Literadura nr. 20 (9)

Teo CABEL – Prezențe Literare

Mihaela Roxana Boboc-Iubește-l, Anya

Dominantă la Mihaela Boboc este prezența,
tensiunea. Sensibilitatea, luciditatea, se
manifestă ca tensiuni ținute în echilibru. Starea
de angoasă este și ea o prezență, nu dominantă
însă. Este factorul de echilibru care face trăirea
să aibă miză. Nu este o poezie romantică, lirică.
Versurile sunt o structură elastică. Imaginile se
combină cu lejeritate, te poți învârti prin tot
universul, dar te trezești brusc readus în starea
de prezență.
Volumul Iubește-l, Anya apărut la editura
Neuma, 2021, este nota examenului de
maturitate al poetei.
Poetica a trecut la monturi de finețe în mâna
unui bijutier. Talentul și-a găsit matca, s-a
materializat după o experiență acumulată în
volumele precedente.
Pentru autor poezia nu este o haină pe care o
îmbracă sau o dezbracă, este o stare, o trăiește
permanent.
Pentru a nu fi egoist se oprește să o scrie. Când
scrie însă devine vulnerabil. Cuvântul cu forma
sa poliedrică își rostogolește sensurile. Poezia
este vulnerabilitate, dar este constructivă,
emoția generează combustibil pentru aparatul
vibrațional uman.
În poezia sa pâlpâie o lumânare a cuvintelor
ce nu se aprinde (…) celor care închid ușa pe
dinăuntru (Închis pentru inventar).
Dragostea, credința, nu sunt factori de îndoială,
pot genera stări normale de incertitudine pentru
a valida certitudinile pe care le întăresc.
Poem pentru țară este picătura care nu trebuie
să lipsească din sticluța cu esențe, volumul:
singuri, copiii cu cerul în palmă/ și dorul la
cataramă/ îngână un cântec de leagăn/ în aorta
viselor/ aproape de prima strajă.
Nu o căutați pe Anya, s-ar putea să vă regăsiți.
Parcă mi-e dor de oameni cu gust de pâine/de
femei alăptând dimineața/ de bărbați cioplind
rugăciuni în lemn (Două borne!)
Deși sunt la început sunt o provocare versurile:
Vorbește-i despre poezie/ mai ales despre
aceea care ucide și renaște (Iubește-l, Anya).
Florentin Popescu – Amintiri cu Radu
Cârneci
Cărțile despre scriitori sunt valoroase prin
diversele mărturii despre viața acestora, aspecte
adunate de la unul de la altul care conturează o
imagine a personalității omului care a scris,
altfel decât a fost cunoscut de cele mai multe
ori.
Florentin Popescu în cartea Amintiri cu Radu
Cârneci, editura Semne 2021, evocă amintirea
unui om, a unui prieten.
Poetul, scriitorul, traducătorul, jurnalistul,
editorialistul Radu Cârneci are una dintre
cămările inimii autorului cărții mobilată cu
sentimente frumoase de recunoștință, de
prietenie.
De constatat că pandemia nu a atacat sufletele,
a dat scriitorilor posibilitatea să se adune din
tumultul zile, să își aducă aminte de persoane
dragi.
Poetul în devenire, Florentin Popescu își
amintește cum a fost invitat la lansarea unui
volum de poezie Grădina în formă de vis la
Bacău. Militar fiind, în uniformă, gazda l-a
invitat în față lângă scriitori.
„Neobișnuit cu efuziuni de prietenie din partea
nimănui, am rămas surprins când Radu Cârneci,
care abia mă cunoscuse, mi-a acordat nu numai
o investiție de încredere de care mă bucurasem
de puține ori din partea cuiva, ci și o prietenie
cu totul aparte. Ba, mai mult, m-a invitat să-l
vizitez, și acasă, să-i cunosc familia și să ne
putem întreține și altfel decât la unele
manifestări literare, precum era cea care tocmai
avusese loc în ziua aceea.”
Fondatorul revistei Ateneu, secretar al Uniunii
Scriitorilor din România, directorul editurii
Orion a lăsat un tezaur literar moștenire nouă,
cititorilor, literaturii.
„(…) în bună măsură amintirile de aici sunt
numai ale noastre. Întâmplările, scenele,
momentele despre care scriu n-au mai fost ( sau
mă rog, dacă vor fi fost parțial e
nesemnificativ) trăite de alții.”
Această carte și alte cărți de felul acesta sunt
completări vii la istoria literaturii.

