Spații culturale nr. 55 (1)

Editorial

Mihaela MALEA STROE

Pandemia de diminutivită

Din când în când mă plimb pe net la voia-ntâmplării și fac popas când întâlnesc nume în care am încredere. Așa am găsit – cu oarecare întârziere, ce-i drept – un articol semnat de Radu Paraschivescu (https://www.newmoney.ro/opinie-radu-paraschivescu-de-ce-fac-romanii-abuz-de-diminutive/), unul dintre „apărătorii de grație ai limbii române” (mulțumim, Radu Paraschivescu!). Articolul lui despre „româna diminutivală” și despre „diminutivită” m-a întors instantaneu (uite că refuz să spun „instant”, cum e la modă!) cu șase-șapte ani în urmă când, la catedră fiind încă, am urmărit o samă de lecții demonstrative susținute de cincisprezece tinere dăscălițe de limbă română, aspirante la titularizare. Încă de-atunci mi-a dat frisoane abuzul de diminutive. Orele demonstrative s-au bazat, ca să zic precum Moromete, pe „joculețe”, „filmulețe”, „pălăriuțe”, „ciupercuțe”, „articolașe”, „bilețele” – în fine, tot arsenalul dobândit de absolventele cu pricina, cel mai probabil la cursurile de psiho-pedagogie (modernă!) în anii de facultate. A fost ilar, chiar și pentru elevi. Liceeni fiind, i-a amuzat să fie tratați ca țâncii de grădiniță, dar, din politețe, și-au mascat cât au putut zâmbetele când li s-a cerut să deschidă „caiețelele” (studențești!) sau să participe la un „joculeț”. N-am scris atunci niciun articol pe tema diminutivelor, dar i-am scris unui bun prieten despre frisoanele mele și am încercat să le absolv pe… absolvente de vina contaminării cu morbul diminutivării, ironizând, în scrisoare, bravele modernizări ale „cursulețelor” universitare de „psiho-pedagogicuță”. Dacă fetele așa au învățat în facultate, așa aplică învățătura în practică! Poți să le învinovățești? Nu. Și, pe moment, am socotit că o fi doar o maladie locală, trecătoare. Dar câteva luni mai târziu, în toamnă, am ajuns în București, la „Gaudeamus”. Între două lansări de carte, am ieșit în pauză de țigară. Lângă scrumiera pusă la dispoziția vicioșilor din tagma cărora fac și eu parte, o tânără domniță – „capitalistă” în accepțiune caragialescă – „dulce și suavă/ ca o garofiță”, își exersa decibelii vorbind câtorva cunoscuți dispuși să o asculte despre cartea a cărei autoare era și pe care tocmai o lansase. Am auzit fără să vreau. Scrisese despre noile metode pedagogice, a căror cheie-a-succesului constă în… „filmulețe”, „joculețe”… Și a început să dea amănunte despre „un joculeț cu mici cubulețe (sic!) de diferite culori”. M-a luat cu frig, deși ziua era blândă, caldă și senină. Am avut atunci dovada că boala diminutivelor (încă nebotezată până și-a găsit „nașul” în Radu Paraschivescu), este mai răspândită decât îmi păruse mie și că unul dintre agenții patogeni se pitea chiar acolo, în… noua abordare metodico-psiho-pedagogichească. Răspândacii ei? Iată, mulți dintre tinerii cărora în facultate, volens-nolens, li s-au perforat timpanele cu ascuțișul miniaturizării și li s-au agățat de vârful limbii piercinguri cu diminutive. După ei (sau înainte???) intră în scenă descendenții din neamul lui Chicoș Rostogan sau al lui Makarenko, proaspeți autori ai tomurilor de specialitate, ireproșabil și cu mare mândrie „aliniați” la noile tendințe și direcții, bune-rele, cum or fi ele, contează doar să fii „aliniat”.
La vremea aceea nu m-am gândit și la alți posibili distribuitori ai maladiei. Articolul lui Radu Paraschivescu, excelent scris, arată însă ce proporții pandemice a atins între timp diminutivita și m-a determinat să scotocesc și alte căi (chiar mai eficiente) de infestare, fără șanse, totuși, de a dibui „pacientul zero” și sursa inițială a bolii, pentru a găsi apoi, eventual, un remediu.
Eficient este Internetul pe care (via e-mail, facebook etc.) circulă masiv „filmulețe cu animăluțe”. Lasă că „filmulețul” este varianta lexicală siropoasă a videoclipului și lasă că „animăluțele” nu-s mereu boboci aurii de rață, simpatici pui de arici, căței jucăuși, iezi zbanghii, pisoi pufoși, papagali pupăcioși ori gingașele păsări colibri! La categoria „animăluțe” intră de-a valma și lei, tigri, hipopotami, elefanți, urși de toate neamurile – albi, negri, bruni, surprinși în atipice ipostaze duioase, când se lasă – cu neașteptată reciprocă afecțiune –îmbrățișați sau mângâiați de om, scărpinați în coamă, pe burtă sau după urechi, pupați pe bot sau pe trompă, în pofida ferocității lor sau a dimensiunilor uriașe. Oare ce-ar simți, de pildă regele junglei, dacă ar înțelege că este catalogat drept „animăluț”?
Eficiente cu supramăsură în transmiterea virusului diminutivitei sunt și reclamele. Coana Chiva din zona rurală, de zeci de ori pe zi, ne momește cu „mărgeluțe de brânzicuță” nu doar sucul gastric, ci și centrii responsabili cu gândirea/ rostirea, în timp ce o gospodină, urbană de data asta, pregătește, la fel de repetitiv, aromata „Knorbiță” care îți „aburește” și nările, și creierul. În altă reclamă, un angajat caută să-și strămute „sălăriuțul” la o bancă anume, ca să fie protejat. În alta, părinții sunt asigurați că „monstruleții” din podoaba capilară a odraslelor pot fi alungați cu nu știu ce șampon. Pe aceeași formulă, înrudită cu picătura chinezească, de nenumărate ori pe zi „un îngeraș de cățel” își așteaptă porția de „bucățele” savuroase din meniu.
Și încă… Am avut ocazia, acum un an sau doi, să citesc înainte de publicare (nici nu știu dacă s-a publicat până la urmă) cartea unei tinere despre călătoria cu scop inițiatic pe care tocmai o făcuse. Autoarea sigur era deja contaminată cu virusul în discuție, întrucât a manifestat și în scris, convingător, simptomele bolii. Textul era atât de înțesat cu diminutive, încât e greu să mi le amintesc. Am reținut, însă, ca urmare a frecvenței sporite, „ceiuț”/ „ceiuleț” și faptul că protagonista, aflată la sute de kilometri depărtare, tânjea obsesiv după un… „nesulică” (sic!), nessul de-acasă, apt să o trezească de-a binelea dimineața și căuta, în condițiile vitrege de pelerinaj, un „papa-bun” de ostoit foamea. Apetența pentru diminutive n-a făcut altceva decât să submineze până la prăbușirea în deșertăciune și infantilism sobrietatea cuvenită unei cărți menite să surprindă o experiență spirituală. Un asemenea text, odată publicat, negreșit funcționează și el ca sursă de infestare.
Nu este lipsită de primejdie nici ispita de a-i imita ironic pe cei cărora li s-au lipit diminutivele de limbă ca unse cu infailibilul adeziv „Bison max”. Imiți, imiți ca să ridiculizezi năravul unora, ca să le atragi atenția asupra maladiei de care suferă și, tot imitând, numai ce te pomenești după o vreme că-ți intră „virusul” în reflex și apoi, chiar conștientizându-l, tare greu scapi de el. Doamne, ferește!

