Spații culturale nr. 76 (10)

George DAVID

Alex Ivanov: Cu verbele mele văzând

Balerinul din curtea spitalului (DinastyBooks Pro Editură și Tipografie, București, 2020) este a patra carte de versuri a pictorului Alex Ivanov, după Vânătoare la marginea camerei (1997), Afaceri sentimentale (2000) și Mahalaua din capul meu (2007). Motivul recurent pe care îl tot întâlnim – aș spune obsesiv – în acest volum, cel al balerinului bătrân din curtea spitalului, are un corespondent în realitate, o imagine văzută aievea de autor în împrejmuirea aferentă unui așezământ psihiatric: un pacient vârstnic executând pe neașteptate o unică piruetă de balet ca o cheie spre un alt adevăr, deocamdată inaccesibil celorlalți.
Fiind înainte de toate om al penelului, Alex Ivanov pictează chiar și cu cuvintele, iar imaginile astfel create poartă viguros semnătura autorului: Vorbește-mi despre rochia ta verde din colțul cu păianjeni / și despre primăverile tale de noapte. / Vorbește-mi despre supinele tale din călimări albastre, / despre macii rămași orfani în grâu / și despre cum îți împarți sânii cu două mâini, / unor vise de noapte… / Îți voi trimite multe oglinzi cu mine, / în care și tu ai un loc. / Ne vom privi lacomi și erudiți! (Ne vom așeza în gânduri). De altfel, în întregul volum văzul este cel mai prezent dintre toate cele cinci (sau câte-or fi…) simțuri umane: Încă mai înoți în lichidul amniotic și doar eu văd asta (O mare primejdie).
Iar văzul poetic percepe, cum de la sine se înțelege, o paletă extrem de bogată în culori și nuanțe: verdele din paradisul de taină, albastrul de Prusia, plicuri albe, halatul tău alb, cutiile galbene (cutiile cu traume, ni se livrează imediat explicația), lacrimă verde, rochia ta verde, călimări albastre, panglici galbene, tufele de liliac, clepsidre umplute cu var, răutatea roșului aprins, hârtie albastră de învelit caiete… totul culminând cu tușe precum Suferința, această pată de calcar pe nesfârșita uimire… (Se închide Siberia). Sau cu decolorarea ultimă, fără de leac: Până și eu eram obosit și decolorat / în vara aceea, când nu mă găseai… (Când nu mă mai găseai). Iar negrul, deși nenumit ca atare (o fi vreun fetiș?), este și el prezent, mai ales sub forma nopții și a înnoptării: Se aude cum vine noaptea (Furiș de vulpe siberiană); Toți trebuie să aducem ofrande întunericului abia născut (Păcatele clorofilei).
Deși atât de diversă, paleta coloristică a poemelor lui Alex Ivanov inspiră, contrar așteptărilor, mai degrabă tristețe decât optimism. Existența unui spleen incurabil se face simțită în mai toate versurile, generând aproape firesc și aproape necesar metafore ce sunt uneori de-a dreptul sfâșietoare în neputința pe care o sugerează: Poveștile abisului nu puteau fi scrise, / credea fumătorul de opiu. / Avea dreptate, / căci doar viorile mai puteau fi topite în vise. / Totul avea forma poemelor prăbușite, / iar păsările ardeau undeva la nord, luminând cerul. / Auzisem că o parte din iernile trecute / se vor prăbuși peste intențiile mele. (De prin salonul 156).
Predominanța vizualului este uneori întreruptă și de prezența altor simțuri, precum cel olfactiv: Dar nimic nu se întâmplă în mahalaua asta / plină cu miros de cartofi prăjiți, clor și zeamă de varză […] / Asta până în noaptea mirosului de liliac, / ce deschidea sărbătoarea florilor de împrumut (Lumină de vară). Numai că, deși pe lângă olfactiv încearcă să-și facă loc și auditivul (Doar că tu ai ajuns mare cucoană și porți cercei cu auz!),domnia atotbiruitoare a celor văzute se reafirmă de îndată: În lumina de vară, nu mă mai caută nimeni […] // O să deșurubez toți trandafirii de la ferestrele celor patru gări, / în semn de protest că ai dispărut într-o vară prohibită.
Și tot acest curcubeu verbal, acest triumf al văzutelor asupra rostitelor ni se etalează în timp ce, aproape nesesizat, dar ubicuu, personajul principal – balerinul din curtea spitalului – bântuie fantomatic și discret în fundal, făcându-ne să tot așteptăm acea piruetă unică. Ca și cum l-am aștepta pe Godot.

