Literadura nr. 20 (10)

Lansare de carte Elena Radu

Cinci Martie 2021. La Biblioteca județeană
„Vasile Voiculescu” s-a lansat volumul În
valea cu trandafiri sălbatici al scriitoarei Elena
Radu.
Cartea prezentată este un jurnal, continuarea
celui din 2018 A fi, a iubi, a trăi.
„Conversăm cu cei absenți prin scrisori și cu noi
prin jurnale” – Isaac D’Israeli în Curiozități de
Literatură
(1793).
Cartea este de mare încărcătură umană,
sinceritatea, finețea, substanța scriiturii sunt linii
de forță. Elena Radu are curajul mărturisirilor
politice, umane, sociale.
Doar așa un om este întreg în societatea în care
trăiește.

La manifestarea moderată de directorul
instituției gază, Sorin Burlacu, au vorbit despre
carte Laurențiu Belizan, Dan Dinu, Ionel Stănuță,
Teo Cabel.
Au participat: Nistor Tănăsescu, Gina Zaharia,
Nicolae Pogonaru, Stan Brebenel, Constantin
Suditu, Ramona Müller, Dan Dinu, Petre Titi,
Radu Roxelana, Cristian Ionescu, Cornel
Diaconu.

Daniel LUCA

Tragism mascat

Dacă cineva ar fi crezut că nu se poate
scrie cu umor despre anii de după cel de-al
doilea război mondial, despre colectivizare, despre
luarea cu japca a avutului sătenilor mai înstăriți și
persecutarea lor, s-ar fi înșelat amarnic. C. Constantin
Voinescu, în Dau cuvântul și stau jos (Editura
Hoffman, Caracal, 2020, ed. a II-a), narează
despre toate acestea cu umor negru, de foarte
bună calitate, mascând astfel tragismul situațiilor.
Dincolo de zâmbet, însă, durerea
rămâne și se zbate, când mocnit, când în
vâlvătaie, răzbătând ușor la suprafață.
Numele ori porecla personajelor sunt
atent alese, în ton cu caracterul ori cu
întâmplările povestite (Martalogu, Nălbaru,
Dumicat, Ligare, Cotei, Spoim Tingiri etc.).
Racilele omenești (oportunismul,
minciuna, falsitatea, lenea și nu numai) sunt
luate și ele în răspăr, tocmai pentru că
supraviețuiesc peste timp, indiferent de
orânduire [„… că uite, Moțoiasca, pe care o
dăduseră ca și pe el afară din casă, dacă n-o
avea pe soru-sa la Pitești care să o primească, ar
fi rămas pe drumuri, cine s-ar mai fi uitat la ea,
nimeni, nici barim ăia pe care îi scosese și ea
din iarnă cu câte un sac de boabe, nici ăia
fiindcă acu intraseră în partid și se dădeau mari
comuniști p-aci prin sat, aia e, bă tică, toate
leprele, toate secăturile s-au dat cu comuniștii
(…)”, p. 125].
Munca de convingere a țăranilor de a se
înscrie în GAC începe încă din așternut, dar cei
care semnează primii sunt aceia care nu au
nimic de pierdut, fiind săraci-lipiți, ori cei care
nu vor să lase să treacă pe lângă ei un bun prilej
de parvenire.
Rezistența ia și forme grotești, dar
extrem de sugestive („… o să mă pupați toți
icișa, aia o să-mi faceți, și, aplecându-se, cu
spatele spre Traiu, ca să mai arunce vreo trei
semințe-n gaură, își săltă dintr-o smucitură
fusta în spinare, dezvelindu-și locul ăl mai
nimerit pentru Traiu și tov Dumicat s-o pupe cu
credința că ăla e drumul luminos deschis de
marele Lenin și pe care ei trebuie să meargă
neabătut”, p. 106) ori neașteptate, fiind spart
chiar colectivul proaspăt înființat („De la un
timp de vreme încoa începuseră să se spargă
cam multe prin sat, se spărgea târgul, se
spărgea hora – fluiera unu din senin – se
spărgea călușul, că așa trebuia, se mai spărgea
și câte o casă – hoții dracului, nu i-ar mai ajuta
Dumnezeu – ba acu, auzi că s-a spart și
colectivu ăstora de la Zăvoi”, p. 45).
Totuși, amenințările asupra celor care sunt
împotrivă curg și nu pot fi trecute cu vederea,
tocmai pentru că este în joc viața lor (Ciurcu: „… îmi
dădu termen până când să semnez, că dacă
nu, trimite mașina neagră noaptea să mă ridice,
mă mai înjură o dată de a bătrână, se urcă în GAZ
și p-aci ți-e drumu”, p. 160).
Titlul volumului este dat de o cuvântare,
o scenă tipică pentru a descrie lipsa de
discernământ a reprezentanților noii orânduiri,
care se mulțumesc să ia mot-à-mot sarcinile
primite de sus, fără a le filtra și fără a le
înțelege sensul (Alfabetu: „Tovarăși, ne-am
adunat așa și pe dincolo, propun un moment de
culegere, dau cuvântul și stau jos”, p. 35).
Reîntoarcerea la ceea lume de dinainte
de colectivizare nu mai e posibilă nici după
1989, chiar și după împărțirea pământurilor și
desființarea C.A.P. – urilor, iar buticurile și
cârciumile proaspeților privatizați nu sunt decât
o palidă amintire a magazinelor și crâșmelor de
altădată.
C. Voinescu știe să își apropie cititorul
prin cuvânt, determinându-l să nu lase cartea
din mână până la punctul final, aducându-i
aminte ori informându-l (în funcție de vârstă)
asupra unor ani întunecați din istoria țării
noastre.