Chelo DE LA TORRE
(1950, Linares-Baeza, Jaén, Spania).

Poetă, co-editor al revistei ASCHEL DIGITAL
(ISSN 2605-0307). Poemele sale au fost traduse
în germană, arabă, engleză, portugheză,
română, etc. și au fost publicate în numeroase
reviste și antologii naționale și internaționale.

Traducere și prezentare: Elisabeta BOȚAN

În fața unei cafele

Cândva
îți voi povesti că un exist.
Părinții mei m-au uitat înainte
de a se fi gândit la mine,
și astăzi,
în fața unei cafele,
îmi amintesc viața pe care
puteam s-o avem împreună.

Femeia poliedru

Femeia-poliedru se leagănă pe creanga unui
copac,
deschide ușa, îți întinde liberă fețele,
se lasă udată de ploaie

și păsările să-și facă cuib în vârfurile sale.
Femeia-poliedru niciodată nu e tristă,
cumpără pâine,
duce copiii în parc,
se plimbă pe lângă câini
în timp ce stăpânii lor își sprijină bastoanele
pe vârfurile ei,
vorbesc în limbi pe care ea nu le înțelege
și beau bere în barul de la colț.

Femeia-poliedru nu vorbește, doar observă
și caută prin cuprinsul vechii sale cărți
unghiul în care trebuie să trăiască.

Glas în noapte

Degetele mele vor să vorbească,
să-i dea glas nopții,
ca să fie martor senin-nu mut-al acestui timp
când viitorul apasă măruntaiele,
ziua de azi curbează cerul
și se îneacă într-o mare
cu orizontul ancorat la țărm.
Spuma ei mi se încâlcește între degete,
și ia cuvintele
ce plutesc în sfere triangulare
și se îneacă în tăcere.

Mă dor mâinile

Mă dor mâinile,
m-am lovit când mi-am înlăturat pata zilelor,
zilele alea în care tocurile se rup
și calendulele se uscă.

Mă dor mâinile
și mănușile mă strâng,
prea mult m-am agățat de pereți,
n-am găsit manualul vieții.

În mansardă am găsit doar o păpușă ruptă ,
o gaură în timp
și o carte de poezie
– poate îmi va fi de folos-
Mâine voi începe s-o citesc.

Sorin Călin

Cum era să o ucid pe Madame Tussauds

Poetice susure îți curg prin urechi și glasul șoptit
al iubitei mângâie retina timpanului, irisul neadormit,
veșnicul mus pus de cart pe apele veșniciei vieții.
Primele note fonetice tind să-ți scurme simțurile până
la ultima globulă aruncată în montagne-russe-ul
circulației mari, motorul prinde o viteză în plus și
mocnitul așteaptă explozia entropică pusă la fiert în
ceaunele feromonice. Suspendat, suprimi respirația în
cuiul dragostei și aștepți ca pârâiașul să-și iasă din
matcă și să se reverse în toate văile cuprinsului
fiziologic. Pleoapa se deschide în gând, sprânceana
dreaptă face un arc peste oniric și era glaciară te anină
în cristalul aisbergului ce așteaptă Titanice nave de
croazieră să le afunde în oceanul
uitării.
– La naiba! fluturi primul steag legat în vârful
catargului abia amarat la țărmul primei raze de soare,
strecurată oltenește printre cearcăne și păienjeniș
ocular. Afurisitul de decalaj orar îți fură de sub nări
infuzia de mușețel pe care o respirai molcom, la foc
mic, pe pajiștile de vis de la poalele transhumatului
Ghiță, trimis cu depeșă tocmai din inima Olimpului.
,,A” mare de tipar ar fi trebuit să-ți întindă oasele și
buricele tactile să întâlnească calote și tobogane de
catifea, dar alfabetul se poticnește la sutienul primei
consoane, ,,B”, căruia buimăcit îi arunci priviri
piezișe. Să fie profilul primei clipe de amor
transbordată în luna a noua, să fie izvorul gusturilor
preludice privit în vara lui ’69? Azvârlit între două
puncte galactice, ai viziuni dumnezeiesco-fantastice,
ochii tăi se multiplică și panoramica scrutare îți
aruncă săgetări din tigva trepanată, eliberată de
presiunea primei mușcături din târgul de sâmbătă,
Eden. Buimac, inspiri scârbit odoarele haznalei
realității lângă care adormiseși, momit la somn cu
vrăji de adormit copiii, după ce Eva intrase de planton
la postul unu, la depozitul de combustibil. Simți o
furnicătură în stânga și orice mișcare trimite SOS-uri
către centrul de comandă. Încerci prima amintire din
transă. Deci: eram în sala de operații și chirurgul îmi
extrăgea coasta ce împiedica cordul meu mare să bată
mărinimos.
– Ei drăcia dracului! exclam. Măi, nea doctore,
arată-mi și mie scamatoria asta, cum ai făcut?
Mut, dar cred că obosit după săptămâna asiduă
de muncă ce tocmai se prefigura peticită cu o
Duminică sfântă și binemeritată (îl vedeam cum se tot
uita pe ceasul cosmic), scotea din pălăria toracică, de
urechi, arcuita albă, ce pe măsură ce părăsea
laparoscopic învelișu-mi de lut, se dilata, căpătând
forme de mare senzație!
– Doamne dumnezeule! Da’ unde, bată-mă vina,
s-a mai văzut ca un bărbat să nască o așa plăsmuire?
– Bărbate, te-ai potcovit cu mine, cu mine
defilezi! se declară învingătoare de la balconul învelit
șerpește de mreje amăgitoare.
– Soră, stins aruncă felcerul eterului, pansează tu,
vezi că mai sunt vreo două frunze prin sertar, Eu merg
la somn, răsuflă divin.
Revenit pe plaiuri cotidiene, murmuri ca un
prunc: Bîîîî, Baaaa, Bannnn, Banii meiiiii …….
Exact, ăsta e! La intrare, ghidul te rugase să nu
atingi exponatele, să fii cu băgare de seamă, ceara se
putea topi chiar și la o suflare mai înfocată, de cirac
spiritual, mai ales! (…)
Privesc la Doru Ionescu cum aplecat la fiecare
frază, ocolind în stil de curte princiară o apropiere de
urechile mele ciulite, își varsă exuberant istoria
viselor lui muzicale. Cu viteză de cometă mă poartă
printre hologramele din ceară lingvistică, punând doar
virgulă titanilor așezați cu antebrațele pe munții
escaladării perfecțiunii artistice, privind
transcendental către noi, alpiniștii temerari. Dan
Andrei Aldea, Phoenix, Nuțu Olteanu, Litvin,
Madolciu, Rusu, Dan Bădilă, Marcovici, Roșu și
Negru, Rush-ul lui preferat, Doru Apreotesei, Knal,
nebunul care există, portrete strecurate cu penelul
înmuiat în spatele unei uși înghețate ori unei salvări
care nu mai vine sau nu va sosi niciodată. O tiradă de
superlative peste un Everest de regrete!
Muzeul a tras oblonul după mai mult de o oră și
jumătate, când muzele noastre au făcut un semn
discret, un vino-ncoa’ rotund, îmbietor și alb ca
spuma laptelui. Palmele noastre s-au împreunat clasic,
apoi s-au prelins milimetru cu milimetru până
degetele mari s-au prins în două zale, puternic agățate
una de alta, în semn de infinite reîntâlniri.
Pruncul din mine așezase capul pe pieptul de
mamă al reveriei și îi asculta povestea ce renăscuse
preț de o firidă sinaptică. Vorbeam cu cea care
pornise să dirijeze partitura reîncarnării în uleiul solid
al Domnului. Madama era în fața unui uriaș galben
căruia îi sculptase mii de fețe și sus, în vârf, dăltuia
chipul Calliopiei. Pentru găurelele de recepție avea
nevoie de un cuțitaș pe care mi l-a cerut. Chiar atunci
inevitabilul face cale întoarsă și afabilul, adică eu,
apuc unealta pe care în chip de Jack, vestit pentru
carnagiile languroaselor londoneze, o îndrept spre
grumazul mamei de chip ,,cerat”.
De spaimă am deschis ochii!

Raluca FARAON

Din lupta cu poezia nimeni nu
a ieșit niciodată bine

Eugen Suciu este un poet grav, discret și
extraordinar de atent atât la ceea ce scrie, cât și la
cum scrie. Poezia sa este incomodă, dificilă, dar
lasă urme adânci și de durată. Volumul Frica,
apărut la editura Tracus Arte, în anul 2017, după
cum anunță și prin titlu, configurează o lume
stranie, prin efortul constant al lucidității și
empatiei, astfel încât, dezastrul care amenință parcă
în permanență universul exterior și conștiința să fie
atenuat/ întârziat de intuiția, nu neapărat speranța,
unei existențe paralele, provocată să reziste prin
forța limbajului poetic.
Poezia lui Eugen Suciu nu este citadină. Referirile
la urban sunt vagi, neliniștitoare, în ciuda unor
trimiteri precise la Capitală sau la un
oraș ancorat în contemporaneitate
(„Catena”, „Raiffeisen Bank”, „Help
Net”, „Super Bet Sport Bet”).
Orașul care păstrează urma
cenușiului mizer din comunism este
un spațiu amenințat de un dezastru
atomic, de unde și aluziile frecvente
la elemente chimice: mercur, fosfor,
stronțiu, carbon, „bicicleta mîncată de silitră”,
magneți, sodă etc. Semnele civilizației sunt un
amestec întristător de beneficii și poveri: facturi,
ridicarea gunoiului, ecrane, „brancardieri
analfabeți ce încuie viitorul”, telefoane, neoane
din gări, „butelie singuratică”, „lectură egală cu
fotbalul”, scutere, blocuri, „pudeli cu fundă”,
„mușamale îmbîcsite de muște”, vitrine, azil etc.
Este un „oraș care te îndeamnă să te mulțumești
cu puțin”: „sinucigașul:/ un caz particular de
urbanism/ printre negațiile devastatoare/ ale
câmpiei – Într-un fel tot mai trist. Poate de aceea,
din când în când, poetul se opune apăsării
existențiale prin ironie sau cinism: „nu-i poți cere/
unui regret/ să fie spontan// și-ar pierde reputația”
(Punct.); „plictis cu bonetă și fundă”: „îl leg pe
Bachelard de Ofelia/ să-l tragă la fund/ unde/ ne
simțim cu toții bine/ și sporovăim veseli”.
Mai degrabă, s-ar putea spune că ambientul
citadin e prezentat ca o faună urbană, o lume de
o sălbăticie și cruzime fără reguli, fără sens. Nimeni
nu e făcut responsabil, e doar o constatare blazată.
E o metaforă a umanității constrânse să existe sub
imperativul industrializării, tehnologizării,
globalizării etc., dar, în același timp, e sugerată
ideea că oamenii trăiesc abulic, sub povara unui
determinism ontologic, ceea ce generează frica.
Aceasta poate fi o aluzie a iminenței morții/
sfârșitului, drept care, din când în când, este folosit
simbolul cenușii: „sub amenințarea cenușii”;
„lucrurile care îți scapă/ vor dezinforma cenușa”.
Frica e sălbatică, inexplicabilă rațional. Poeții tineri
sunt hrăniți cu frică, iar oamenii, ca mase, devin
paralizați, incapabili să ia atitudine în fața
existenței: „Ne-a fost teamă și să tăcem/ frică de
viață/ tot atît cît și de moarte/ o confuzie colerică”
– Soarele a încălzit apa. Relațiile interumane sunt
maculate: „Respectul/ se strecoară pe dedesubtul
fricii/ și devine ranchiună”. „Camera e destinată
fricii”, astfel încât ceea ce ar trebui să asigure
liniștea devine freamăt nervos, fiindcă tocmai
spațiul intim este invadat de ecoul unui univers
cutremurat de neliniște. Frica
alungă, pustiește: „Din case au loc
dispariții, oamenii locuiesc în
peșteri”. Frica generează reacții
extreme, sinucigașe, ca jocul la
ruleta rusească: „frămîntarea unui
glonț cu mîinile goale în întunericul
din hambar”. „Frica iuțește bătăile
inimii”, ca unui animal hăituit,
pentru că, spre deosebire de
angoasă sau anxietate, frica este primară,
instinctuală, ea e provocată de stimuli externi. Și
nu poate fi controlată rațional, e „semnul de
beznă din pahar”. Din cauza ei, universul exterior
devine coșmaresc (o lume „[care] se duce de
rîpă”), așa cum un copil o vede, sub imperiul
absurd al groazei, un vis oribil: „păpuși de cîrpă/
îndesate cu frică/ oglinzi din hârtie creponată/
amintiri supuse sistematic distrugerii// masacru”
(Un lătrat la lună). Frica trebuie sugerată prin
imagini tari, vizual și auditiv: precum „andreaua
care perforează timpanul”, ca o secure. Adiacent,
ea este asociată cu furia, disprețul, sictirul,
demența. Când este extinsă asupra întregului
univers, afectează timpul: „animalul suspiciunii/
zdrobește între dinți/ partitura zorilor”. De la
frică până la spaimă nu mai e decât un pas: „tigve
din care se bea lapte, lapte care se dă odată cu
spaima”; „spaima circulă prin vene/
însămînțează/ coerența tonului ridicat”.
Nr. 20 / iunie / 2021
48
Pentru a atenua senzația aceasta de
spaimă irațională, se prezintă, în paralel, o faună
diversă: porumbei sălbatici, șopârle multicolore,
fluturi albi, cerbi, egrete și cai, berze, suricată,
coțofană, vulturi, greieri, cașaloți, calamari,
sitari, motan, ciocârlii, șacalii, bufnița, vrabia
gri, colibri, vulturi, grauri, iepuri. Imaginile sunt
liniștitoare, chiar dacă, uneori, poetul aduce
aminte că și aici există pericolul dezintegrării, al
sălbăticirii absurde: „pisici rapide care atacă
cosmosul”, „zborul fluturilor dat prin răzătoare
plante carnivore care înghit păsări, le scuipă
trilurile ca pe niște semințe”, „fluturi în tunel
care distrug viețile fetelor tinere”. De asemenea,
universul domestic îmblânzește strania senzație
de existență belicoasă, deși frica e prezentă în
continuare: „mîncăm cu capul plecat/ supa de
culoarea cositorului/ și visăm la vremurile cînd/
cu un săculeț de piper/ puteai să trăiești/ lipsit de
griji/ o viață întreagă”; „lacrimi pe pîine, în loc
de ou moale, la micul dejun, mama/ între două
scaune/ umblă pe sîrmă/ și lingușește
singurătatea la prânz/ stropi de ploaie măceșe
uscate/ levitații ale grămăjoarelor de nisip/ între
ele mama umblă pe sîrmă/ și lingușește frica/
singura capabilă de performanță, la cină
oamenii/ se închid înspăimântați în case” (O zi
din august).
Poezia pare a fi singura soluție. Numind-o,
există șansa ca ea, frica, să dispară: „cuvinte/
care combină vocalele/ consoanele/ precum
delfinii lui Aristotel// cu mișcări ce nu par/
deloc științifice/ cuvintele în căutare de hrană/
momite de etilena oracolelor/ pătrund pe sub
albii/ și străbat ținuturi întregi” – Ape. Dar asta
înseamnă conștientizare, acceptarea unei
schimbări a axei valorice pe care se situează
rostul existenței tale, pentru că, așa cum spune
Eugen Suciu, „din lupta cu poezia nimeni nu a
ieșit niciodată bine”, adică, nu a rămas la fel,
comod, banal, confortabil. Și asta presupune,
binefăcător, posibilitatea schimbării, diversității.
Frica ne face pe toți la fel. Poezia conștientizării
ei ne individualizează însă: „odată cu primul
cititor/ nici un text nu rămîne/ așa cum a fost
scris”. Chiar dacă autonomia operei este un dat
inalienabil – „poemul/ chircit în cearșafuri/
rămîne să ucidă în continuare// nestingherit” –,
trebuie să acceptăm faptul că a ucide în noi ceea
ne face rău e singura soluție reală.