Spații culturale nr. 76 (9)
Ionel NECULA
Ghica Vasile revine
Zilele acestea, scriitorul Vasile Ghica m-a gratulat cu o nouă carte – tot sprințară, reconfortantă și plină de înțelepciune. Am regăsit, și în această nouă ispravă livrescă, aceeași manieră a dialogului dintre Spirit și Sine, predispus să ia în discuție, în analiză și până la urmă-n răspăr problemele acestui veac.
Am reținut, din lecturile mele aleatorii, că personalitatea umană este rezultatul unei evoluții tristadiale – de la Sinele preadolescenței, cu toate instinctele în stare activă, răspunzător de conservarea de sine, la Eul năbădăios și la nevoia de a se afirma în lume, în confruntare deschisă cu tot ceea cea ce nu-i remarcă unicitatea și locul privilegiat ce i se cuvine în lume și Supraeul maturității când legea, Ideea, Principiul, reglementările care ordonează societatea și chiar lumea devin prioritare și covârșesc celelalte două instanțe. Acestea sunt liniamentele evoluției, dar asta nu înseamnă că revenirea la Sine, la organic, la somatic, la empirie, la imanență, la simțuri și la senzații echivalează cu o involuție, de vreme ce e stabilit că nu există nimic în intelect care să nu fi fost mai înainte în simțuri. Nu deplângea Cioran suferința unei senzații în procesualitatea transformării ei în idee?
Ceea ce face Vasile Ghica în această carte este un dialog între prima și a treia instanță din procesul trudnic al configurării unei personalități.
Ar mai fi ceva. De regulă, un dialog presupune cel puțin două personaje ceea ce autorul evită și preferă să se dedubleze, de unde, cel puțin la prima vedere, am putea spune că dialogul este ratat, se substituie în monolog, într-o formulă sui generis de a face memorialistică. N-aș vrea să uzez de magica formulă fotbalistică în care același jucător centrează, dă cu capul și marchează în același timp, pentru că autorul nu cred că se eschivează de la interviul clasic, ci doar, cum am mai spus, caută o formulă mai sprințară, mai ademenitoare de a pune în discuție chiar probleme grele, spinoase și mai greu de urmărit într-o dispunere cursivă. Probabil că nici nu este interesat de modalitățile bătătorite și-ncearcă formule mai personale, caută să fie original, ceea ce, nici vorbă că trebuie apreciat și prețuit.
A mai folosit această manieră, probabil, tot așa, din oroarea de pastișă, și-am subliniat la vremea respectivă avantajele acestei modalități insolite. Există însă și un risc în folosirea ei abuzivă. Fuga de pastișă, cum se vede, îl poate duce în situația, nu prea confortabilă, de a se autopastișa. Până una-alta, Vasile Ghica este primul și până în prezent singurul său discipol.
Acum despre carte. Despre cultura tecuceană și despre personalitățile pe care arealul tecucean le-a furnizat patrimoniului național de valori s-a vorbit mult, poate chiar exagerat de mult și dacă Vasile Ghica revine asupra acestui subiect și în această carte, Tecuciul în ipostaze ilustre (Editura Studis, Iași, 2021) înseamnă că își are temeiurile sale. Dincolo de subiectele tabu cu Cocuța și cu cercetășia, vorbește, desigur, și el, despre scriitorii acestui spațiu geografic, despre cei 18 academicieni, despre cele bune și mai puțin bune din viața spirituală a orașului, dar insistă, cu precădere asupra Festivalului Internațional al aforismului și despre implicarea Fundației Pelin în afirmarea culturală a orașului. Sunt două subiecte care n-au căpătat încă patina vremii și n-au devenit subiect de cronică, dar fără de care Tecuciul ar fi un ilustru oraș anonim, ca și Panciu sau Berești. Grație acestor două repere Tecuciul nu doar că se profilează ca loc geografic în care se întâmplă ceva important, dar capătă chiar și o vogă europeană Faptul că toamnă de toamnă (excepție ultima, care-a fost anulată de pandemie) caldarâmul orașului răsună sub pasul atâtor personalități ale culturii românești și chiar de peste graniță înseamnă ceva. Ca unul care m-am aplecat mai insistent asupra trecutului cultural tecucean știu că în vremurile de odinioară descinderea în oraș a unui grup de scriitori lua proporții de eveniment epocal și alimenta mentalul locului pentru cel puțin un an de zile. E adevărat că în acele vremuri nu avea trei instituții de cultură și nici 30 de salariați care să păstorească fenomenul. Or, în zilele noastre, Tecuciul este, grației Fundației Pelin, vizitat de atâtea personalități cât nu se întâmpla, altădată, în câteva decenii. Am mai spus-o și-mi pare rău că trebuie s-o repet, Fundația Pelin face singură și fără nicio implicare a sărăcăciosului buget locat mai mult decât toate cele trei instituții de cultură.