Claudia MINELA

În numele pietrei – Dana
Logigan/ sufletul e poligon de
trageri – (Scutul luminii)

Volumul de versuri „În numele pietrei” –
publicat la Editura Minela în luna ianuarie
2021, semnat de Dana Logigan – reprezintă
debutul care contrazice ideea că punctul liminar
în domeniul liricii unui autor este inabil.
Codrin Logigan realizează coperta
sintetizând conținutul întregului volum prin
grafica abstractă, de excepție, aducând un plus
de valoare cărții.
Dana Logigan scrie de mulți ani, dar a
așteptat răbdătoare maturizarea creației sale
pentru a cuprinde între coperte un început bine
determinat, amplu, bazat pe un constructivism
autentic, într-o viziune de forme estetice
sugestive. Poezia sa este când nostalgică,
sensibilă și grațioasă, când senzuală și pasională.
Trăirile intense rezidă din fiecare fibră a
scrisului pe care o cultivă în virtutea transmiterii
unor mesaje discrete, rafinate și expresive.
În subsidiar, natura reprezintă liantul între
sentimente și actul artistic în sine.
Personificarea accentuează însuflețirea creației
divine, spiritul rezonând și empatizând cu
mediul. Relevante în acest sens sunt versurile:
Cum e ploaia/ dacă nu translucidă/ ca o coajă
de suflet îndoliat/ prin care vezi/ urletul și
deziluzia/ singurătatea și neputința?/(Ce e
ploaia?); vântul e doar o moașă bătrână/ ce
urzește chinurile facerii//… dincolo de mine/
vântul e mesagerul lupilor. (Dincolo de mine);
pomii își vor anestezia frunza în rugina
blestemului/ iar voi, lunaticilor, veți ajunge să
beți lapte de mătrăgună/ cerșind un petic de
lumină.(Tablou gotic)
Poezia manifest schimbă registrul unanim
al întregului. Femeia-lebădă se transformă subit
în amazoană atunci când principiile societății se
degradează. Nepăsarea trădătorilor de țară care
compromit educația și sănătatea neamului face
ca justițiarul versuitor, pe un ton ironic, să îi
îndemne la schimbare, să construiască o lume
mai bună – legănați prunci/ oferiți un viitor aici
tinerilor/… nu stați cu limba-n gură degeaba/ că
o să adormiți în jilțurile alea construite tot de noi/
de noi cei mulți/… putem breveta hazul/ că doar
acesta ne-a mai rămas/ spre supraviețuire/ în
România voastră de azi” – (Hai, scrieți o poemă!).
Persoanele apropiate autoarei au darul de a
deschide ușa sufletului, spiritul lor rămânând
acolo, pentru totdeauna, viu, astfel încât Marea
Trecere să fie doar libertatea de a-și continua
viața și după moarte, prin intermediul
amintirilor și prin iubire (Fie-ți aproape trifoiul
raiului, bunicule!)
Copilăria are mirosul trifoiului din livezi.
Prezența bunicului se face simțită prin refrenul
unui cântec preferat al acestuia, rămas simbol al
veșniciei în memoria nepoatei – floarea
înflorește o dată, precum și prin sunetul coasei
și scârțâitul plâns al florii de trifoi.
Impresionante sunt versurile care asociază
imaginea bunicului cu lucrurile care-l
reprezintă sau cu natura dătătoare de viață –
zarea a încărunțit/ iar coasa ta agățată în pironul