Tudor CICU

O tratare lirică în „reflecții poetice”

Mai deunăzi citeam într-una din revistele noastre literare, ancorat la realitatea vieții noastre de după revoluția din ’89, următoarea știre: „Statisticile recente spun că peste 90 la sută dintre români nu cumpără nicio carte într-un an. Iar scriitorul român, fără partenerul de dialog, cititorul, pare a fi o Cassandră care vorbește în pustiu. Dacă ne gândim că oamenii citeau, în loc de altceva, într-un timp în care toate lipseau.” Alte statistici arătau că 38% din cei care totuși, au citit o carte, nu înțeleg nimic din ce citesc, iar 31% din români n-au citit vreodată o carte. Iar dacă e să ne raportăm la țările în care cititorii au citit măcar o carte pe an, suntem pe locul 27 din 28 de țări în care s-a făcut statistica. Că doar 16% din tinerii noștri spun că au citit lunar câte-o carte, să înțeleg că e mulțumitor? Cu aceste gânduri m-am aplecat asupra celor două volume de „reflecții seducătoare” a unei poete dobrogene de constantă lirică neomodernistă care, mai recent, se prezintă cititorului cu o lucrare ca aceasta a unui, risipitor cu darurile sale, cronicar de întâmpinare: Reflecții poetice de Ottilia Ardeleanu (ed. Ex Ponto-2020). Așadar, o carte care e rodul unei mai îndelungate acumulări intelectuale și culturale asupra spațiului și orizontului literar-cultural de pretutindeni, unde eul liric al poeților (19 în vol. I și 27 în vol. II) este prins în fluxul senzațiilor și emoțiilor din spațiul poetic al fiecăruia, în timp ce conștiința poetică e a unui cronicar-observator, care studiază existența lumii invocate de fiecare dintre aceștia. Mai citește cineva astfel de cărți? Dar cu preferințele cititorului ce facem? Reușește cronicarul să atragă atenția cititorului cu acest registru armonic de vibrații ale sentimentelor prinse într-un tablou vizionar? De unde rolul criticii de întâmpinare, atâta timp cât nu le face nimeni cunoștință cu cartea de poezie a fiecărui poet, în fiecare colț al țării? E suficientă și o astfel de tratare lirică a relației dintre un poet și opera sa, adusă de cronicarul de întâmpinare, într-o carte de comentarii critice? Iată doar câteva din întrebările puse în timpul lecturii celor două volume. Întrebări care nu pot avea decât un singur răspuns: receptarea poeziei este în strânsă legătură cu starea de fascinație a celui aflat în actul creației. Având luciditatea unei priviri retrospective asupra celor două volume lecturate, Diana Dobrița Bîlea ne face o radiografiere a trăirilor interioare, după trecerea în revistă a celor două volume: „Citind aceste reflecții seducătoare, ivite din pământul fertil al unei gândiri poetice și întotdeauna lucide, căutătorul de frumos nu poate rămâne indiferent”. Și asta pentru că, spune ea: „Impresiile de lectură sunt exprimate metaforic, sentențios-jucăuș, precipitat de multe ori pentru că recenzenta parcurge un text lyric dintr-o suflare și tot dintr-o suflare îl comentează, până nu se sting flăcările dulci ale poeziei în care a ars”. Căutând diverse interpretări ale emoțiilor și sentimentelor de tot felul, în cărțile poeților comentați, lăsându-se în voia plăcerii de a divaga pe tema vieții trecătoare a iubirii, a timpului, a morții… etc. Pentru a-și plasa opiniile sub semnul admirației, cronicarul caută argumente convingătoare în tot ceea ce propune interpretării. Ca-n versul eminescian: „Noaptea-adânc-a veșniciei el în șiruri o dezleagă”.
Dar pentru „a fi înlăuntrul fenomenelor” (cum spunea Nichita), să trecem la impactul lecturii (din primul volum) asupra cronicarului, încercând „un tușeu iubicid între o poemesă și un poeziu” (vezi cap. despre Luminița Zaharia cu vol. Singularia tantum). Vom descoperi o poetă cu „o singularitate veselă”, întrucât: „Singurătatea rămâne înăuntru. Doar veselia scapă fiindcă știe cum. Două jumătăți de măr: una otrăvită”. Pe de altă parte, temeritatea autoarei se asociază cu perspicacitatea și cu simțul rigorii, și continuă cu analize încărcate de blândețe și melancolie, dar cu o prospețime a receptării care ajută ideile să se îndrepte spre o viziune critică: „Ea știe să facă haz de necaz, îi place să diminueze dramele vieții și să mărească tragicomicul… Luminiței nu-i scapă nimic de sub ochiul satiric-umoristic: viața, moartea, miracolele, femeia, bărbatul, singurătatea, inspirația, dragostea, păcatul, iluzia, natura, codul bunelor maniere, visarea, povestea, zborul, realitatea.” Iar ceea ce caută lectorul în fiecare poet/poetă, în volumele analizate, e adevărul însoțit de frumusețea unor trăiri firești, trăiri care să-l emoționeze și să-l pună în situația de a-și gândi propriile convingeri în legătură cu viața. Astfel: la Ana Maria Gîbu (din Cafea cu zâmbet de rebelă) vol. ei de la 14 ani, spune că „nu fragilitatea vârstei șochează, ci puterea cu care acționează la această vârstă.”; la Teodor Dume (din Moartea, un fluture alb), poezia lui „este un cutreier între naștere și moarte”. Viața și moartea (în poezie) „sunt două liniști” la acest „poet al stărilor” (cu un concept de așteptare, de spovedanie, meditație, visare, nedeterminare, nedumerire… adică un poet al obsesiilor de tot felul); iar George Pașa (din Cântece din Alindoria) e un poet al „metaforelor delicate” și „un visător incurabil, îmbolnăvit de onirism”.
Uneori ne întrebăm dacă poetul chiar știe totul despre existența lumii invocate în poezia sa, ori, maestru al interpretării aurei de pe fruntea poetului nu e cine ne învață cum să găsești ieșirea dintr-un labirint al cărților lecturate, ci e acela care ne învață prin exemplul său consemnarea acelor pedanterii tehniciste și anticipări ale substanței operei într-un nou labirint al scrierilor asupra cărora s-a aplecat cronicarul. Iar ceea ce caută el în fiecare poet/poetă, din volumele analizate, e adevărul însoțit de frumusețea unor trăiri firești, trăiri care să-l emoționeze și să-l pună în situația de a-și gândi propriile convingeri în legătură cu viața. La Melania Briciu (din Eu sunt Spartacus), aflăm că are versuri „de atitudine, de propagandă a libertății, lucru care răzbate chiar și din titluri… (și) poemele sunt militante pentru libertate în cuvânt, acțiune, gândire”, în vreme ce Angela Nache-Mamier (din scara b apartament 3) este „poeta care administrează pastile de umor, picătura chinezească a rânduielilor umane care situează femeia pe locul venit din întunericul istoriei.” Având percepția privirii, în ansamblu, al decodificării lucrurilor, caracteristic pentru autoare, atunci când analizează pe text o anumită carte, Ottilia Ardeleanu implică o complexitate aparte a percepției, ori simte și surprinde momentul când ochiul ei ațintit se deschide unei mai largi perspective asupra fenomenului intuit de poet, dar și vizionar asupra lumii fascinante care i l-a scos în cale. Ori, poziția luată de cronicar e ca și cum, împreună cu el, am privi ore în șir cu fruntea lipită de „fereastra interioară” a poetului, încercând să descifrăm odgoanele-legături ale acestei punți de trecere: dinspre poet, spre poezie, dinspre ființa sa materială, spre ființa sa spirituală. Adică privirea cronicarului care știe să-și valorifice cuvântul și să facă din el clopotul său de ceremonie la care ne adună dinaintea paginii scrise. În fapt, cum o și facem, și ne aliniem la linia simțirii actului de creație, odată cu cronicarul, pentru a găsi, în cazul poetei Gela Enea (din Măști), singurul cod „al prognozelor de orice fel”: „Metaforele nu-i sunt simple sintagme, ci, de multe ori idei întregi încorporate în una sau mai multe strofe, până la întreaga poezie”, cu finaluri „provocatoare, tranșante, dureroase, realiste”, adică acolo unde „poeta deține cheia unei ironii fine secondate de un patetism programat. Ea își controlează stările emoționale, nu lasă la vedere zbuciumul interior”. Primul volum al „reflecțiilor” se încheie cu o cronică la vol. Lodebar al Danielei Varvara, cartea „cu zăbrele imaginare”. În poezia acesteia autoarea volumului insistă asupra cântecului de leagăn „al pajurii aurii” (mai mult un descântec); și continuă cu acel „cântec de dragoste și de moarte, fiindcă dragostea este pasăre fără cuib care își înfige ghearele în carnea ființei, iar această ființă își pariază dragostea pe moarte”. Astfel, autoarea știe să trezească nu numai interesul, ci și plăcerea cititorului, inclusiv prin citate savuroase, din care siluetele umbrelor imaginare, care îl macină pe poet, se hașurează cu umbrele celor care luptă cu încăpățânare, cu morile de vânt în lumea reală.