Cum să nu mă bucur că Vasile Ghica, în această ultimă carte, se oprește asupra acestei instituții-mecenat cu funcții și rol propulsator în viața culturală a arealului cultural Tecuci? Cred că dac-ar concepe un sistem de abonare și-ar edita un buletin informativ cu circulație în Tecuci, Focșani, Panciu, Bârlad, Galați, cu anunțarea din timp a evenimentelor în derulare, ar putea deveni un centru cultural zonal foarte căutat. Aștept momentul când palatul de la Țigănești va fi renovat și va căpăta, la fel, o destinație culturală.
Valeria MANTA TĂICUȚU
Un alfabet al iubirii
Structurat în două cicluri de poeme („la umbra lunii” și „cu aer de mister pierdut”), volumul de debut al Ramonei Roman se remarcă prin sinceritatea mesajului, în care sunt decelabile, alături de temele fundamentale (iubirea, viața, condiția scriitorului), întrebări și posibile răspunsuri lirice privind condiția umană în general. Lepădarea metaforică de cuvânt pare, dincolo de frondă, dovada unei spaime în fața lipsei de sens și scop a lumii în care ființăm: „tac/ cos cu ață albă/ găurile/ din pledurile îmbâcsite/ de atâtea nefapte/ e mult praf/ în ceștile voastre/ cafea ordinară/ <
Pentru o poetă foarte tânără, iubirea poate deveni un fel de nobilă religie: „am băut din căușul palmelor/ unor însetați de iubire/ doar câteva guri de curaj/ și-abia atunci/ am învățat <
Există în volum o retorică a iubirii, pe care poeta o manevrează cu destulă dibăcie, situându-se între naivitatea/ingenuitatea primei iubiri și răsfățul unei întrezărite maturități: „spune-mi dacă mai știi/ când ziua/ se îngână cu noaptea/ mai vin/ iubirile noastre pe-acasă?/ mai vin soli de pace/ s-aducă amprente/ de-apusuri de soare?/ dar dacă nu știi/ sau de-ai uitat/ mă lași să-mi pun capul/ pe umărul tău/ și să-ți spun/ cum ar fi?” („cum ar fi?”). Nevoia de certitudini generează ritualuri bizare, situate la granița dintre magia albă și cea neagră: „dă-mi o cană de zahăr/ s-o pun la rădăcina/ unui cireș sălbatic/ să crească/ și să mă ferească/ de toate clipele/ când îmi va fi foame/ de umărul tău drept// să mă înfrupt cu nesaț/ odihnă să-mi fie clipa de umbră/ când soarele se va oglindi/ în privirea mea/ să-și vadă surâsul/ imprimat pe sânii mei/ acoperiți de pânza unui nor/ aproape orb!” („clipa”); de cele mai multe ori, însă, poeta pare să fi ajuns la înțelegerea iubirii ca joc fascinant tocmai prin efemeritatea lui, dar și prin caracterul orfic: „eRam și azi/ la poalele muntelui cred de-atâta verde/ privind cum îi flutură frunzele-n vânt/ prinse-n clame din coajă de stejar// sunt și azi acolo/ așteptând umbra lunii din mai/ și serenada ploilor ce vin doar să plece/ cântând la o liră/ pe-acorduri de pasăre Phoenix” („eRam și azi”).
Precumpănitoare printre temele din volum, iubirea are conotații diverse, unele livrești, altele dintr-un cod personal de bune purtări și sentimente: de la joc cu măști („ce mască-ți pui tu azi/ iubitul meu/ și-al tuturor pierdutelor/ în ale tale valuri/ de amăgiri/ de vise/ și șoapte deocheate/ pe care o alegi/ și care-ți stă mai bine/ dintre toate?” – „vei ști?”), la drum ce trebuie parcurs („de-ar ploua s-ar șterge urma pașilor mei/ și de-ar ninge/ mi-ar îngropa cărarea spre noi/ de n-ai fi tu/ cine m-ar învăța alfabetul tăcerii/ să pot scrie cu fum/ poemele compuse în crucea amiezii?” – „cărarea”), iubirea este ardere („au ars”), prag între spiritual și carnal („bătăile inimii tale/ în palma mea/ cum sunt cuvintele/ înțelepte dintr-o carte/ ce nici un muritor/ nu a citit-o/ văzut-o sau atins-o/ și iar/ mi-e dor de inima ta” – „și iar”), taină și descoperire a sensului existențial: „cum rămâne cu mine?/ spuneai că/ vorbești pe înțelesul meu/ și încerci/ să mă înțelegi/ într-o altă limbă/ să mă traduci/ să-mi dai alt sens?/ ascunde-mă în gândul tău/ și scoate-mă doar/ la lumina lunii/ pentru că/ smaraldele strălucesc/ doar în taină” („alt sens”).
Remarcabil la Ramona Roman este faptul că nu se legitimează generaționist și nu scrie asemenea tinerilor poeți de astăzi, în sensul că nu poetizează banalul, trivialul, vidul și, în general, universul fracturat în care, cel mai adesea debusolați/dezabuzați, se situează ceilalți. Poeta băcăuană are curajul de a construi un discurs liric sincer, fără asperități lingvistice, bagajul ei lexical demonstrând nu atât refuzul agresivității, cât căutarea unui mod de exprimare care să corespundă temperaturii înalte a propriei intimități.
*Ramona Roman, „ERam”, Ed. Art Book, Bacău, 2017
Ramona ROMAN
Ce-ar fi ?
Ce-ar fi dacă vara ar fi
un noian de raze albe
de zăpadă
și iarna o explozie de bulgări
de soare
Cred că atunci te-aș iubi
Cred că atunci te-aș ninge pe tâmple
și te-aș lăsa să plângi cu frunze de salcie…
Nu te-aș mai alunga
te-aș planta în grădina
de la apus și te-aș săpa adânc
să nu te ofilești nicicând!
Ce-ar fi?
Stan BREBENEL
Mai mult decât șoapte
Anul trecut am avut surpriza plăcută să cunosc un scriitor deosebit. Este școlit, este tânăr și foarte talentat. Este vorba de preotul Alexandru Pripon, poet, prozator și publicist. Proza sa se referă, în principal, la teme legate de profesiunea sa. Sunt texte cu specific religios ce au apărut, majoritatea, în cotidianul „Lumina”, al Patriarhiei Române, dar și în portalul „Doxologia”. Am în față, în afara acestui nou volum de versuri, trei cărți minunate apărute la Editura Arhiepiscopiei Buzăului și Vrancei, sub semnătura sa, după cum urmează: Pași întru lumină (publicistică, 2015), La porțile sublimului (versuri, 2016) și Printre rânduri – Pași prin istorie – (publicistică, 2018). Toate aceste cărți au apărut cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Ciprian, Arhiepiscopul Buzăului și Vrancei.
Într-un articol publicat în ziarul „Lumina” în anul 2018 părintele Alexandru Pripon afirma cu tărie: „Eu cred în semenii mei, fără a mă considera, în vreun fel, diferit de cei – buni ori răi – ce pășesc pe cărările acestei lumi, în acest veac neprielnic umanității. Eu cred în ceea ce suntem și, mai ales, în ceea ce putem deveni, sub semnul Adevărului înțeles ca mod de viață, nu simplu concept abstract”. Afirmații pertinente și perfect adevărate.
De la acest crez, al părintelui și al meu, am pornit la lecturarea noului volum de versuri, Tăcerile șoaptei. Alexandru Pripon, poetul, își transcende condiția și încearcă să facă performanță în ceea ce alți purtători de veșminte preoțești au reușit, devenind un demn urmaș al purtătorilor de slovă, de credință și smerenie. Noul său volum nu este unul preponderent religios însă, în aproape fiecare poem, ne vorbește despre viață, moarte, iubire, patrie și alte învățături biblice, o tematică de mare diversitate, profunzime și de o gravitate conform timpurilor pe care le străbatem. Iar raportarea la divinitate este discretă și se simte cu putere. Chiar și în acele poeme, și nu sunt puține, cu vădit caracter patriotic. Și nu ar putea fi altfel pentru că, la urma urmei, ce am fi fără patrie, fără limbă, fără cultură, fără spațiu geografic, adică fără identitate, fără aspirații? Pr. Prof. Univ. Dr. Gheorghe Holbea scria în prefața volumului de versuri La porțile sublimului următoarele, întărind aceste adevăruri și dându-le greutatea cuvenită: Apropierea de Dumnezeu este ultima și singura soluție viabilă a omului contemporan, covârșit de durere și deznădejde, aplecat de povara grijilor, dezorientat de agresivitatea cu care îl învăluie veacul necredinței. Apropierea de Dumnezeu înseamnă, de fapt, regăsirea echilibrului și a liniștii sufletului omenesc, regăsirea Edenului pierdut de mult, regăsirea, în definitiv, a sinelui. Pentru că Dumnezeu este indisolubil legat de sinele nostru. El sălășluiește în ființa noastră mai mult decât aerul pe care îl respirăm, mai mult decât orice ne definește.
În cuprinsul volumului Alexandru Pripon folosește două tehnici: tehnica versului alb și cea a versului clasic, fără să fie diferențe de valoare între ele. În cazul versului alb autorul nu folosește semnele de punctuație, și bine face. Despre acest aspect scriitoarea Passionaria Stoicescu, punând punctul pe i, scria: Lipsa punctuației în cuprinsul poemelor e o libertate oferită cititorului de a da versurilor o intonație cerută de simțământul propriu al receptării personale, care poate să nu fie în acord cu intenția autorului. Și de aici, cred eu, autorul își supune cititorul la exerciții de a reda fiecărui poem propria versiune, propria interpretare. Poate că acest lucru l-a urmărit. Tot Passionaria Stoicescu spunea: Cartea însă respiră acel echilibru necesar între mesaj și expresie. Citesc de foarte mulți ani poezie și aș putea spune că sunt la curent cu aproape tot ce au scris și scriu poeții de limba română indiferent de meridianele pe unde își duc existența. Nu mai vorbesc de poeții străini. În ultimii ani, prin rubrica din ziarul buzoian „Opinia”, am citit aproape toate volumele celor prezentați. Am citit mult și din cei pe care nu i-am prezentat încă. Așadar, sunt la curent și pot să afirm că poezia lui Alexandru Pripon se încadrează în tendințele actuale din toate punctele de vedere, inclusiv ca valoare.
Intrând în profunzimile cărții acolo unde autorul ne invită cu eleganță, cu decență, dar și cu har aflăm o primă temă dragă de-a sa: dorul de spațiu, fără sațiu așa cum metaforic și inspirat scria Emil Botta. Și odată cu acesta, zborul. O sete pe care poetul vrea să o curme străbătând veacurile și misterele: Nimb zadarnic peste fala clipelor de-odinioară,/ Zbor. Privire peste veacuri prizoniere în secundă./ Am pășit pe-aceste drumuri pentru cea din urmă oară/ Parcă ieri, atunci când norii încă nu știau s-ascundă/ Nici speranță, nici cădere, nici mirări ce se scufundă/ În adâncuri fără vise, fără gând, fără să doară,/ Și, când liniștea coboară, despărțirea e ușoară. (Zbor). Nu-i așa că ne amintește de Mihai Eminescu? Mai întâlnim poezii care ne amintesc de versurile lui George Bacovia, George Topârceanu sau Adrian Păunescu. Deci, are un registru larg. În ceea ce privește poezia patriotică autorul o îmbină cu cea de natură religioasă. Și nici nu ar avea cum. Iată un exemplu: Ascunse-s sărbătorile străbune/ Într-un sertar, cu grijă ferecat,/ Ei au știut că nu ne vom opune/ S-avem un trist Crăciun, însingurat.// Ne plâng strămoșii fără pomenire,/ Ne plâng colindele refugiate-n dor/ Și, dincolo de orice amintire,/ Suspină Pruncul Sfânt Mântuitor. (Crăciun însingurat). Este strigătul care se aude, este purtătorul de mesaj al tuturor românilor ca o ripostă la pandemie și la opreliștile puse de autorități credincioșilor, fie de Crăciun sau de Paște. Odată cu acesta mai are un mesaj și pentru trădătorii și vânzătorii de neam și de țară. Speră ca strigătul său să fie auzit de cei vizați, de popor și de divinitate: Nu cred că va mai fi vreodată vară,/ Am tot sperat că totu-i doar un joc./ Sărmani naivi! Noi am vândut o țară,/ Deși nu am primit nimic în loc./ S-au strâns prea multe ierni în călimară? Și toată țara e un iarmaroc… (Prea mult). Aceeași obidă, aceeași revoltă mută le regăsim și în poeziile Dor de Eminescu, Străin sau Neputință din care citez o strofă: Prin secolul de ură și trădare,/ De sentimente crude și zălude,/ Privim în jur și-n noi cu întristare,/ Descoperim, cu cinică mirare,/ Că suntem toți neputincioși. Și iude… Se poate lesne observa mirarea că nu își poate explica cum urmașii unui popor demn, drept, viteaz și harnic au devenit lași și trădători. Față de toate aceste fapte ce se petrec sub ochii noștri autorul are și câteva dorințe. Cele mai interesante se regăsesc în poeziile: Prin prezenta, Proces-verbal și Cerere, poezii pline de o ironie fină. De aceeași ironie beneficiază și anumiți mânuitori de condeie, ce își chinuie cititorii cu sumbre… poezii, chinuind hârtia. (Mie).
O poezie sintetizează experiența de viață a autorului ce ar fi trebuit să o aibă în viitor, la anii senectuții, dar se pare că acel viitor a venit doar prin cunoaștere mult prea devreme. Este în ea și o revoltă strunită asupra nedreptăților acestui ev neștiut și buimac, cum inspirat l-a denumit un cunoscut scriitor în poezia-pamflet Mafia e-n toate! pentru că, vrând-nevrând, planeta care ne găzduiește este un imens poligon/ laborator și care nu mai este de mult albastră. Tabloul descris pare desprins dintr-un film SF unde imaginile aproape apocaliptice le întâlnim la tot pasul: Prin gândul meu curg sloiuri către mare,/ În vocea mea ard focuri sus, pe deal, / Știu să trăiesc pe culme, în uitare,/ Și visele să le îngrop la mal,// Printre idei și ghețuri se scufundă/ Bărci de pescari; speranțe pier sub val,/ Câmpii și dealuri apele inundă,/ Plutesc ucise vise în aval.// Sunt altfel. Mă îndrept spre înserare/ Mult mai târziu, aproape de final/ Prin gândul meu curg sloiuri către mare,/ În vocea mea ard focuri sus, pe deal,/ Vestind străine vremuri, de uitare,/ Și-mi urlă lupi în suflet/ gutural. (Altfel).
În ciuda tabloului deprimant și a tonului pesimist există ca întotdeauna și o speranță. Este vorba despre iubire, despre ironie și despre frumusețile naturii, iar autorul nu este deloc zgârcit cu aceste dragi teme. În poeziile cuprinse în volum am observat că are o predilecție pentru folosirea pe scară largă, fără să fie supărător, a unor cuvinte precum uimire, mirare și sălbatic. Cuvântul uimire este folosit pentru ca autorul să-și arate admirația fără să fie tulburat de ceea ce vede și simte, cu o mirare cumpătată. În ceea ce privește cuvântul sălbatic nu trebuie privit ca pe ceva neîmblânzit sau nedomesticit, ci ca pe ceva nelocuit sau neumblat, adică în locuri și sfere necuprinse. Dovedește, prin aceasta, că este destul de priceput și abil în folosirea cuvintelor lexicului, având disponibilități nebănuite.
Din acest nou volum fiecare cititor are posibilitatea să afle cum este în realitate Alexandru Pripon. Se descrie, în poezia Eu, în felul următor: abia mă știu/ am împărtășit/ cu mine însumi/ câteva iluzii/ etern trecătoare/ dar îmi port/ uneori/ când supraviețuiesc/ un respect demn/ însoțit de priviri piezișe/ semn că/ fără a-mi fi tocmai dușman/ m-aș doborî oricând/ aș arăta/ vreun semn de slăbiciune/ peste timpul/ care mă separă/ de mine. Eu l-am cunoscut și din scrierile sale care mai denotă ceva. Transmite uneori, pentru că a acumulat foarte multe cunoștințe și pentru că are conștiință, către cineva, învățămintele la care a ajuns. Ar fi bine să ținem seama de ele. Legat de activitatea sa publicistică intensă și consistentă trebuie să subliniez faptul că în anul 2020 a devenit membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România.
În încheierea acestei scurte prezentări aș vrea să mai remarc un aspect al poeziei sale, transparența, deoarece prin ea se văd simbolurile așa cum foarte frumos a spus Gheorghe Grigurcu.
Lucian MĂNĂILESCU
LIVADA
Ieri a fost toamnă, copilăria
căţărată în măr era o pisică galbenă
cu gheare foşnitoare,
timpul, fuior de fum,
se topea departe, în zare.
Tata se odihnea
pe un braţ de fân, în livadă,
dar ieri a fost tare demult,
prin ochii lui, viscolind a zăpadă,
cerul se scurgea în pământ.
Acum toate-s vechi de când lumea,
livada-i pustie de un an,
stau de vorbă cu tata şi aştept să apună
ultimul măr ionatan.
BOWLING
Stăm aliniaţi pe cruce,
spânzuraţi de maşinăria
care ne urcă şi ne coboară…
La capătul pistei, Dumnezeu
priveşte concentrat bila
neagră de bowling,
pregătit să rostogolească
pe pistă o nouă lume…
Noi aşteptăm!…
Valentin POPA
Biciul de păpădie al lui Mihai Vintilă
Mihai Vintilă este un intelectual straniu. Economist, jurist, afacerist, publicist, poet și critic literar, acest reprezentant insolit al vieții intelectuale brăilene reușește să convingă prin tot ceea ce întreprinde că are harul reușitei, atât în afaceri cât și în literatură. Se pare că s-a ivit într-o zodie norocoasă. Supărat pe lipsa de inițiativă a autorităților locale, dar și a comunității intelectualilor din zonă, care au lăsat spațiul cultural local fără o revistă literară reprezentativă, Mihai Vintilă a înființat o revistă („Litera 13”) și o editură („Infoest”), cărora le-a stabilit reședința la Siliștea, adică într-o comună din vecinătatea relativă a Brăilei (15 km). În jurul revistei, pe care o finanțează din resurse proprii, a promovat o grupare literară (formată mai ales din tineri) pe care a numit-o „Mișcarea Literară Litera 13”. Ca autor, a publicat până acum mai multe volume de poezie (Primii Pași – Brăila, Editura Edmund, 2005, Fiare și oameni, Iași, Editura Pim, 2012, Ordine în gân-duri – Iași, Editura Pim, 2013, Sensul Cuvintelor – Chișinău, Editura Grafema Libris, 2014, volum român – rus, Adevăruri mari scrise cu litere mici – Siliștea, județul Brăila, Editura Infoest, 2015, Dirijorul de cuvinte, Infoest, 2017 și unul de critică literară, cel, asupra căruia ne aplecăm aici: Biciul de păpădie – Siliștea, județul Brăila, Editura Infoest, 2020, 231 pagini.