înfipt în brama șurii/ așteaptă încă o înflorire/
astăzi/ pe toloaca întinsă și albă precum un
giulgiu/ plutesc amintirile unui 23 februarie
îndoliat… (Coasa)
În poezia Amalgam descoperim personaje
care i-au marcat afectiv existența: mama
autoarei, tânăra Claudia și tanti Todosica, fiecare
purtându-și propria cruce cu demnitate.
Discursul liric, sincer empatizează cu întunericul
sufletelor greu încercate, transmițând cititorului
efectul puternic simțit în acele momente – … îmi
tremură picioarele/ îmi vine să vărs/ în fața
ochilor/ doar tărgi și seringi/ aparate complicate
și oameni incompleți//… nu mai pluteam/ se
lipise parcă tot plumbul pământului de picioarele
mele/ m-am chinuit să urc de la 3 la 8…
Matrioșka reprezintă seria de poezii care
însumează o succesiune de trăiri ale femeii
frumoase – din pletele ei înfloresc magnolii albe și
spice de grâu/ poartă rochii vaporoase din mătase de
culoarea cafelei cu lapte…; ale femeii îndrăgostite
asemuite cu simbolul veșniciei (licornul) și al
siguranței, spirala dată de imaginea statorniciei
melcului și a cochiliei acestuia – din pieptul ei cresc
licornii la asfințitul soarelui/ tălmăcindu-i visele/
botezându-i inima/ iubirea ei are trupul melcat/
nimeni și nimic n-o poate ucide/ vântul și marea iau
plămădit veșnicia în siliciul cochiliei; ale femeii
cu mai multe suflete care iubește legendele, muzica,
poezia, iubește viața prin care se revarsă o cascadă
de sentimente puternice, dar mai ales grația
feminină și sensibilitatea, chiar și atunci când
sufletul ei plânge. Matrioșka își poartă cu seninătate
durerea, o acceptă ca făcând parte din ea – ar fi
adunat cenușa plânsului în pumni/ ca vântul s-o
împrăștie prin pustiuri/…
Ars poetica Matrioșkăi are un suflu nou, eliberator
iar durerea amplifică efectul imaginilor artistice
dând alte valențe percepției despre moarte și viață,
despre lumină și înălțare prin puterea cuvântului
scris – în ziua înmormântărilor/ cuvântul nu mai e
cuvânt/ devine o temniță a durerii, iar moartea…/
moartea nu seamănă lanuri de grâu/ ci culege
precum un pântece uriaș poemele nenăscute; De
valuri se sparge/ Și mal și cuvânt – Matrioșka
recită. E vie.
Tema iubirii se impune în multe dintre
poeziile Danei Logigan. Odată asimilată,
iubirea se transformă într-o simfonie de trăiri
care-i înalță spiritul către nemărginire, timpul
plutește în derivă iar natura luminează actul
creativ, realizând armonia între celest și teluric
– de pe buzele ei/ poți citi cuvintele adunate de
prin cristelnițele timpului/ ce capătă forța
apelor vii/ în inima ei tu ești mereu copilul
învățând pașii spre fericire;… la buza fântânii/
Matrioșka apucă luna cu dinții/ însemnându-și
pieptul cu semnul sfintei cruci.
Vocea dragostei domină pe cea a spiritului
într-un vertij pasional de simțiri și dorințe,
devine eliberatoare, transparentă, putând astfel
să se detașeze de conservatorismul femeii
pudibonde – Hmm! – știi cum m-aș cuibări acum
la pieptul tău?…/ aș trage aer în piept ca înainte
de înec și m-aș face ghem/ între palmele tale…;
implozie nenorocită/ nu știi decât piesa asta/
now fuck off/ you’re way too happy (Implozie);
iubitule/ de ce ocolești văpaia?/ lumina naște
iubiri/ așa m-ai învățat/ acum sângele tău nu mai
colcăie fierbinte/ încăpățânat precum sălciile
ești/ ramurile pletoase/ mi le-ai săpat în trunchiul
nelemnos/ ploaie și ceață ai semănat în vene/ iar
pieptul îmi zvâcnește a crengi/ anesteziate în
rugina toamnei (Și sălciile)
Femeia-pasăre nu are nicio reținere în ași
versui temerile, anxietatea, nostalgia,
frământările interioare. Autoarea este o
luptătoare, conștientizează puterea pe care o
deține în viața personală precum și în a celor
apropiați ei. Lumina interioară se revarsă
asupra tuturor. În ciuda traumelor trăite își
gestionează cu sensibilitate sentimentele. Știe
că Dumnezeu i se alătură și o iubește – la
fiecare apus şi răsărit/ mi-am prins vântul în
piept să-mi bată inima cu putere/ trăiesc intens
şi iubesc pe măsură/am născut patru vieţi şi un
înger în cer/ ştiu să plâng de fericire şi să mă
zdruncin de durere/ ştiu să ascult şi să întind o
mână celor căzuţi/ uneori sunt nătângă şi mă
tem/ dar lupt până la capăt/ Dumnezeu mi-a
spus că mă iubeşte// când mă rog sprijin cerul
cu fruntea. (Nu mă învăţa cine sunt!)
Odată cu trecerea timpului, fără voia noastră
devenim prizonieri ai trecutului. Amintirile trec
prin filtrul sufletului și al inimii până la decimarea
sinelui solitar – ai simțit și tu cum pământul de sub
tine se hlizește/ ca o curvă care-și numără
bancnotele îmbâcsite…// inima nu latră/ ci mușcă
adânc din carnea trupului/ se hrănește cu tine/ te
pierde/ devii un prizonier al trecutului/ și simți
cum se înalță odată cu tine/ sus/ singur/ atât de
singur… (Ai simțit și tu?)
Poezia Acest bătrân se remarcă prin simboluri
puternice care converg în subconștient o serie de
interpretări. În viziunea auctorială el devine
cameleonic, își schimbă înfățișarea în funcție de
starea spirituală a celui ce-i surprinde imaginea –
devine când melcul care poartă în spate poveștile
copilăriei, când rara avis, măiastra magiei vieții,
când efemerul unui vis iluzoriu – … ce n-aș da… să-mi
dau seama că acest bătrân/ seamănă izbitor de
mult cu o lăcată/ și că port în povestea mea/ ca o
măiastră/ pana și cheile lui magice/ ce n-aș da?
Dana Logigan – Lacrima Chris – se remarcă
printr-o poezie expresivă, imagistica lăuntrică este
asociată cu natura. Discursului liric dominat de
sinceritate, limbajul artistic de excepție sunt
reprezentate de o forță exegetică demnă de toată
admirația.
Prin volumul său de debut – În numele pietrei
– literatura contemporană a câștigat încă o voce
pregnantă supusă simțurilor, un talent de
netăgăduit care se impune în lirica feminină
actuală.
(La final) – suntem rătăcitori/ precum Ra/
murim la fiecare apus/ și ne naștem mai
înțelepți la răsărit/ dar cui îi mai arde de
lumină/ când în jur/ totul e scrum?