Nina-Elena PLOPEANU

Ionel Necula despre Nietzsche și Kierkegaard în Secvențe de filozofie universală

„N-am fost un exeget prea harnic în abordarea fenomenului filosofic universal, dar m-am încumetat uneori, cel mai adesea cu ocazia unor omagieri, să mă aplec insistent asupra unor idei sau făclieri ai mirării filosofice și să dau seama de isprăvile lor în domeniu” mărturisea criticul literar Ionel Necula în cuvântul de întâmpinare la volumul Secvențe de filozofie universală apărut la Editura Studis, Iași, 2019. Cu toate acestea, am constatat că din cele 64 de cărți scrise de autorul amintit, 22 abordează fenomene filosofice naționale sau universale, iar din acestea jumătate sunt dedicate lui Emil Cioran.
Nu m-aș fi aplecat cu atenție asupra acestei lucrări dacă nu mi-aș fi amintit că de fapt sunt absolventă a facultății de istorie – filozofie a universității din București. Din păcate, nu am predat filosofie decât foarte puțin la începutul carierei de profesor și, cu toate acestea, în ciuda dezinteresului actual pentru știința științelor, am constatat că încă iubirea, dragostea de înțelepciune mă atrage. Volumul Secvențe de filozofie universală este structurat în două părți. Prima parte este intitulată Cronici și dispuneri filosofice și cuprinde prezentarea a două cărți. Cea dintâi ne vorbește despre Origene și aparține profesorului Sergiu Tofan ( discipol al reputatului profesor de filozofie de la Universitatea din București Gheorghe Vlăduțescu, despre care am numai amintiri la superlativ), secunda aduce în prim plan o lucrare a Cătălinei Alina Dobre intitulată Angoasa ca fenomen existențial, care ne transpune în filosofia lui Kierkegaard, cel mai important gânditor danez și unul dintre cei mai renumiți filosofi ai secolului al XIX-lea.
În a doua parte a volumului amintit, intitulată Medalioane filosofice, Ionel Necula aduce aproape de noi o serie de filosofi precum: Friedrich Nietzsche, Francis Bacon, Auguste Compte, Heidegger, Arthur Schopenhauer și Soren Kierkegaard. Nu voi aborda în încercarea mea de a atrage atenția asupra acestei lucrări toți filosofii de mai sus, ci mă voi opri doar asupra celui dintâi și a celui din urmă, apropiați poate prin ceea ce noi numim destin sau în filosofia hindusă poartă numele karmă.
În 2014 s-au împlinit șaptezeci de ani de la nașterea lui Friedrich Nietzsche. Cu acest prilej Ionel Necula publica Nietzsche – viața și filosofia vieții. Un destin tragic, despre care Ionel Necula consideră că ar fi preluat blestemul, „tragismul neconsumat” care plana asupra familiei. Pastorul protestant Karl Ludwig Nietzsche dispărut dintre cei vii prematur, tatăl filosofului, i-a lăsat moștenire, pe lângă numele împăratului care a realizat unificarea Germaniei, o boală ereditară care i-a măcinat întreaga tinerețe. Așa cum remarcă autorul studiului amintit, primii ani din viața unui om sunt hotărâtori pentru destinul său, mai ales dacă insul respectiv va deveni peste ani un creator: scriitor, filosof, pictor, muzician. Dramele din familie, educația primită în școală se vor reflecta cu prisosință asupra creației acestuia, pentru că, după părerea lui Nietzsche ,,doar arta justifică viața”. În copilărie și adolescență, Nietzsche s-a refugiat în muzică, a studiat dintre titanii acestei arte, dar a și compus lieduri sau piese pentru pian. Ceea ce am remarcat la criticul literar Ionel Necula este faptul că se apleacă minuțios asupra fiecărui aspect din viața lui Nietzsche, nu neglijează nimic, tocmai pentru faptul că este conștient că orice amănunt poate fi definitoriu asupra operei. Desigur, moartea tatălui l-a maturizat pe micul Friedrich înainte de vreme, iar școala primară i-a cultivat „dorința neînvinsă de a ști”. În timpul studenției, mai ales pe când studia la Universitatea din Leipzig, își alege modele. Filosofia lui Schopenhauer îl înalță sufletește, îi relevă lumea ca voință și reprezentare în timp ce el o percepea ca putere și voință, iar muzica lui Wagner îi vorbește despre prietenie. La aproape 25 de ani îi este recunoscută solida pregătire prin numirea ca profesor la Universitatea din Basel. De regulă, geniile se afirmă de timpuriu. Putem aminti cazul lui Napoleon Bonaparte, care a devenit general la 24 de ani. La Basel, în Elveția cunoaște Nietzsche o perioadă de liniște, de armonie și fericire întreruptă, însă, de războiul franco-prusac din anii 1870-1871, când, deși nu mai avea cetățenie germană, a cerut să fie înrolat. După părerea lui Ionel Necula, deși a participat la doar câteva luni de campanie, „viața de cazarmă i-a afectat sănătatea iremediabil”. Foarte mult l-au afectat pe tânărul depresiv și solitar neîmplinirile din viața sentimentală. Deși, Ionel Necula consideră că eșecul legăturii cu Lou Salomee nu a contribuit la întunecarea minții întemeietorului filosofiei existențiale, sunt tentată să afirm că o soție iubitoare, înțelegătoare ar fi amânat și atenuat, poate, declicul nervos al celui care, deși a fost toată viața un om bolnav, a propovăduit virtuțile unui om viguros, stăpân pe instinctele sale, care susține libertatea pe umerii săi. În 1889, an în care Eminescu, un alt admirator al lui Schopenhauer, a apus măcinat de o boală asemănătoare, în urma unei întâmplări aparent banale, Nietzsche clachează, își dezvăluie toate frustrările, proclamă cu adevărat moartea unei lumi, în care omul era ceva ce trebuia depășit.
Trecând de la viață la filosofia vieții, Ionel Necula subliniază pe bună dreptate că „a vorbi despre filosofia lui Nietzsche, înseamnă, printre altele, a vorbi despre conceptele plăsmuite de filosof”. În 1885, cel mai de seamă filosof al secolului al XIX-lea publica Așa grăit-a Zarathustra în care anunța supraomul și în care, așa cum afirma Ionel Necula, „Încrederea cu care Nietzsche înconjoară ființele puternice, spiritele alese, îl conduc într-o direcție elitistă, dar exact asta și urmărește filosoful, să impună o morală nouă, dură, aspră, inclementă, chiar disprețuitoare față de masa amorfă a celor mulți, marcați de violență, de vicii și mediocritate”.
Nietzsche preia de la Schopenhauer conceptul de individuație, dar pentru a vedea cum se raportează omul la individuație se îndreaptă spre Apollo și Dionysos, cele două zeități grecești ale artei, atât de diferite la prima vedere, dar care în final se dovedesc a se completa una pe cealaltă și a demonstra că nu pot exista solitare, dincolo sau dincoace de vălul transparent al zeiței Maya. Ionel Necula îl percepe pe Nietzsche ca un autentic vitalist pentru care „trăirea plenară, opulentă și dezinhibată, cărăușind aluviunile subcutanate ale viețuirii în lume avea o importanță capitală”.
„Ce viață! Soren Kierkegaard (1813-1855) a vindecat multă lume de complexe închipuite”. Așa își începe Ionel Necula studiul despre filosoful danez, care „a dovedit cât se poate de evident că se poate capta interesul public chiar dacă autorul unei teorii (cărți, idei, viziuni) provine dintr-o limbă aproape anonimă, dacă ideile cu care vrei să ventilezi lumea sunt vii, percutante, prezintă interes și răspund unui anumit moment al devenirii istorice”. Între anii 1830-1840, Soren Aabye Kierkegaard studiază teologia la Universitatea din Copenhaga. Cu toate că renunță la ideea de a deveni pastor evanghelist, filosofia sa rămâne foarte aproape de teologie. Neîmplinirile din viața personală, îndeosebi ruperea logodnei cu Regine Olsen, se pare că i-au afectat întreaga viață, mai ales că a intrat în vizorul revistei satirice Corsarul și a opiniei publice daneze. Părintele filosofiei existențialiste a fost sedus până la urmă de dragostea de înțelepciune. Așa cum evidențiază și Ionel Necula, „ideile lui au făcut o frumoasă carieră în tratamentul gânditorilor existențialiști. În special distincția dintre existență și esență, dintre existența în sine și existența pentru sine și cea de angoasă au antrenat multe luări de poziție în filosofia contemporană”. Deși a scris un singur eseu despre Conceptul de angoasă, starea de neliniște, de nesiguranță, de neîncredere este întâlnită atât în Jurnalul seducătorului, cât și în Vinovat-nevinovat influențându-i starea de spirit și manifestarea creativă. Unele voci pun aceste manifestări pe baza faptului că la o vârstă destul de fragedă, șase ani, a asistat la decesul unor apropiați printre care și mama sa. Scriitorul tecucean nu este de acord cu exegeții care au asociat filosofia lui Kierkegaard cu sensibilitatea sa genetică. El consideră că „unele încredințări pot fi explicate prin nestatorniciile gândului și ale fondului său sentimental”. Mie mi s-a părut interesant faptul că tatăl său, care credea în predestinare, era convins că fiul său preferat, căruia i-a lăsat mica moștenire strânsă cu greu, va muri în jurul vârstei de 34 de ani. Un bun numerolog ar putea desigur să facă asociere cu vârsta de 43 de ani la care Soren Kierkegaard s-a stins după ce s-a grăbit să-și termine opera. C.G. Jung definea sincronicitățile sub aspectul coincidențelor semnificative. Aceasta ne duce cu gândul la faptul că individul, la diferite intervale de timp, este confruntat cu evenimente care devin adevărate lecții de viață. că Cifra 3 semnifică originalitate, fluență, credință în umanitate, iar patru vine în completare cu anticipare, meticulozitate, vibrație, hărnicie și bază solidă pentru viață. Șaptele, care rezultă din adunarea celor două, este cifra lui Dumnezeu, perfecțiunea divină, motorul vieții.
Apreciem efortul scriitorului Ionel Necula care s-a aplecat cu minuțiozitate asupra omagierii unor mari spirite din filosofia universală și ne-a bucurat și pe noi cititorii cu revelații care să ne apropie de dragostea de înțelepciune și de înțelegerea științei științelor pentru că așa cum afirma în studiul Eminescu filosof ?, publicat în revista Pro Saeculum, nr 7-8, decembrie 2020 „un filosof este un vizionar, este cel care și-a format o concepție despre lume, despre existență în general despre ceea ce este și ceea ce constituie existența în înțelesul de totalitate”. De asemenea „Un filosof trebuie să fie un erudit, să circule cu aceeași lejeritate prin mai multe domenii ale cunoașterii, să cunoască legile naturii, dar și principiile vieții sociale”.

Mirela GRIGORE

Noi

Noi înflorim grădinile iubirii,
Avem în suflet numai primăvară,
Când se deschid în suflet trandafirii
Sub geana nopții care ne-mpresoară.
Din carnea sângerândă, fără rană,
Noi am umplut pocalul de cuvinte,
Ca să ne fie în tăcere hrană
Și-n mângâiere rugul cel fierbinte.

Purtăm pe umeri drumul pasiunii,
Când în obraji ne înfloresc bujorii
Și alergăm prin ploaie, ca nebunii,
Să prindem printre picături toți sorii.
Noi suntem călători printre destine,
În ochii mari încremenim dorința
Și, printre rugăciunile creștine,
Ne punem rătăciri și neputința.

Noi ne urzim povestea de iubire
Și țesem seri de-amor printre săruturi,
Când luna evadează prin trăire,
Și pune-n lanțuri colonii de fluturi.
Purtăm pe brațe câmpul de narcise
Și-n pașii noștri valsul primăverii
Iar în priviri dorințele ucise
De focul prins în tainele plăcerii.

Distribuie: