Spații culturale nr. 76 (8)

Ștefan Epure

„Drumețul înzăpezit”, Un spirit polivalent

Acum, când la 23 martie 2021 se împlinesc șapte ani de la trecerea la cele veșnice a universitarului Ilie Dan, se cuvine să-i aducem un pios omagiu.
Condamnat de o instanță a vremurilor (căci este „bietul om sub vremuri”) la izolare, boală și nemișcare în propriu-i apartament, universitarul Ilie Dan se prezintă în fața românilor și a lui Dumnezeu cu o bogată activitate științifică și literară la cei 75 de ani de viață. Șef de promoție al Facultății de Litere din cadrul Universității „A.I. Cuza” din Iași, a urcat treptele profesorale universitare devenind un dascăl deosebit, iubit de studenți prin capacitatea de cuprindere a domeniului lingvistic, prin metoda de prezentare a cursurilor și prin insuflarea dragostei pentru limba română, „sărbătoare în inimă” („Vitralii”, Ed. Quadrat, Botoșani, 2008).
Teza de doctorat „Toponimia Văii Solonețului” demonstrează că Domnia Sa are har în privința limbii, își iubește limba și neamul, iar scrisul înseamnă existență. Șederea în Franța la Aix-En-Provence i-a adus o reputație deosebită ca profesor universitar. Spirit plurivalent universitarul Ilie Dan este preocupat de domenii precum lexicul, istoria limbii, toponimia, onomastică, prosopografii (reprezentând o gravură a spiritualității românești), sinteze și nu în ultimul rând prozator și poet.
Preocupat de lexicul românesc Ilie Dan consideră că trebuie avut în vedere trei aspecte: poziția geografică, factorii socio-culturali și evoluția istorică a poporului român. Ca și în cazul celorlalte limbi romanice, fondul lexical panromanic al României se situează pe primul plan. Termenii de origine latină definesc aspecte fundamentale ale realității, cunosc o largă polisemie, servesc ca bază pentru cuvinte noi și au cea mai mare frecvență. Problema latinitate–romanitate este un capitol important în preocupările Domniei Sale. Raportul dintre roman și romanic privește nu numai limbile romanice față de latina populară, ci și istoria fiecăreia dintre ele. Trebuie să se țină seama de moșteniri și de inovații, ambele determinate de condițiile istorice, sociale, culturale, militare, influențe străine, etc. Plecând de la Fr. Diez (întemeietorul lingvisticii romanice care, deși a avut în vedere doar șase limbi romanice – franceza, provensala, spaniola, portugheza, italiana și româna, clasificându-le în trei grupe: de est, româna și italiana, de vest – franceza și provensala și de sud – spaniola și portugheza) și Mateo Bartoli, lingvistul Ilie Dan explică caracteristicile latinei populare balcanice, deosebirile dintre limba română și celelalte limbi romanice, la nivel lexical, fonetic, morfologic și sintactic. Semnalizează unele aspecte ale articolului românesc de-a lungul vremii.
Vocativul românesc este analizat sub toate aspectele lui, de la originea desinențelor la valorile sale stilistice. Capitole speciale dedică lingviștilor și filologilor Alexandru Lambrior, precursor în istoria limbii române, Timotei Cipariu, B.P. Hasdeu, Alexandru Philippide, Ovid Densușianu, Dimitrie Onciul, G. Pascu, Sextil Pușcariu. Filologul Ilie Dan urmărește elemente ardelenești în opera lui Ion Creangă, problemele limbii la Titu Maiorescu, traduceri și adaptări din Eminescu, în Franța și Olanda, poveștile lui Ion Creangă „traduse” în franceză. Pasionat de toponimie, Ilie Dan aduce excelente contribuții la onomastica și toponimia românească, studii interdisciplinare care vizează arheologia, etimologia, etnografia, istoria, geografia și nu în ultimul rând , lingvistica. În critică și istorie literară notăm: „Contribuții” (Ed. Eminescu, București 