de Stat și la Universitatea de Stat de Medicină şi Farmacie „Nicolae Testemiţanu” din Chișinău, am scris cu bucurie, cucerită de respectul și prețuirea de care continuă să aibă parte pe malul stâng al Prutului știința care are în vedere adevărul, ca să ne întoarcem o secundă la Aristotel.
De când o știm, dr. hab. Ana Pascaru este preocupată de ce fac filosofii și de cât de pregătită este societatea să aprecieze Filosofia, dar și de ce anume din recolta acestei sărbători, din ideile puse în dezbatere se regăsește în efortul cercetătorului, al profesorului și al discipolului în zilele studiului și în practica zilelor care leagă Zilele Mondiale ale Filosofiei. În saluturile lor, dr. hab. Victor Țvircum, reprezentantul Academiei, dr. hab. Nicolae Enciu, directorul adjunct al Institutului, și dr. Tatiana Potâng, prorector al Universității, pun accentul pe ceea ce reclamă stringent situația de astăzi din Republica Moldova, vorbind despre Filosofie ca disciplina care încurajează gândirea independentă, gândirea critică a omului de rând și ca metoda cea mai bună de educare a cetățenilor în sensul depășirii limitelor.
Zâmbet și brațe larg deschise avem și găsim și la cei doi distinși savanți, moderatorii celor două module ale conferinței – „Filosofia în lumea contemporană” și „Filosofia și educația” – dr. hab. prof. univ. Gheorghe Bobână și dr. hab. prof. univ. Teodor N. Țîrdea, nume emblematice al istoriei filosofiei și, respectiv, bioeticii în Basarabia.
Ca reprezentantă nu doar a Universității „Ștefan cel Mare” Suceava, ci chiar a României, Niadi-Corina Cernica este invitată de reporterul Nicolae Becciu să acorde un scurt interviu pentru Radio Moldova, într-o emisiune mai amplă consacrată Zilei Mondiale a Filosofiei la Academia de Științe. Așadar, ca și Radio România la noi, și Radio Moldova este o instituție de presă deschisă în continuare evenimentului de ținută, științific, evenimentului cultural! Cu o comunicare despre „Importanța metodelor, practicilor și procedurilor în gândirea contemporană (filosofia științei, gândirea politică, deontolgia profesională)”, Niadi și-a sintetizat limpede convingerea pentru radioascultătorii postului național: „Filosofia soluționează nu atât probleme stringente, cât cadrul general în care se pot rezolva problemele stringente care sunt practice, Filosofia nu poate să dea decât un cadru etic, general al acestor probleme”, susținând că un filosof nu trebuie să păstreze tăcere, ci să-și exprime opinia, punctele de vedere, iar cea mai eficientă cale de promovare a Filosofiei este și prezența la această manifestare a studenților, doctoranzilor, a tuturor tinerilor interesați, care doresc să asculte și să mediteze la tot ceea ce se spune.
Pe stelajul recentelor apariții editoriale din domeniu, între care stau la loc de cinste numerele substanțiale (de circa 300 pagini unul, format A4), din 2017 ale Revistei de Filosofie, Sociologie și Științe Politice, se află și „Spații culturale”, publicația condusă de scriitoarea Valeria Manta Tăicuțu, cu povestea sărbătoririi Filosofiei acum un an și cu drumul nostru prin Chișinăul acelui an. În același perimetru, al „secării” Prutului „dintr-o sorbire”, se înscrie și comunicarea profesorului Gheorghe Bobână despre „Modelul ontologic în filosofia lui Constantin Noica” și aceea a doctorandului Sorin Becciu despre „principii educaționale în filosofia strămoșească”. De altminteri, activist în mișcarea unionistă „Acțiunea 2012”, Sorin Becciu se numără printre tinerii care îi înțeleg Filosofiei și o componentă practică, dovadă că dezideratul formulat în saluturile din deschiderea conferinței are cantitatea necesară de viață pe care să se înalțe și să dezvolte ramuri cuprinzătoare. Și nu este singurul, un alt tânăr doctorand, Luis Serdesniuc, prezentând „Unele considerații asupra identității în spațiul cultural românesc”, a ținut să precizeze ,,spațiul românesc în care includem și Republica Moldova”, iar drd. Cristina Railean s-a aplecat asupra limitelor autorității politice în dezbaterile publice democratice.
Spre deosebire de alte toamne, acum am ajuns la Chișinău după lăsarea cortinei la Festivalului Internațional de Muzică Ușoară „Două inimi gemene” in memoriam Doina și Ion Aldea-Teodorovici, și acesta la a XV-a ediție. Dar prind la televizor ecouri și o selecție, care mă mișcă, precum festivalul de fiecare dată, prin cerința interpretării unei piese de Ion Aldea-Teodorovici obligatoriu în limba română. În timp ce ascult un participant vietnamez cântând despre Domnul Eminescu, realizez că anul acesta Ziua Mondială a Filosofiei la Academia de Științe a Moldovei s-a desfășurat integral în limba română, autorul singurei comunicări anunțate în limba rusă nefiind prezent la lucrările conferinței.
Tot exclusiv în limba română trece și seara cu ziarele și cărțile aduse în dar de Silvia Strătilă. În „Timpul”, îl descopăr proclamat „Omul săptămânii” pe scriitorul bucovinean Arcadie Suceveanu, acum președintele Uniunii Scriitorilor din Moldova. Cu abecedarul său luat de la o librărie din Suceava în bagaj, prietena noastră Maria Olar, președinta Fundației Culturale „Leca Morariu”, a zburat în Franța, să-l ducă de Moș Nicolae nepoțelei sale născute acolo. Noi, pentru nepoțelul nostru încă la grădiniță, am cumpărat de aici „Albinuța” lui Grigore Vieru, cu desene de Lică Sainciuc, ediția a 16-a din 2016. Tot în „Timpul” găsim și o invitație la Muzeul Chișinăului. Încercăm să-i dăm curs a doua zi. Taximetristul nu-l știe, dar ambiția profesională îl ajută să-l descopere după cele două-trei repere reținute din articol. Cu un aer medieval, înalt cât blocul nostru la etajul nostru, nouă, dar cu mult mai subțire, turnul care găzduiește muzeul, construit în 1888 pe cea mai înaltă colină a orașului, farmecă de la început privirea cu inedita asociere a masivității (ziduri groase din piatră aproape dublate de cărămizi) cu silueta sa aeriană. A fost pe rând sursă de apă potabilă, loc de observare a incendiilor pentru intervenții cât mai rapide, foișor de foc – frate mai scund și cu doi ani mai în vârstă decât cel din București – , apoi, după 1960, când a fost înființată Universitatea de Stat a Moldovei, sediu al Facultății de Astronomie, pentru ca din 1985 să treacă în proprietatea municipalității, care l-a destinat unui muzeu de istorie a Chișinăului. Istoria sa veche este concentrată pe placa de la intrare: „Clădirea fostului castel de apă cu foișor de foc, jum. II, sec. XIX. Monument de istorie și arhitectură de categorie națională”. În muzeu trăiesc precum într-o casă a lor, încălzindu-l cu bucuria fiecărui vizitator, trei doamne: doamna de la intrare, Larisa Ierhan, și doamnele de la etajul doi, muzeografele-ghid Liubov Coșman și Viorica Bugan. Sunt încântate că venim din Suceava, duminică au avut oaspeți un grup de preoți de la Iași. Motiv să notăm atent adresa pentru alți doritori din România: str. Alexei Mateevici, 60 A. Chiar dacă strada muzeului poartă numele poetului Limbii noastre – Limba noastră-i o comoară /În adâncuri înfundată /Un șirag de piatră rară /Pe moșie revărsată. //Limba noastră-i foc ce arde / Într-un neam, ce fără veste /S-a trezit din somn de moarte….” -, povestea pe care o spune în documente, gravuri, fotografii, în obiecte casnice, în veșminte, sună deseori în grai și caractere străine. Vitrinele încă așteaptă explicații în românește, până atunci o fac fără cusur doamnele din turn. De la ultima sa redeschidere, din anul 2013, funcționează pe porțiunea sa de mijloc și un ascensor, dar calea pe care cred că trebuie să o apuce românul din România, ca să înțeleagă, chiar și puțin, cât o respirație gâtuită, cât o inimă înnebunită, zbuciumul timpului în Basarabia, este aceea a scării înguste de fier, înfiptă ca un pumnal spiralat, dinspre cer în creștetul de pământ al Chișinăului. În semiobscuritatea ei nu știu cum și când aș fi ajuns la capăt, dacă nu ar fi fost, chemătoare, în descifrări uneori căutătoare, repetitive, melodiile venind de sus, de pe clapele unui pian.
La capătul din văzduh, turnul ne aștepta într-adevăr cu doi tineri exersând la pian, cu o expoziție dedicată ferestrelor vechi din Lyon și Chișinău și cu propriile ferestre spre toate punctele cardinale ale orașului, o moșie cu doar câteva zidiri când Ștefan cel Mare i-o dăruia unchiului său, Vlaicu Pârcălab, azi o capitală elegantă, în piatră albă și parcuri încă verzi și spre sfârșit de noiembrie. Le-am surâs a scuză tinerilor muzicieni și, trecând pe lângă ei, am împins ușa grea și am ieșit pe balcon inspirând puternic aerul dulce-amărui al toamnei. Apoi m-am aplecat ușor, căutând ceva care să împlinească clipa și starea aceea de grație. Și nu m-am reîntors în ploaia de aur a mestecenilor din preajma turnului, până nu i-am văzut de sus pe tinerii care ieșeau, intrau, stăteau de vorbă ori se îmbrățișau în preajma porților deschise ale Universității de Stat a Moldovei. Și până când larma lor voioasă nu a ajuns ca o șoaptă la mine, insinuându-se în melodia de la pian.