Fapte culturale

Joi, 2 noiembrie 2017, la Galeriile de Artă Buzău, Ovidiu Cameliu Petrescu și-a lansat volumul de poeme „Ulise orb”, care s-a bucurat de aprecierea elitei culturale buzoiene.

Lucian MĂNĂILESCU

FICŢIUNEA NUMITĂ ULISE

Puţine cărţi de poezie reuşesc să sintetizeze, în titlu, acel „tot” care înglobează, în germene, întregul demers liric. De ce „Ulise orb”? După părerea nostră, ficţiune numită Ulise împrumută, de la Homer, părintele său literar, puterea de a vedea pe dinăuntru. Orgolios, ambiţios şi, ca toţi grecii antichităţi, înzestrat cu iscusinţa şireteniei, regele din Ithaca pândeşte, în burta întunecată a calului de lemn, să i se împlinească destinul glorios. Mai târziu, în pâlpâirea flăcărilor printre care se întrezăresc ruinele Troiei, eroul mitologic înţelege că, de fapt, n-a fost vorba de nici o victorie.
Abia atunci începe adevărata aventură, pe drumul singurătăţii, nu către Ithaca, o ţară care nu mai există, ci spre Atlantida, scufundată în abisul memoriei. Penelopa, cea de acum, ţesând pânza timpului, a devenit altcineva, la fel cum Telemah şi câinele credincios sunt doar umbre ale trecutului.
Poezia domnului Ovidiu Cameliu Petrescu, înscrisă pe coordonatele ce fisurează graniţa fragilă dintre om şi eternitate, cu toate că nu are atmosfera lirismului bacovian, stârneşte, şi ea, ecourile „materiei curgând”, abordând marile teme axiologice: durata, viaţa şi moartea, iubirea, speranţa şi resemnarea. Numai că, zidurile turnului său de fildeş fiind foarte înalte, lipsesc viorile, clavecinul sau melancolia suavă şi gri. Adevărurile sunt fruste şi, parcă, lipsite de orice speranţă.
Timpul este un „câine hulpav” sfâşiind amintirile, prezentul şi viitorul devin anotimpuri ale irealităţii, doar imaginile trecutului rămânând, paradoxal, durabile şi reale, în efemeritate. „Lasă-mă, din când în când,/ să rătăcesc prin gândurile tale/ Port în braţe amintirea iubirii/ precum nisipul umbre de valuri” (superbă metaforă, nu-i aşa?), poemul (Amintiri) încheindu-se cu o întrebare retorică: „Ce a mai rămas din noi/ în afara amintirilor”). Aşadar, durata este, pentru om, mai curând rememorare şi încremenire într-un album de fotografii, decât curgere.
La fel cum, în faţa Styxului, dincolo de care nimeni nu ştie ce se află, omul încearcă să evadeze din carapacea existenţei: „Am strivit bezmetic/ pendula, dar ea bate/ blând şi sinistru/ în fiecare gând/ Zac istovit în/ nisipul care mă sufocă./ fuga mea s-a isprăvit” (resemnare).
Mitologia morţii este, la poet, un fel de epopee a lui Ghilgameş, retrăită mereu şi mereu de cei osândiţi la căutarea „vieţii fără de moarte”, aceasta fiind o tentaţie şi, în egală măsură, o perpetuă înfrângere. Există, însă, şi o altă abordare, poate mai apropiată de genele ADN-ului nostru naţional, precum cea din Mioriţa sau din „Zâna Moarte” a Florenţei Albu, în care o bătrână îi spune fiicei, atunci când moartea bate la poartă: „Deschide-i şi las-o să intre/ E şi ea o biată bătrână ca mine”.
Ultimul vers din „Resemnarea” d-lui Ovidiu Cameliu Petrescu are, cumva, aceeaşi înţeleaptă acceptare „Fuga mea s-a sfârşit”. Ideea revine şi în poemul „Căutând printre cuvinte”: „Gândul, semeţ cândva,/ priveşte tot mai des înapoi/ şi ochii tăi au secat/ aşteptând zâmbetul meu./ Pe celălat mal foşnesc/ Amintiri uscate şi teama,/ ploaia de toamnă, se adună/ prin cutele sufletului. / Îndoielile mi-au săpat/ pe chip întrebări nerostite./ Oare ce mai caut, încă?/ Tu m-ai uitat aşteptând.”.
O altă faţetă a timpului o reprezintă „relativitatea”: „Mâine este doar/ o pasăre albastră/ ce moare în fiecare clipă a zilei de azi/ Între amintire şi speranţă/ trăieşti de fapt o singură zi/ precum un fluture zburând/ într-o lume străină”.
Condiţia umană, în precaritatea ei, are însă şi o latură sublimă, pe care o dezvăluie I. L. Caragiale, comparând efemeritatea gâzei cu piramida ce înfruntă eternitatea: „Piramida e de granit, insecta de niște țesuturi mucoase; insecta d-abia se vede, și piramida e piramidală; insecta, născută azi-dimineață, va muri deseară; iar piramida e o veche cunoștință a soarelui, și poate va sta neclintită și rece pe temelia ei până mult după ce soarele va fi încetat a-i mai putea trimite măcar o rază de căldură și de lumină. Da, dar piramida stă și va sta; iar insecta va muri, însă trăiește.”
Câtă căldură şi tandreţe degajă un astfel de sentiment, al asumării efemerităţii, în poezia intitulată Amurg! („Ce facem astă-seară, iubito?/ Simt cum sufletul tău/ se agaţă, cu disperare,/ de privirile mele flămânde./ Mă scufund printre gândurile tale/ fremătând precum ierburile câmpie/ fără sfârşit sub adierea/ vântului de primăvară./ Îmbrăţişează-mă precum/ un copac îmbrăţişează păsările cerului/ Ei, nu chiar aşa de brusc!/ să nu anchilozezi din nou?/ Mai bine îţi caut ochelarii/ să ne uităm, în amurgul/ blând al toamnei,/ la fotografiile unor tineri superbi,/ ce seamănă vag cu noi.”)
Trăind într-o lume contorsionată de alteritate, poetul se vede pe sine într-o oglindă, sau – mai curând – într-un labirint de oglinzi: „Din oglindă mă priveşte/ un străin, iar vorbele lui/ mă lovesc ca nişte pietre ascuţite” (Visuri uitate) Şi totuşi: „Doar când visez în nopţile de primăvară/ mă mai simt tânăr/ şi strâng sub ploape florile speranţei”
O a doua faţetă a alterităţii sunt… ceilalţi, adică infernul implacabil al lui Sartre: „Gândaci bezmetici,/ mişună prin mizeria lumii/ şi credem că descoperim/ sensurile existenţei:/ Iată adevărul! (…) Fără să simţim/ viaţa ne devoră lent,/ ca o plantă carnivoră şi/ lumea noastră moare/ odată cu noi/ şi cu gândurile noastre” (Gândaci besmetici). Este o lume globalizată, ce ne transformă, aşa cum spunea un poet: „în colecţionari de fapte rare, care trădează canalia din om”. Iată o proiecţie a individului secolului XXI, devenit exponat omniprezent în muzeele figurilor de ceară, aceste falsuri condamnate la… celebritate: „Când dai mâna cu un om,/ puternic şi frumos, care îţi zâmbeşte,/ undeva, ascuns înlăuntru lui,/ este un altul mic şi urât,/ care spumegă de furie,/ imaginându-şi că tu ai fi fericit”
Nu puteau să lipsească, din opera unei personalităţi care s-a implicat benefic, întotdeauna, în social, poezia patriotică de bună factură. Din nefericire, istoria, identitatea pe care ea ne-o conferă este, tot mai mult, o aproximare; oamenii o trăiesc, dar nu mai au memoria ei. Din fericire, ne spune poetul, munţii stau cu frunţile printre nori: „Ei nu au mers niciodată/ nici la Mahomed, nici la Ivan şi nici la Johnny”. „De vom fi precum munţii”, cu alte cuvinte dacă vom trăi cu viteza stâncilor: „…vom simţi/ stropul de veşnicie/ rătăcit în suflet”. Patria, adaugă dl. Ovidiu Petrescu într-un alt poem, este dincolo de bine şi dincoace de rău: „alunec pe o lacrimă/ în adâncul sufletului/ şi-mi regăsesc patria/ zgribulită printre amintiri”
Ticăloşită sau nu, Patria rămâne, aşadar, un punct de reper, o graniţă care ne apară de armatele migratoare ale haosului: „Numai aici, între prieteni,/ fântânile fără cumpănă ale sufletului meu/ se umplu de linişte.”
Concluzionând, trebuie să ne amintim cuvintele Mântuitorului, reproduse în Evanghelia după Matei, al căror înţeles este mult mai profund decât acceptarea ză-dărniciei: „Ce-aţi ieşit să vedeţi în pustie? Au trestie clătinată de vânt” (Matei – 11,7). Completarea o aduce Pascal: „Omul nu este decât o trestie, cea mai fragilă din natură: dar este o trestie gânditoare. Nu este nevoie ca universul întreg să se înverşuneze împotriva lui pentru a-l zdrobi. Un abur, o picătură de apă sunt de ajuns pentru a-l ucide. Dar chiar dacă universul întreg l-ar zdrobi, omul tot ar fi mai nobil decât cel care-l ucide…”

POEZII DIN VOLUM

Ulise orb

Nu mai ştiu să mă întorc
pe ţărmul speranţelor părăsite cândva.
Semnele dăltuite cu trudă
în drumul de piatră
s-au tocit …
Rătăcesc prin ploaia rece ca moartea,
un Ulise orb care a uitat
ce căuta prin lume

Aşteptare

Umbra ta îmi mângâie privirea
Şoapte izgonite din vis
se preling pe trup
în nopţi bântuite de nelinişti
şi vântul spulberă cenuşa de aripi.
Zac strivit sub amintiri scorojite
Vino, vino acum
Să mă vindeci cu un zâmbet.

Peştera

Pe pereții peșterii
sufletului tău joacă
umbre ciudate.
Ai ucis gânduri rebele,
iubiri netrăite ți-au încolțit
printre visuri,
dar ai trăit mereu întâmplări cenușii.
Acum clipele care
ți-au mai rămas
miros trist a pământ,
iar peștera te va strivi
în curând.

Uitare

Timpul, câine hulpav,
mi-a mai sfâşiat nişte amintiri.
Clipele petrecute împreună
se preling în neant.
Într-o zi voi uita
şi primul sărut,
iar viscolul clipelor
îmi va risipi fiinţa
spre alt tărâm.

Amurg

Ce facem astă-seară, iubito?
Simt cum sufletul tău
se agaţă, cu disperare,
de privirile mele flămânde.
Mă scufund printre gândurile tale
fremătând precum ierburile câmpie
fără sfârşit sub adierea
vântului de primăvară.
Îmbrăţişează-mă precum
un copac îmbrăţişează păsările cerului
Ei, nu chiar aşa de brusc!
Vrei să anchilozezi din nou?
Mai bine îţi caut ochelarii
să ne uităm, în amurgul
blând al toamnei,
la fotografiile unor tineri superbi,
ce seamănă vag cu noi.

Disoluţie

Strâng în braţe, cu disperare,
amintirea primului sărut.
Zâmbetul tău,
prizonier într-o lacrimă,
mi se prelinge
printre cutele sufletului.
Prinde-mă de mână
până când valurile timpului
îmi vor risipi făptura.

Teama

Nu simţi teama?
Nu te uiţi peste umăr
când petreci cu prietenii,
când faci dragoste,
când îţi zideşti casa?
Te străduieşti din răsputeri
să-ţi trăieşti clipele
banalei tale fericiri,
dar te trezeşti mereu
numărând paşii către moarte
de parcă asta ar avea vreun rost.
De parcă ceva ar avea un rost!

Nimicul

Vine o zi
când afli că nu mai însemni
nimic pentru nimeni,
nicicând şi nicăieri
şi atunci moare gândul şi cad stelele
Nimicul te soarbe
dintr-o dată şi
locul tău în lume
devine al altora.
Ce să scriem pe crucea lui?
Nu ştim nimic despe el.

Aripi uscate

Speranţa, pasăre istovită
deasupra oceanului
moare în zbor, departe de mine.
Zidurile pământii ale silei
cresc, tot mai înalte,
în jurul meu,
Arpile mi s-au uscat demult
şi nu mai pot zbura
către cerul tot mai îndepărtat.
Voi rămâne aici până când crivăţul
mă va spulbera pe un alt tărâm.

Resemnare

Să trântim uşa
în faţa clipei, săgeată otrăvită
şi-ntind flămând sufletul.
Am strivit bezmetic
pendula, dar ea bate
blând şi sinistru
în fiecare gând.
Zac istovit în
nisipul care mă sufocă.
Fuga mea s-a sfârşit.

În labirint

Viaţa mea – un labirtint
absurd în care Minotaurul
a murit, aşteptându-mă.
Aş vrea să mai rămân
înăuntru de teama
Nimicului de afară.

Sisif istovit

Începe o nouă zi.
Privesc în gol ca un
Sisif istovit.
Cuvintele ce trebuie să
le împing prin lume
par mai grele
ca niciodată.
Poate am murit demult
şi acum trăiesc
doar fărâme de amintiri
din alte vieţi,
aşteptând să se nască
tăcerea.

Salonul revistei „Spaţii culturale”
ediţia a II-a

A doua ediţie a Salonului revistei „Spaţii culturale” s-a desfăşurat în data de 7 octombrie 2017 la Centrul Cultural „Florica Cristoforeanu” din Râmnicu Sărat. În afară de scriitorii râmniceni, gazdele manifestării, au fost invitaţi scriitori din Focşani. Din motive absolut strict obiective aceştia nu au putut răspunde invitaţiei, mai ales că a fost o vreme deosebit de rea (ploi şi vânt), urmând ca aceştia să dea curs unei invitaţii ulterioare.
După ce gazda manifestării, scriitoarea Valeria Manta Tăicuţu, a anunţat modul de desfăşurare a celei de-a doua ediţii, într-un cadru mai restrâns, ne-a propus să ascultăm o melodie clasică interpretată la pian de Florin Boroghină.
Scriitorul râmnicean care şi-a lansat o nouă carte cu această ocazie a fost Petrache Plopeanu. Aceasta a fost volumul de versuri „Cuibul crucii. Poeme triunghiulare” ce a apărut în acest an la Editura PIM din Iaşi. Prezentarea acestui nou volum este făcută de Valeria Manta Tăicuţu, apoi autorul ne spune câteva cuvinte despre acest volum şi recită asistenţei patru poeme. Florin Boroghină are un nou moment muzical ce precede podiumul poeţilor. Rând pe rând sunt citite două sau trei poezii sau un text în proză în următoarea ordine: Ecaterina Chifu, Nicolai Tăicuţu, Nina Plopeanu (proză), Nicolas Bratu, Laurenţiu Selegean, Viorel Dodan, Stan Brebenel (proză), Genovel Frăţilă, Sorin Călin şi Valeria Manta Tăicuţu. Momentele de poezie au fost completate armonios cu acorduri de pian din mâna măiastră a lui Florin Boroghină. Au mai fost prezenţi Andreea Bratu şi Horia Oprea, care nu au citit, dar au promis că la următoarea întâlnire vor fi pregătiţi pentru a citi ceva din creaţia lor.
Manifestarea s-a încheiat într-un ton optimist pe muzica aceloraşi clape de pian. Următoarea întâlnire va avea loc pe data de 4 noiembrie 2017.

Salonul revistei „Spaţii culturale” ediţia a III-a

În ziua de sâmbătă, 4 noiembrie 2017, s-a desfăşurat o nouă ediţie a Salonului revistei „Spaţii culturale” la Centrul Cultural „Florica Cristoforeanu” din Râmnicu Sărat, la Clubul „Femina”, gazdă şi a ediţiilor anterioare. Invitaţi de seamă au fost scriitori din Brăila grupaţi în jurul revistei „Litera 13”. Au fost prezenţi: Mihai Vintilă, Tudoriţa Tarniţă şi Alexandru Costin Tudor. Ei au fost însoţiţi de gălăţeanul A.G. Secară. Au mai răspuns prezent: Nina Plopeanu (Vrancea) şi Lucian Mănăilescu, Nicolae Pogonaru, Emil Niculescu, Tudor Cicu, Dumitru Pană şi subsemnatul (din Buzău). Gazdele, care au deţinut majoritatea, cum era şi firesc, au fost: Valeria Manta Tăicuţu, Nicolai Tăicuţu, Genovel Florentin Frăţilă, Petrache Plopeanu, Manuela Camelia Sava, Laurenţiu Selegean, Cornelia Ionescu Ciurumelea, Sorin Călin, Costel Suditu, Mioara Bahna, Nicolas Bratu şi Violeta Vâlcu – directorul Centrului Cultural. Aceste prezentări au fost făcute, ca de obicei, de scriitoarea Valeria Manta Tăicuţu, moderatoarea întâlnirii. Pentru fiecare dintre cei prezenţi a avut un cuvânt cald de apreciere. Tipicul desfăşurării salonului nu se va modifica, în principal, nici la această ediţie. Vor fi lansate două cărţi şi apoi va urma podiumul poeţilor.
Prima carte prezentată este a unuia dintre oaspeţi. Este vorba de volumul de versuri „Dirijorul de cuvinte” aparţinând brăileanului Mihai Vintilă. Acest volum este prezentat de scriitorul gălăţean A.G. Secară, după care autorul ne citeşte câteva dintre poeziile incluse în volum.
A doua carte prezentată este „Şirul lui Fibonacci. Fibonacci’s sequence”, a râmniceanului Genovel Florentin Frăţilă, un volum de haiku-uri, în ediţie bilingvă româno-engleză în traducerea prof. Daniela Sorina Ciuraru de la Herford Steiner Academy din Marea Britanie. Cartea este recenzată de Valeria Manta Tăicuţu. Apoi autorul citeşte câteva producţii din volum.
Urmează podiumul poeţilor în care, alternativ, citesc un râmnicean şi un oaspete. Vreau să remarc faptul că au citit toţi scriitorii prezenţi, recitaluri urmărite cu atenţie.
Momentele de literatură au fost împletite cu aceeaşi măiestrie artistică de Florin Boroghină şi clapele pianului său, care ne-au oferit momente de virtuozitate interpretativă.
Faţă de celelalte două ediţii, aceasta a avut un punct în plus în desfăşurător. Au fost prezentate revistele „Litera 13” şi „Spaţii culturale”. Redactorul-şef al revistei „Litera 13”, Mihai Vintilă, spune cu amărăciune că această revistă, ajunsă la 4 ani de existenţă, este singura care apare în Brăila şi costurile ei sunt suportate chiar de el. Şi noi, cei prezenţi, suntem consternaţi faţă de tradiţia literar-culturală a oraşului cu salcâmi şi potenţialul său. Următoarea revistă prezentată este „Spaţii culturale” ce apare la Râmnicu Sărat. Redactorul-şef, Valeria Manta Tăicuţu, spune că revista deja a împlinit 10 ani de existenţă şi şi-a câştigat o reputaţie la nivel naţional, ba chiar şi internaţional, graţie ţinutei artistice şi stilistice înalte ce a avut-o în vedere încă de la primul număr. Vremurile sunt grele, banii sunt puţini pentru cultură şi educaţie, dar fără dramul de nebunie al iniţiatorilor aceasta se oprea de mult. Se cuvine cu cuvânt de mulţumire, pe acordurile pianului lui Florin Boroghină, Primăriei din Râmnicu Sărat.

A consemnat,
Stan Brebenel