1978), „Contribuții” (Ed. Eminescu 1980), „I.I. Maiorescu” (monografie) Ed. Junimea, Iași 1982, „Anton Pann” (monografie), Ed. Albatros, București 1989, „Destinul unui clasic, Ion Creangă” (antologie), Ed. Albatros, București 1990, „Pașii memoriei” (repere în istoria literaturii române), Ed. Albatros, București 2001, „Altfel de martori”, Ed. Vasiliana 98, Iași 2002, „Mic dicționar de literatură universală” (în colaborare cu Anca Simireanu), Ed. Augusta Timișoara, 2003, „Popas printre oameni și cărți”, Ed. Vasiliana 98, Iași 2004, „Nasc și la Moldova oameni”, Ed. Vasiliana 98 Iași, 2007, „Retrospectivă și perspectivă”, Ed. Vasiliana 98, Iași, 2007. Versuri: „Cumpăna gândului” Ed. Eminescu, București 1981, „Semnul zăpezii”, Ed. Eminescu, București, 1981, „Furtuna unui anotimp”, Ed. Junimea Iași 1989, „Orga inimii”, Ed. Augusta Timișoara 2000, „Draperia de ceață”, Ed. Vasiliana 98 Iași 2003, „Cascade”, Ed. Vasiliana 98 Iași 2003, „Insula mirărilor”, Ed. Vasiliana 98, Iași 2005, „Clopotul din iarbă”, Ed. Quadrat, Botoșani 2005, „Amurg învins”, Ed. Vasiliana 98, Iași 2006, „Curcubeu de suflet”, Ed. Quadrat Botoșani 2007, „Vitralii”, Ed. Quadrat, Botoșani 2007, „Taina Albă”, Ed. Quadrat Botoșani 2007, „Popas printre oameni și cărți”. De remarcat că antologia cuprinde selecții din mai multe volume precum „La cumpăna gândului”, „Semnul zăpezii”, „Furtuna unui anotimp”, ,,Orga inimii”, „Rogatio”, „Draperia de ceață”, „Cascade”, „Insula mirărilor”, „Clopotul din iarbă”, „Amurg învins”, „Curcubeu de suflet”, „Vitralii”, „Mesteacănul din vis”.
„Vitraliile” conțin „inscripții de suflet” , „zidite din taina unui vis” (Ilie Dan).
Cu respect pentru valorile morale și spirituale, Ilie Dan realizează expresiv și elegant nu numai prosopografii ci și „portrete pentru eternitate” ale unor personalități de excepție precum și „o gravură” a spiritualității românești. Astfel în „Popas printre oameni și cărți” arată că Nicolae Iorga scrie cărți ce reprezintă personaje pline de demnitate, cucernicie creștină, patriotism precum Istoria lui Mihai Viteazul pentru poporul român și Istoria lui Ștefan cel Mare cu certe calități artistice, evenimente economice, istorice, mitologice, culturale, analizate documentar, scene, personaje, epitete, comparații deosebite. Portretul lui Ștefan cel Mare, erou nemuritor, se alătură de cel al lui Ureche, Sadoveanu sau Delavrancea, cu uimire și mărire în inimile românilor și la împlinirea celor cinci secole de trecere în neființă a lui Ștefan cel Mare și Sfânt „Divina simfonie a vieții” este exprimată în sonetele lui Vasile Voiculescu în care „tu calci peste Moarte și Uitare netrădând iubirea”(Sonetul CIX). Păstorel, „un Caragiale moldav” la care aflăm simbioza mediilor sociale și tipologia personajelor (orășeni, gazetari, dascăli, politicieni) și alți protagoniști din „fauna” Momentelor sau Scrisorii pierdute nu este un emul al lui Caragiale. Are afinități cu el și merită să fie citit.
În cartea sa „Ut pictura poesis” Maria Mănucă caligrafiază sufletul, pictând în cuvinte „frumuseți și prețuri noi”. O carte – eveniment „Crime și criminalii de război”… autori Dorin Buzdugan și Vasile Pop actualizează adevărul biblic: „A ierta e creștinește, a uita este de neiertat!” Menționăm și alte analize pertinente despre „Elogiul durerii”, de Eugenia Popu Cobuț, „Pescar în țara lui Pește”, de Dan Dobrinescu, „Craii de Curte Veche”, de Mateiu I. Caragiale, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, de Camil Petrescu etc. Titlurile eseurilor îmbie la lectură, la „Deșteaptă-te, române!” Fiecărui personaj i se creionează „un act de identitate” în spațiu și timp.