Subintitulat, pe pagina 3, „Note de lector”, volumul de față este rodul colaborării autorului cu recenzii și articole de critică literară la mai multe publicații din preajma Brăilei (Galați, Buzău, Râmnicu Sărat), precum și în revista pe care o conduce – „Litera 13”. Dacă cei mai mulți dintre autorii de literatură critică nu publică decât comentarii ale cărților care merită să fie comentate și, în consecință, tonul general este cel laudativ, Mihai Vintilă scrie despre tot ceea ce citește și, de aceea, uneori tonul critic este destul de sever. Și citește mult și variat. Culegerea de față este compartimentată pe genuri de literatură astfel: „Poezie” (6 comentarii), „Proză”, incluzând aici și eseistică (30 comentarii), „Altele” (istorie, istorie literară, S.F., ediții, cartea umoristică… – 19 comentarii).
În prezentările sale, autorul Biciului de păpădie, reușește, într-un spațiu editorial restrâns, să spună tot ce este de spus despre o carte, subliniind atât reușitele cât și eventualele neîmpliniri, busola critică funcționându-i fără greș. Urmează, în comentariile sale, stilul de abordare critică al lui Alex Ștefănescu, caracterizat prin simplitate și claritate, inclusiv din volumul acestuia despre cum nu trebuie făcută literatura (Cum te poți rata ca scriitor. Câteva metode sigure și 250 de cărți proaste, București, Ed. Humanitas, 2009). Într-adevăr, Mihai Vintilă își găsește timp (inclusiv, răbdare) și pentru citirea unor cărți proaste, pe care nu ezită să le arate cu degetul. De altfel, în „Litera 13”, și-a exersat instrumentul de măsurat valoarea literară a producțiilor mediocre la rubrica „Ariciul literar”. Încondeierea unor astfel de volume se face adesea cu arma ironiei. Astfel despre un volum intitulat Poezii pentru văduve (Marcica Belearta) autorul este de părere că volumul nu trebuie recomandat „nimănui, nici măcar văduvelor care, în tristețea lor, după ce ar citi volumul, poate le-ar veni dorul de a fi alături de răposatul soț” (p. 11). O altă autoare (Andrada Cosmina Posedaru) care a lansat simultan trei producții de carte este și ea tratată necruțător de către exeget, când descoperă derapaje: „La un moment dat ai impresia că nu citești o carte, ci postări pe facebook…” (p. 93). Nici chiar un autor (Horia Vicențiu Pătrașcu) a cărui carte (Idealul valah) îi bucură spiritul nu scapă de săpuneală. Volumul oferă o bună și instructivă analiză a fenomenului Păltiniș. Din păcate, autorul adaugă la sfârșit și un jurnal socio-politic 2009-2015 în care se raportează la liderii acestei țări. „Alăturarea de Păltiniș a lui Băsescu, Geoană sau Ponta mi se pare de un prost gust maxim” (p. 88), conchide, supărat, criticul de la Siliștea. O carte despre gândirea pozitivă, pe care o apreciază ca utilă și bine elaborată, îi inspiră lui M. Vintilă câteva comparații cu autori din domeniu: „Cum la Norman Vincent Peale întreaga construcție (…) este bazată pe credința protestantă, dată fiind profesia sa de pastor, iar la Dale Carnegie totul este cartezian (…), la Constantin Gumann totul este un mixt: E mereu cartezian, creștin și alteori parcă preot.” (p. 157). Autorul comentariului nu precizează dacă e bine sau rău ceea ce constată în această concluzie. Ne lasă pe noi, cititorii, să decidem.
Scrisă în acest stil nepretențios și oarecum prietenos cu cititorul, cartea intitulată atât de sugestiv Biciul de păpădie reprezintă un debut promițător al unui critic literar sigur pe intuițiile sale privind valoarea cărților prezentate.
Octavian MIHALCEA
SUPLICIERI GREU DE CICATRIZAT
Găsim în cartea Danielei Luca, Vatra Luminoasă (Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2019), o ingenioasă abordare lirică în cheie autenticistă, fiind evidențiate numeroase tensiuni interioare. Bucureștiul este piatra unghiulară proprie acestor rememorări fruste. Adeseori, versurile sunt rodul unor plurivalente glisări ideatice. Plasticizări miniaturale contribuie la prezentele creionări. Inconștientul orașului depozitează cele ce (încă) nu au fost scrise. Clarobscuritatea și amintirea suplicierilor se situează constant în proximitate: ,,nu vreau să scriu/ despre nașterea ta/ despre istoria ta/ despre poveștile tale/ nici despre războaie sau revoluții/ nici despre politica mârșavă/ care te-a degradat/ te-a demolat/ te-a mutilat/ în acești 27 de ani/ sub privirile mele umbrite/ de nostalgia orizontului/ larg deschis”. Despre constantele patologice ale Bucureștiului poeta refuză să se pronunțe, numind totuși ,,spitalul acela/ degradant și ucigaș/ din Berceni”. Totuși, la nivel general, primează caracterul benign al locului, ceea ce nu exclude persistența fascinantă a misterului. Aici se manifestă profundele straturi sufletești. Bucureștiul și căutarea centrului… Iată o problematică a pasiunii pentru fundamente. Reamintirile, uneori supliciante, reliefează și o fațetă thanatică proprie orașului. La nivelul istoriei personale ne situăm ,,în cea mai sumbră călătorie/ înapoi spre casă”, teribilă expresie a regresiei. Sunt configurații interioare greu de cicatrizat, uneori sub aparențe fulgurante. Din când în când izbucnesc detaliile unui București al flagelării, spațiu care maculează: „îmi refuz somnul aici, București/ îmi refuz odihna/ îmi refuz sfârșitul/ dincolo de matca/ Tomisului meu/ așa cum îți refuz/ mizeria/ delăsarea/ promiscuitatea/ deșănțarea/ degringolada/ putreziciunile/ gunoaiele/ șobolanii”. Neantul nu este departe, printre versurile Danielei Luca unde găsim totuși nuanțele salvatoare. Pentru că ,,poezia te face să înduri/ suferința/ maladia/ agonia/ moartea”. Luăm parte la un timp mutabil ce caută să integreze inevitabila frică. Din umbră veghează constant adevărate spectacole inavuabile, ceea ce justifică delimitări esențiale. Spectrul ,,sicriului vertical” determină angoase profunde. Nașterea și moartea sunt amalgamate cu intensitate, pasionant, în acest cuprinzător elan liric despre București. Sunt momente când amintirile devin inflamabile, predispuse metamorfozei. Printre flăcări și accentuări fruste, evanescențele au impact deosebit. Fluidizarea sensibilă este primordială, având libertatea drept etalon. Apar detalii de odinioară: ,,mai sunt și unele duminici câmpenești/ când liniștea se ridică din pământ/ ca o-ntindere nesfârșită/ de lavandă/ și nici sunetul gândurilor/ nu se mai aude/ ca atunci în abația din Normandia/ unde pentru câteva ore/ am fost/ o tăcere vibrantă și atât”. Cu toate aceste evadări tandre, resimțim aproape epidermic evidența dramei. Volumul Danielei Luca, Vatra Luminoasă, privilegiază poezia și pluralitatea ipostazelor autentice. Conform subtilei caracterizări a lui Octavian Soviany, ,,Asumându-și riscurile unei discursivități dezlănțuite, cascadele de enumerații, patetismul, Daniele Luca realizează un amplu poem al Bucureștiului contemporan, în care istoria mai recentă a orașului și <
