Spații culturale nr. 76 (11)
Ionel POPA
VEGHE LA STUPUL CU MIERE
Cartea istoricului Ioan-Aurel Pop, Veghea asupra limbii române, nu este o surpriză. E firesc, era de așteptat ca după seria de cărți despre istoria românilor, despre permanența lor în spațiul carpatic-dunărean, să urmeze una despre limba română, chiar dacă autorul ei nu e specialist în domeniu, însă e un bun cunoscător al limbii și al istoriei ei și un excelent vorbitor și scriitor în limba maternă. Cartea este o culegere de eseuri scrise într-o elegantă și expresivă limbă românească. Apariția ei poate fi considerată un eveniment editorial și cultural.
În Introducere, autorul motivează mottoul, cules din scrierile lui Emil Cioran: „Să treci de la limba română la limba franceză e ca și cum ai trece de la rugăciune la un contract”: „Mottoul acestei cărți nu demonstrează altceva decât o dragoste nețărmurită a marelui gânditor față de limba română.” Trăitor în Franța vreme de cinci decenii, Cioran a refuzat/a fost nevoit să nu mai vorbească și să scrie în limba lui maternă, încât a uitat-o. În ultimele zile ale vieții, a fost copleșit de o intempestivă întoarcere la rădăcini și dintr-odată și-a amintit limba și a început s-o vorbească din nou. În subconștient germina ideea că patria sa originară este limba română. Medicii și psihanaliștii explică acest fenomen al uitării și reamintirii care însoțește boala Alzheimer, confiscarea amintirilor în ordinea lor inversă. În cazul lui Cioran, nu mai e vorba doar de o manifestare patologică, ci de un fenomen psihic patronat de inconștient: fiul rătăcitor se reîntoarce acasă, „o revenire la esențele din care acesta și-a tras seva și care i-au imprimat pentru eternitate în subconștient ideea că patria sa originară era limba română” (Ioan-Aurel Pop).
Comentarea acestei cărți te pune în fața unei dificultăți, nu de înțelegere, ci de alegere a citatului, deoarece este de o mare densitate și profunzime ideatică și de adevăruri.
Se pune întrebarea de ce istoricul Ioan-Aurel Pop e preocupat de problemele limbii și de ce o apără cu atât de demnă înfocare? Răspunsul îl găsim în diferite propoziții prezente în paginile cărții: „Limba română este efigia cea mai pregnantă a românilor”; „cea mai importantă creație a poporului român este limba sa”; idiomul cu originea și credința religioasă sunt factorii principali de coagulare a comunităților etnice numite popoare […] în vremurile mai noi, națiuni.”
În istoria românilor, prin destin, aflați într-un mediu geopolitic ostil și agresiv, apărarea limbii era mai presus chiar decât apărarea vieții. Această luptă își are „cap și începătură” în dârzenia locuitorilor, din acest spațiu istorico-geografic, de apărare a moștenirii daco-romane, împotriva tuturor năvălirilor barbare, apoi împotriva invaziilor lingvistice (turcească, grecească) din veacurile trecute, iar mai aproape de zilele noastre împotriva maghiarizării și rusificării în teritoriile românești ocupate cu forța armelor. Ioan-Aurel Pop este un demn și puternic continuator al acestei lupte pentru apărarea limbii, „fagure de miere” (Mihai Eminescu). Luând poziție luptătoare împotriva dușmanilor și stricătorilor de limbă, Ioan-Aurel Pop urmează adevărul ontic rostit de POET: „Noi nu suntem stăpânitorii limbii, ci limba e stăpâna noastră”; în limbaj filosofic (Heidegger) „limba este casa ființei noastre”.
Celor care disprețuiesc limba română și stricătorilor limbii, Ioan-Aurel Pop le amintește că nu există limbi superioare și limbi inferioare, că fiecare limbă își are specificul ei intrinsec care îi conferă unicitate și originalitate. De asemenea, îi informează că în urma unei cercetări internaționale făcute, pe baza unui complex de criterii (Barometrul limbilor lumii – 2017), asupra câtorva sute de limbi ale unor comunități mari care au alfabet, scriere și creații spirituale în limbile lor, limba română ocupă un loc mai mult decât onorabil: „Pornind de la aceste criterii, trecute prin anumiți factori ponderatori, s-a acordat limbilor un scor intrinsec, unul demografic [numărul de vorbitori], unul bazat pe prestigiu și prin însumare și ponderare, un scor global. Astfel, sub aspect intrinsec, româna ocupă locul al 11-lea […], sub aspect demografic, limba română este a 21-a în lume, iar din punct de vedere al prestigiului este a 24-a. Cumularea și ponderarea acestor criterii plasează româna pe locul 15 între limbile importante din lume.” Concluzia: „Dar și ambianța în care se află româna este extraordinară [cele 15 limbi fruntașe: patru sunt surorile limbii noastre, patru sunt germanice] […] situarea limbii (și a literaturii) române într-o asemenea companie selectă arată că poporul român și-a îndeplinit, sub aspect cultural, misiunea sa istorică, deopotrivă între latinitate și globalitate”.
În comparație cu limbile surori (franceza, italiana, spaniola, portugheza) limba română are câteva trăsături specifice care o fac importantă pentru cercetarea lingvistică, pentru drumul istoric de la mama latină la fiicele neolatine (romanice). Din exemplele expuse și analizate de Ioan-Aurel Pop spicuim: dintre toate urmașele Romei, numai româna a păstrat cuvântul romanus (cetățean al Romei – al Imperiului Roman) devenit român, termen prin care ne numim ca entitate etnolingvistică, ca urmașă a Romei; limba română păstrează din fondul arhaic latin peste o sută de cuvinte absente în limbile surori: dominus în formele domn, domnitor, Dumnezeu, păcurar, ovis (oaie), ai (pentru usturoi), a la; la aceste dovezi de latinitate putem adăuga majoritatea termenilor religioși vechi păstrați din latină, dovadă a prezenței creștinismului în mod natural încă din perioada romanizării; creștinarea noastră nu s-a făcut ulterior prin act politic al unui conducător, cum s-a întâmplat cu popoarele migratoare care au năvălit în Imperiu, sau cu cele din afara lui precum cu ungurii, britanicii, vikingii, slavii. Tot numai româna a păstrat formele latinești de perfect simplu și perfect compus ale verbului a fi.
Alte trăsături o fac interesantă: româna este o limbă „primitoare”, dar și chibzuită în ceea ce privește împrumuturile – a nu se confunda neologismele, firești și necesare, naturale în limbă, cu vocabulele străine impuse și stâlcite de factori extralingvistici; limba română are mare putere creatoare interioară (vezi bogăția de sintagme metaforice de tipul piciorul podului, poalele muntelui), bogăția sinonimică lexicală și perifrastică.
Urmărind succesiunea celor 27 de eseuri, ajutat de titlurile lor, identifici problemele și aspectele limbii române asupra cărora se oprește istoricul și omul de cultură Ioan-Aurel Pop: geneza poporului și a limbii sale; limba izvor și document istoric; semnificația și utilizarea unor termeni în exprimarea unor fapte istorice; primejdiile la care e supusă limba (gramatică, lexic, proprietatea cuvintelor, pronunție și scriere) de către „stricătorii limbii”. Autorul cărții, abordând evantaiul de probleme și aspecte ale limbii, nu scrie despre ele la modul general-global, ci punctual, concret, în exercițiul funcției limbii, cu multe exemple însoțite de explicații clare și riguros științifice sub aspect istoric și lingvistic.
Luând apărarea limbi, Ioan-Aurel Pop îi combate ferm și argumentat pe cei care neagă originea romană a poporului sau o falsifică, din interes politic, adevărul istoric consemnat de documente ori afirmat de-a lungul timpului, în cunoștință de cauză, de învățați și oameni de cultură din afara granițelor românești, dar și pe adepții extremelor („Conservarea etimonului Romanus numai la români”; „Limba română și numele ei corect”; „Limba română ca izvor istoric”; „Mărturii externe și interne despre latinitatea limbii române din secolele al XV-lea și al XVI-lea”. Confuziile și interpretările eronate ale unor evenimente istorice provenite din necunoaștere, din nerespectarea proprietății cuvintelor și chiar din rea-voință („România și simbolurile sale improvizate – erori de exprimare istorică și lingvistică “; „Unii termeni istorici și sensurile lor contemporane greșite”). Sub acest aspect, ilustrativ este eseul „Despre unii termeni referitori la Unire”. Folosirea greșită a termenilor duce la interpretări politice greșite ori evazive, care pur și simplu falsifică adevărul istoric. Respectivul eseu pornește de la cazul lui Mihai Viteazul, căruia i s-a negat (în primul rând de vecinii „prieteni”) realizarea primei Uniri a principatelor române sub acuza că acestea au fost cucerite, cotropite de un „condotier”, unealtă a unor interese străine, în speță a monarhiei habsburgice. Mihai Viteazul, afirmă istoricul, cu argumente istorice și lingvistice, nu a „cucerit” și nici nu a „alipit” Transilvania și nici Moldova, teritorii absolut românești. Prin urmare, termenul corect pentru fapta domnitorului român este unire. Tocmai de aceea în mentalul românilor, Mihai este erou național. Citind cele scrise de istoricul Ioan-Aurel Pop despre fapta lui Mihai, mi-am amintit de Românii supt Mihai-Voievod Viteazul de Nicolae Bălcescu.
Referindu-se la actul istoric de la 24 ianuarie1859, stăpânind proprietatea cuvintelor, istoricul arată că sunt greșite istoric și lingvistic sintagmele „alipirea Moldovei la Țara Românească”, „unirea Moldovei cu Muntenia” (rămân pe dinafară Oltenia care e provincie a Țării Românești, iar Muntenia nu e un sinonim pentru Țara Românească. Corectă este formularea: cele două principate s-au unit într-un singur stat, la început cu denumirea oficială „Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești”, mai târziu, după Războiul de Neatârnare din 187-1879 oficial statul s-a numit ROMÂNIA. Evenimentul de la 1859 este, amintește undeva istoricul, identic cu cel care, tot în secolul al XIX-lea, a dus la formarea statului unitar Germania, Italia. Referindu-se, apoi la evenimentul istoric 1 Decembrie 1918, istoricul afirmă în lumina adevărului istoric: România nu s-a unit cu Bucovina, Basarabia, Transilvania, Maramureș, Banat, Crișana, ci toate aceste provincii românești, ale aceluiași spațiu etnolingvistic, vorba POETULUI
Fără să le înțeleagă sensul, unii se încumetă să folosească expresii latinești ca acestea: doctor honoris causa; in nuce; ad hoc; ad initio; grosso modo; cum grano salis, provocând neclarități, confuzii în exprimare. Neclarități și confuzii care uneori chiar provoacă nerespectarea proprietății (sensul) cuvintelor. Astea sunt dovezi ale inculturii și ale nebunei dorințe de a fi șic, cool. („Tot latina, bat-o vina”; „Latina și dreptul sau honeste vivere…” „Limbajul teologic și bisericesc”).
Alte stricăciuni provocate limbii române (lexic, morfologie, sintaxă) vin din partea acelor care „traduc” și folosesc greșit cuvintele englezești ori franceze și nu respectă legile limbii pentru care traduc. Astfel, în eseul „A treia cea mai mare locație din lume în anul douăzeci-douăzeci”, autorul ia la bani mărunți folosirea greșită și abuzivă a unor cuvinte, precum acestea: locație, manager, banking, business, ron/roni, curivile în loc de curicula.
Un rol esențial în rostirea și scrierea corectă a limbii îl au accentul și semnele diacritice, pe care mulți le ignoră ca fiind „mărunțișuri”, fără valoare („Cuvinte vechi, accente, semne diacritice și roni”; „Erori curente de pronunție și scriere”; „Din nou despre accent și pronunție”)
Din vremea comuniștilor, experți în schimbarea numelui, fără o motivație logică (vezi cazurile: Onești devine Gheorghe Gheorghiu-Dej; Cioara (numele unui sat din județul Alba) devine Săliște; Valea Boului/Capul Bovis devine Păltiniș; Ștei e schimbat cu Dr. Petru Groza) vine această boală a schimbării numelui. Istoricul Ioan-Aurel Pop, cu simțul limbii, dezaprobă amestecul politicului în chestiunile limbii. Astăzi, cu fiecare nou guvern, se schimbă denumirea ministerelor (încât nu se mai știe care e obiectul muncii sale), a instituțiilor. Iată două exemple edificatoare: Curtea de Conturi (cu vechime din 1864) a devenit Curtea Superioară de Control Financiar; Garda Financiară a devenit DGAF – Direcția Generală Antifraudă Fiscală (Nume vechi și nume noi). Unele din aceste schimbări provoacă râsul, un râs amar. De exemplu, primarul unui oraș a cerut, foarte vocal, schimbarea (și a obținut-o) numele Dostoievski, dat unei străzi, cu Generalul Milea. Propunând noul nume, primarul respectiv a uitat sau n-a vrut să știe, că statutul civic al generalului este… incert (dubios). Motivul schimbării: Dostoievski e un „scriitor comunist sovietic”. No comment!
Astfel de schimbări dezvăluie incultura și chiar precaritatea intelectuală a multora dintre decidenți.
Printre stricătorii de limbă, periculoși, se numără făcătorii de reclame, prezente până la greață la TV. Radio, Presă, și de lozinci pentru demonstranți, care de multe ori nici nu știu pentru ce au ieșit în stradă. Creațiile acestor făcători sunt exemple de analfabetism funcțional, spune blând Ioan-Aurel Pop în eseul „Din nou despre accent și pronunție”.
Sunt aspecte de limbă în strânsă legătură nu numai cu istoria, ci și cu geografia, cu aritmetica, cu… („Limba și geografia: nume buclucașe”; „Limba și aritmetica”). Problematica eseurilor e adusă la zi: „Limba și pandemia”.
Toate eseurile au titluri sugestive și expresive, unele fiind de-a dreptul surprinzătoare prin subtilitatea lor, cum este acesta „Computerul și limba lui Cicero”. Ultimul capitol al cărții intitulat „Încheiere”, evident doar încheiere scripturală, este o recapitulare enumerativă a categoriilor de greșeli de exprimare orală și scrisă pricinuite de incultura… dobândită în școala lăsată de izbeliște. Ioan-Aurel Pop avertizează că o adevărată bombă cu ceas este statutul la care a fost redusă Limba și literatura română ca obiect școlar.
În contextul social, moral, politic în care limba ca ființă și simbol este amenințată de tot felul de bombe, testamentul lui Ienăchiță Văcărescu își dovedește nu perenitatea, ci necesitatea: Urmașilor mei Văcărești/ Las vouă moștenire/ Creșterea limbii românești/ Și-a patriei cinstire.
Cartea Veghe asupra limbii române, cu toate că este un semnal de alarmă, exprimă și convingerea că limba română are forța și resursele să învingă primejdiile ce o amenință. Stricătorii de limbă nici cu gândul nu gândesc că vor avea soarta tâlharului care a intrat ilicit în stupul cu miere.
Întrucât cartea academicianului Ioan-Aurel Pop are un fond ideatic informativ și instructiv-educativ puternic și oferă o veritabilă lecție despre ce înseamnă patrie, patriotism și a fi patriot este carte de învățătură.
Pentru valoarea și calitățile ei, Veghea asupra limbii române este una din cărțile anului 2020.
Tatiana SCURTU
Nouă apariție editorială – o carte-document – „Fire din caierul amintirilor”
Unii oameni, dincolo de devenirea lor, au grijă și de evoluția altora, de bunul mers al lucrurilor din societate, prin cumsecădenie, onestitate, altruism, profesionalism și dăruire necondiționată. Aceasta este și povestea de viață a profesorului, scriitorului, publicistului și omului de cultură Ilie Șandru, evocată cu blândețe, asemenea lui Creangă, în volumul de memorii „Fire din caierul amintirilor”, apărut la editura Vatra veche din Târgu-Mureș în 2021 și lansat la Toplița, pe 19 martie, cu ocazia aniversării autorului.
Blajinătatea nu poate fi mimată, așa cum nici talentul, înțelepciunea sau iubirea nu pot fi ascunse după vreo mască, iar domnul Ilie Șandru a trăit cu aceste bucurii cerești și cei 86 de ani, pe care i-a împlinit, au fost încununați, dincolo de toate greutățile vieții, cu cea mai simplă și mai curată formă a seninătății, făcându-ne să ne întoarcem în leagănul copilăriei și să purcedem fiecare pe propria cale a amintirilor, cu demnitate și statornicie.
Cartea se deschide cu un Cuvânt nostalgic și metaforic al autorului, intitulat „Inima Timpului”: „Zboară vremea în fâlfâitul neauzit de aripi al șirului alb-negru, neîntrerupt, de zile și nopți, îngropând în urmă ani, decenii și veacuri, generații după generații. Doar cerul singur, cu tăria sa albastră, cu Soarele și Luna, cu Ursa Mare și Ursa Mică, cu Fecioara și Steaua Polară, cu stele și luceferi, rămâne în eternitatea mileniilor. În rest, în urma noastră, timpul înseamnă viață și moarte. Doar Inima Timpului bate întruna, neobosită, împingând omenirea în cel de-al treilea Mileniu al Erei Creștine. Noi, buchetul de generații de azi – unele abia îmbobocite, altele înflorite, ofilite sau chiar și veștejite! – am pășit în noul Mileniu, scrutându-i orizonturile, încercând să ghicim dacă acestea vor fi sau nu „capăt al osiei lumii”.” Limita unui secol sau, poate, mult mai puțin de atât, îi este, parcă, insuficientă unui om și, mai ales, unui om de cultură, pentru realizările sale, pentru tot ce ar vrea să spună, să facă, să gândească… Astfel, Inima Timpului bate și în penița scriitorului, numărându-i anii și volumele. Dar Ilie Șandru se poate mândri cu o bogată activitate scriitoricească, semnând, de-a lungul timpului, mii de articole și „vreo 25 de cărți”.
Primul capitol, „Sub zodia muțeniei”, trezește cele mai fragede amintiri, din perioada prunciei autorului, care s-a născut în satul Săcalu de Pădure, comuna Brâncovenești, din județul Mureș: „Peste Săcal se lăsase primăvara. Coborâse parcă din pădurile de pe Glodoșel, cu brațele încărcate de flori, răspândind nu numai parfumurile lor, însoțite de ciripitul vesel al păsărelelor, dar și de renașterea naturii”. Aici scriitorul vede lumina zilei și rostește, târziu, îngrijorându-și părinții, primele sale cuvinte: „Erau cele dintâi cuvinte care și-au luat zborul dinăuntrul ființei mele, unde s-au tot acumulat, ca într-un fel de rezervor”.
Anii de școală primară sunt ilustrați în cel de-al doilea capitol, „Sub zodia întunecaților ani 40”, perioadă în care Ardealul de Nord a fost cedat Ungariei: „Badea Istrate îi spunea învățătorului cum se numea copilul, acesta stătea câteva momente și se gândea, apoi îi trecea numele în catalog după cum își închipuia că s-ar traduce în limba maghiară. (…) Deveniseră cu toții unguri!”. Mai târziu, protagonistul urmează „Școala de apostolat” (Pedagogică) la Reghin și devine dascăl, fiind repartizat învățător-director la Școala de 4 ani din satul Platonești, comuna Sărmaș. Nu zăbovește aici nici cât să înceapă anul școlar, căci este transferat la Bilbor, pentru că îndrăznește să dea afară din școală un tovarăș de la partid: „transferul acesta este un fel de exil. Fiindcă Bilborul este localitatea în care ajung toți cei care, într-un fel sau altul, intră în conflict cu autoritățile. (…) De jur-împrejur numai munți, purtând pe spinările lor întinse păduri de conifere. Pe culmile și văile de la poalele acestora, case împrăștiate, lăsate, parcă, cu parașuta dintr-un avion”. La Bilbor o cunoaște pe colega sa, Lia (Paula Tănase), care era și ea învățătoare: „Nu știu de ce, însă în acel moment am simțit așa, un fel de fior, o căldură plăcută, ce mi s-a transmis prin palma ei, ce mi-a cuprins întreaga ființă.” Se căsătoresc aici, peste un an, iar în anul următor, se naște primul lor fiu, Dan. La scurt timp, primește ordin de încorporare și ajunge la Târgu Jiu, ca militar în termen, la un regiment de artilerie grea, unde urma să-și slujească patria în următorii doi ani. Este admis apoi la Facultatea de Istorie-Filozofie, din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza”, din Iași.
Dascăl, om de cultură și jurnalist, Ilie Șandru trăiește momente istorice, ba chiar și participă la ele. Construiește, adună oameni în jurul său, îi susține, îi promovează, are performanțe, deși anii se anunță tot mai grei… Evenimentele istorice, pentru unii, salvatoare, iar pentru alții, ca o piatră de moară, își pun inevitabil amprenta pe destinul scriitorilor: „Într-o bună zi – era vinerea, când mergeam la redacție și făceam ziarul – m-am pomenit cu redactorul-șef în birou. Avea un vraf de hârtii în mână, nu știam ce sunt. Mi le-a aruncat pe masă, spunându-mi: – Bune pentru „Europa Liberă”! Erau articolele mele care nu apăruseră.” Timpul trece frumos și inevitabil peste Săcal, Bilbor, Toplița, așa cum trece și peste autorul acestui volum, iar din caierul amintirilor se toarce o poveste a poveștilor, pe care v-o recomand, deoarece Ilie Șandru știe să istorisească precum naratorii sadovenieni, la Hanul Ancuței. Să ne adunăm, deci, lângă focul întâmplărilor de odinioară, ca în jurul unei sobe, căci, așa cum semnează poetul Nicolae Băciuț, pe coperta a patra a cărții: „Am crezut, de la bun început, în harul scriitoricesc al lui Ilie Șandru, dincolo de traseul său profesional labirintic, dar întotdeauna intersectat cu drumurile lumii scrisului. Șansa i-a surâs și i-a dat destulă sănătate și lungime de zile, încât să reușească, în ultimele trei decenii, să dea substanță destinului său literar, să adune carte după carte, rezultatul unui preaplin existențial. Ceea ce-i aduce note de originalitate este arta cu care a restituit istoria unor locuri și a unor oameni, în care s-a regăsit adesea, cu propria-i biografie.”
Dorina STOICA
O altfel de vară
„în fiecare noapte există cuvintele, altfel copacul atins…”
de ziua aproape pierdută
și ce-a mai rămas din vara asta
după o pandemie de frică globală
ce-a pus lacăte mari
pe biserică și pe școală.
Niște îngeri cuminți rătăciți
prin orașe pustii se întreabă
unde e cerul?
unde-i pământul?
unde e iadul?
unde e sfântul?
Sfat în doi
Astăzi de ziua ta vino iubite
să bem cu paiul un soare plăpând
și ce-a mai rămas din vara aceasta
cu prea multe flori răsădite
pe mormântul mamei,
picamer vieții noastre.
Așezați la un sfat în doi
să punem la cale un praznic
cum nu s-a mai văzut
la care să poftim toți săracii cu duhul,
pe acei ce plâng și însetoșează de dreptate,
pe făcătorii de pace
și pe cei prigoniți pentru dreptate.
Grăbind mișcarea timpului,
să așteptăm învierea morților
element cu element
și a doua venire a lui Hristos.
