Literadura nr. 20 (11)
Lansare de carte
Ramona MÜLLER, Atacă și
fugi, Numele meu este altul, Muntele din noi
Viața literară buzoiană și-a reluat pulsul aproape
normal prin evenimentul desfășurat la Biblioteca
Județeană „V. Voiculescu” vineri 21 mai 2021.
Pandemia a amânat programata întâlnire literară, nu
pentru mult timp însă. Odată ridicate restricțiile,
vaccinul literaturii nu a putut fi împiedicat.
Scriitoarea buzoiană Ramona Müller a venit acasă
cu trei volume: Atacă și fugi, editura Neuma, 2020,
Numele meu este altul, editura Creator 2021,
ambele poezie și Muntele din noi, la editura
Neuma, jurnal de călătorie cu povești de viață pe
cărările și frunțile munților.
Pe coperta a IV-a la Atacă și fugi semnează editorul
cărții, criticul Horia Gârbea. La Numele meu este
altul, criticul Alex Ștefănescu.
În condiții de distanțare fizică doar, spirituală și
sufletească nici vorbă, au participat scriitori
buzoieni, prieteni ai autoarei de la Câmpina.
Moderator, Sorin Burlacu, directorul instituției
gazdă.
Au vorbit despre volum Teo Cabel, Dan Ionel
Dinu, aspecte de prezentare grafică și estetică a
cărților, Mihaela Roxana Constantinescu. Despre
prezența autoarei în spațiul buzoian, Laurențiu
Belizan, Nistor Tănăsescu, Elena Radu, Roxelana
Radu, Stelian Grigore, Elena Carmen Grau. Diana
Trandafir și Anda Mihaela Miroiu au venit de la
Câmpina. Au fost prezenți Mihai Marian,
Constantin Suditu. Cristian Ionescu, Bogdan
Tănase și jurnalista Valentina Bucur.
Fotograful Ion Tăbăcaru, Vlad Făgădaru
(Pozici.ro), Dumitru Paleacu au asigurat suportul
foto pentru imortalizarea momentelor.
Din stânga: Stelian Grigore, Radu Roxelana, Laurențiu
Belizan (prim-plan), Dan Ionel Dinu și Diana Trandafir
Scriitori buzoieni
Din stânga: Teo Cabel, Ramona Müller, Constantin Suditu,
Sorin Burlacu, Marian Mihai
Mircea TĂNASE
Albastru senin de Buzău
Visul frumos al paraşutiştilor militari români a ajuns la opt decenii de istorie şi poveste
scrise cu speranţă, cu dorinţă de zbor şi libertate, de desprindere din chingile gravitaţiei, de
purificare în purgatoriul uşii sau trapei avionului – pasărea de metal care îi ridică în infinitul
albastru şi îi agaţă de pânza cerului – de eliberare de realul punct de sprijin al păsării de metal şi
trecerea prin cele câteva sau mai multe zeci de secunde spre o nouă viaţă, câştigată cu fiecare
explozie a voalurii pe cer.
Optzeci de ani de paraşutism militar românesc – cam tot cât au şi ceilalţi camarazi din trupele
aeropurate ale lumii – nu înseamnă o cifră colosală, dar, cu siguranţă, au o încărcătură uriaşă în
fapte şi împliniri pentru o armă născută firav la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, când
toate armatele moderne îşi căutau noi definiţii în cele trei dimensiuni acţionale – pământ, apă şi aer
– şi impusă repede ca una dintre cele mai noi şi mai grozave arme, cum o definea pe atunci un
inspirat și priceput condeier militar.
Prinsă în panoplia armatei române la 10 iunie 1941, din ordin al unui general vizionar şi
pragmatic, ulterior condamnat și executat pentru încercarea de a salva şi reîntregi trupul ciuntit al
țării, Compania-şcoală de Paraşutişti de lângă Bucureşti avea să devină batalion în anul următor şi i
se întrezărea o creştere pe măsura încrederii în potenţialul său. Ruleta istoriei însă a vrut să fie altfel
şi după ce paraşutiştii români au salvat Bucureştiul ameninţat de o mare represiune în urma
schimbării de macaz de la 23 august 1944, s-au văzut răsplătiţi cu o binemeritată …desfiinţare în
1945. La vremuri noi…
Reînfiinţat în 1950, din considerente dictate de o nouă aşezare a forţelor militare pe plan
mondial şi de începutul unui încrâncenat zăngănit de baionete şi cartușe şi, nu de puţine ori, de
somaţii şi salve trase ameninţător în aer de către foştii aliaţi din timpul ultimului război, Batalionul
român de paraşutişti şi-a găsit garnizoană la Buzău şi vreme de peste 70 de ani a dat o nouă
dimensiune şi identitate acestui oraş-târg de la Curbura Carpaţilor, unic prin însăşi devenirea sa
istorică, dar capabil să-şi asume și această nouă povară, de oraş al zburătorilor români. Şi dacă deja
acceptase să găzduiască, după Primul Război Mondial, mai multe şcoli ale aviaţiei militare române,
iată că în 1951 şi-a adăugat coroanei încă un diamant, acela al paraşutiştilor militari. Care s-a şlefuit
şi a strălucit aici şi continuă să sclipească încă, deşi nu de puţine ori, în ultima vreme, se încearcă a
fi estompat, din raţiuni pe care nu le putem deocamdată pătrunde. Dar asta-i o altă poveste, şi vrem
să credem că nu poate avea vreodată un final trist, pentru că istoria ne obligă și nu trebuie să-i dăm
pricină să ne condamne.
Şcoala paraşutiştilor din Crângul Buzăului este o realitate, o certitudine, este o filă din
paşaportul cu care acest oraş a ieşit în lume şi merge mai departe mândru spre viitor. Împlinirile,
isprăvile şi poveştile paraşutiştilor de la Buzău au intrat de mult în tezaurul armatei române, dar şi
în cotidianul colectiv al unei urbe care s-a făcut cunoscută în ţară şi în lume cu etichete nefalsificate,
printre care Albastrul de Buzău al aviatorilor şi paraşutiştilor este strict autentic și de necontestat.
Actualmente, Buzăul este a doua mare garnizoană a ţării şi uniforma militară, deşi mai puţin
vizibilă în spaţiul public în ultima vreme – şi nu ştim dacă aşa este bine – este o prezenţă de
netăgăduit pe blazonul urbei, iar cea paraşutiştilor – bereta albastră sau bordo şi cizmele de iuft –
este purtată cu mândrie în suflet de către cei care au îndrăznit să guste din sublimul saltului cu
paraşuta – pe aerodromul de lângă Drăgaica Buzăului, la Bobocu, la Măteşti, la Smeeni şi nu numai
– şi au servit ţara sub drapelul de luptă al paraşutiştilor şi cercetaşilor militari.
La ceas de mare sărbătoare, să le dorim tuturor acestor frumoşi nebuni ai cerului albastru, care
şi-au împletit viaţa cu suspantele puternice ale paraşutei și au visat sub voalura sa de mătase, un
călduros
La mulţi ani şi Cer senin spre viitor!!
La mulți ani, Cornelia Ionescu Ciurumelea!