Mihai VINTILĂ

Jarostea sau focul poeziei de lângă Dunăre

Remus Stoian ne aduce în atenție un cărțoi de poezie intitulat Jarostea și
apărut la editura Pim din Iași. Pentru mine este și poezie ceea ce să găsește între
copertele acestei producții și astfel îl combat pe autor care nu vede altceva decât ca
un exercițiu de versificație.
Primul lucru care m-a intrigat a fost titlul. Oare el s-a vrut a șoca sau exprimă
ceea ce este în volum? Din cunoștințele mele Jarostea este un sat care a ars cu
puțin înainte de revoluția lui Tudor Vladimirescu. Este un loc de unde viața a
plecat lăsând totuși drept moștenire amintirile bucuriilor acelor vieți. Jarostea nu există altfel în limba
română sau poate fi un arhaism local care nu e prins în dicționare. Există jariște care conform DEX-ului
înseamnă un loc pustiit de foc, o casă arsă, un loc pârjolit. Astfel ajungem la gândirea poeticească și cred că,
în fapt, titlul reprezintă pârjolul din interior. Acesta este un volum al arderilor interioare, al dezamăgirilor și
pasiunilor trăite până la incandescență. Este un strigăt de pasăre Phoenix.
Din întreaga prefață semnată de Cezarina Adamescu și întinsă ca o peltea pe nu mai puțin de 14 pagini
nu remarc decât o singură frază, cea de final. Prin diversitatea genurilor și speciilor abordate, fără steoretipii
de limbaj sau de situație, prin multitudinea mijloacelor de expresie și dialogului viu, interactiv cu cititorul,
provocat să ia parte la tot ce înfățișează în cuvânt, autorul a devenit o voce distinctă în poezia de astăzi.
Este adevărat că avem un volum baroc, eclectic în conținut. Acesta începe cu mai multe balade care
puteau lipsi și care nu au niciun rol literar. Sunt exact ceea ce autorul a menționat în prefață – un exercițiu de
versificație. Abia pe la paginile 30 începem să avem poezie. Din păcate fenomenul se repetă și la încheierea
volumului unde iară revine balada, unde găsim și o serie de prozopoeme care puteau și ele lipsi. Pun această
stângăcie pe lipsa de experiență literară a autorului în ceea ce privește editarea de carte, acesta, fiind un
volum de debut din câte mi se pare. Nici faptul că editura nu a asigurat un redactor de carte nu l-a ajutat.
Revenind la poezie putem spune că este bună. Avem un diapazon de sentimente cuprinse în aceste
versuri. De la Schimb de locuri (pagina 35) cu ale sale rosturiri dumnezeiești – Mi-e trupul șubrezit sub
greutatea crucii,/ În somn mă ceartă demonii mereu/ Că m-am dedat în viață doar la vicii/ Și L-am negat
absurd pe Dumnezeu. Apoi în Trei (pagina 39) atinge pământeanul, firescul, iubirea – M-am cuibărit la
sânu-ți, într-o dimineață/ să pot să-mi dorm un somn familiar,/ să-mi rezem capul greu pe-o pernă de viață,/
visând în așternut un vals provincial. Pentru a ne arunca în vis, în visare în Umbrândă (pagina 49) scriind –
Eu vânez pescăruși cu săgeți derizorii/ Înmuiate-n cadran și în gust de tăceri,/ Rod pietre de râu în păduri
iluzorii/ Și îmi ferec trecutul în prezentul de ieri. Așa cum se observă din aceste exemple poetul este un
urmaș a lui Nichita Stănescu prin imaginile conturate și a lui Traian T. Coșovei prin universul unde se joacă.
Spre exemplificare vin cu poezia Frivolă (pagina 80) – Vrem laudă și vrem recunoștință/ Vrem RAIUL,
IADUL, toate la un loc,/ Vrem desfrânare, mai apoi căință,/ Și noi, ne vindem fericirea în talcioc.// (…) Noi
ne lăsăm iubirea garanție/ La amanetul traiului decent,/ Suntem contrabandiști din inerție/ Și sufletul ne
doarme impotent.
Pe lângă astfel de reușite poetice avem și ieșiri în decor precum sunt cele din poeziile Lupi fără colți
(pagina 28), Apoltronică (pagina 57), Sălcească (pagina 65), Gustar (pagina 85) și ultima, Șină lipsă
(pagina 99). Cred că aici autorul ar fi trebuit să mai zăbovească.
Interesantă din punctul de vedere al construcției și al umorului este și Cerșindă (pagina 155) o
construcție care părăsește registrul clasic al prozodiei ce domină volumul, avântându-se reușit spre versul
liber.
Trecând printr-un univers divers exterior și atingând cele mai adânci neguri interioare, volumul lui
Remus Stoian este de remarcat. Poezia sa militantă, cu patos, cu zbucium interior, prinde cititorul și în multe
locuri îl cucerește. Este ca o adiere de bun simț. Dacă va reuși pe viitor să găsească un redactor de carte bun,
să mai renunțe la mixul de forme care nu îl avantajează și la unele inadvertențe, poate fi un bun poet al
generației sale. Are lecturi, are verb, are inspirație și mai ales are talent. Rămâne doar a și le fructifica.
Remus Stoian, Jarostea, Iași, editura Pim, 2020, 180 pagini.
Nr. 20 / iunie / 2021
53

Distribuie: