Spații culturale nr. 76 (14) – Râmnic, mon amour!
Valeria Manta Tăicuțu
Oraș mic, nimic de zis, dar ce trafic, ce mașini și, mai ales, ce șoferi! Cei știutori de
scris/ citit stau ghemuiți, parcă înspăimântați de volan, de ceea ce se vede prin parbriz,
de lumina străbătută de vagi contururi cețoase de clădiri, arbori, poate și de oameni,
sigur de alte mașini. Se miră și ei că nu intră în starea de levitație practicată de sedușii
de transcendent și de meandrele concretului, cu sinergia unui celebru politician cu tot.
Desigur, cei mirați și cât de cât școliți nu sunt un pericol public: ei chiar văd semnele
de circulație și, dacă sunt într-o pasă bună, le și respectă.
Pericolul vine de la cei care au obținut carnetul de conducere cu toate că abia dacă
pot să-și adune la un loc literele numelui, pentru semnătură, celelalte litere din alfabet
rămânându-le, indiferent de vârstă, pe vecie și complet necunoscute. În mintea lor și a
celor care le-au înlesnit calitatea de șoferi, banii dau valoarea personală, nu mofturile,
sclifoselile și fițele care vin la pachet cu anii de școală și cu cărțile citite.
Cocalarul de provincie face doar ce vrea el, fiindcă nimeni nu-l trage pe dreapta;
lanțul cu zale mari și trainice (de obicei, din aur) de la gât, ceafa groasă și brațele cu
mușchi și tatuaje fancy, tricoul mai degrabă negru-mormânt și urmele de semințe de
dovleac și floarea-soarelui de pe buzele pline și lipicioase intimidează, oripilează, dau
coșmaruri mai ceva ca poveștile cu bau-bau, dar sunt salutate cu respect de organele
care „fluidizează” traficul (rutier și de alte feluri) și niciodată nu s-a auzit de opriri,
legitimări și sancțiuni. Sunt opriți, legitimați și sancționați posesorii de mașini amărâte,
pentru care s-au făcut economii „la sânge”, în timp ce posesorii de bolizi din economia
subterană se bucură de imunitate mai ceva ca parlamentarii din patrie.
Cocalarul de provincie, în ciuda declarațiilor manelizat-sulfuroase despre
„dujmanii” care-i invidiază statutul social, n-are a se teme de nimic. Nimeni nu-l atinge
cu o floare măcar; târgul este moșia personală, în mintea lui (atâta câtă e), trecerile de
pietoni, de exemplu, sunt ceva de nebăgat în seamă, chiar și când peste ele, firavă,
șovăiește silueta vreunui trecător. Îți trebuie noroc și ocrotire de la bunul Dumnezeu ca
să scapi teafăr și să ajungi pe trotuarul celălalt, fie că trecerea este semaforizată (și
există vreo patru-cinci semafoare în târg), fie că nu.
Mi s-a întâmplat și mie să fiu aproape spulberată, chiar pe o trecere de pietoni, de o
nevastă de cocalar, incapabilă să identifice semnul de oprire/ asigurare în trafic (în
dreptul școlii nr. 6 este un Stop cât toate zilele, dar cine să-l vadă, să-l creadă, să-l
respecte?!). Am căzut și m-am ridicat, iar zuza de la volan, impasibilă, și-a continuat în
viteză drumul spre alte zări de soare pline și spre alte posibile victime, mai mult sau
mai puțin norocoase. M-am bucurat, ca tot creștinul, că îngerul păzitor mi-a fost
prezent și a avut grijă ca bolidul de multe mii de euro să-și oprească botul în
genunchiul meu, dar și pentru că moartea a considerat că nu mi-a sosit încă timpul să
dau în primire. Rămânea târgul fără revista „Spații culturale” și nevasta de cocalar vreo
lună fără permis, nu-i așa?