Lucrarea „Retrospectivă și perspectivă” este o carte pe care „ar trebui să o citească întreaga comunitate”. Interesat de descifrarea cărților Ilie Dan este un fin analist al literaturii de la noi și de aiurea. Cartea, structurată în trei capitole, este precedată de „o laudă” limbii române și se încheie cu „tripticul sufletului românesc”. Dacă în „Retrospectivă” apar personaje și personalități, momente, corespondențe, memorialistică tratate „cu haz și necaz”, în „Ferestre” apare o „Retrospectivă culturală” cu lirism și luciditate sau cercetări interdisciplinare, cum sunt cele toponimice. Excepțională este „Vitrina cu cărți” (partea a II a), o „enciclopedie a culturii” și o „frescă a sentimentelor”. Setea de cunoaștere a valorilor literare românești l-a determinat pe Ilie Dan să alcătuiască în colecția „Sinteze Lyceum” lucrarea „Destinul unui clasic – Ion Creangă”, Ed. Albatros, București 1990. Este o antologie remarcabilă prin multitudinea de autori (importanți) români și străini care au făcut aprecieri privind opera lui Ion Creangă. Antologia cuprinde o prefață semnată de autor, articolele așa cum au apărut ele în volume, prefețe, postfețe ale diferitelor ediții, studii și articole în ziarele și revistele de până la această dată. Cele trei părți, „Scriitor național”, „Ion Creangă artistul” și „Sub zodia eternității”, arată unicitatea lui Creangă între artiștii lumii, opera sa fiind epopeea poporului român în care trăiesc credințele și eresurile, datinile și obiceiurile, limba, poezia, morala, filozofia, într-un cuvânt sufletul românesc.
Lingvist, filolog și toponomast desăvârșit Ilie Dan este deopotrivă și un poet sensibil. Volumele sale o demonstrează din plin. În Semnul zăpezii „Cerul doarme-n albastru pe deal/ pădurea se-neacă de fânul cosit / zorii se varsă-n tăceri de zenit / și piscuri se-abat pe drum neumblat… / Otavă și grâne căldura preface / ruga pământului în imnuri de pace”. Obsedat de albul zăpezii poetul respiră un sentiment curat chiar și la „cumpăna nopții” sau la cumpăna anotimpurilor, majoritatea textelor catrene, sintetizează trăirea unui sentiment. Același lucru și în distihuri precum în Alb: „uitată e cărarea, ce multe – a risipit / și se prelinge – n mine tandrețea unui alb infinit…”
Furtuna unui anotimp continuă aventura lirică a „seninătății zăpezii” într-un „dialog esențial” fie cu Dan Gheorghe a lui Mihai (tatăl autorului), fie cu el însuși sau cu Doamna sa iubirea (Imnurile lui Salustius către doamna sa, iubirea). Orga inimii continuă imnuri (în distih) ale iubirii, definiții ale iubitei, „iad de întrebări ce umbresc paradisul” ca într-o altă Divina Comedie. Iertarea vinovată, deschide-o nouă rouă / Blagoslovind păcatul unui vis / Zidul mirarea albă, ca suflet de icoană / În iadul de întrebări umbrit de paradis!…” Cu Orga inimii, sub ploaia de stele, cu fata minune artistul apelează la Decalog pentru a ajunge la
„Iordanul iubirii plăpând…” Cutremurat acum și mereu în Curcubeu de suflet se întreabă: „rouă de stele tu ești, cărare poate sunt eu”. Rătăcit prin paradis, sfârtecat de timp și de gând mai trage nădejdea sfințirii: „Odihna clipei mi-ai furat-o mie, / În răsărit de rouă, lăcrimat… / Sfințește-mă cu har de veșnicie, / Altar de suflet și duios păcat!…” Cu Taina albă (antologie poetică) se continuă periplul închinat iubirii cu definiții și autodefiniții lirice: „sub mălinul lunii taină ai rămas / Încrustând sub vreme sufletu-mi popas!…” sau „sunt rugul ce arde poiana din inima mea / și oceanul prelins peste lacrimi de stea…”
După ce a drumuit pe parcursul celor 20 de volume de versuri, „Drumețul înzăpezit” (Ed. Vasiliana 98, Iași, 2013, antologie alcătuită de autor la 75 ani) încheie rotund periplul liric de excepție. Titlul este sugestiv și semnificativ pentru tot ceea ce reprezintă destinul omului la un moment dat. Volumul cuprinde distihuri cu preponderență, dovedind o concentrare desăvârșită a expresiei poetice dar și catrene selectate după un criteriu valoric în care metaforele se topesc într-un paradox surprinzător. Poezia nu este doar o creație izvorâtă din talent, pasiune și experiență de viață, ci și din erudiția omului de cultură și de litere, de formația sa filologică. Iubirea mistuitoare, împărtășită sau nu, străbate cu intensitate paginile devenind remember al fericirii trecute, chiar și în lipsa iubirii, poetul căutând eternitatea acesteia. Pendulând între euforia iubirii trăite și tristețea singurătății pe care o resimte din plin, ar dori ca iubirea să devină „leac”. Iubita, „lacrimă sfințită de Dumnezeu”, „izvor de apă vie”, „zâmbet din stea”, „steaua polară” este așteptată și în „iarna vieții”. Iubita este percepută ca o „fata morgana” la care eul liric visează la o „nuntă – miracol” în cer. Efemeritatea vieții este exprimată prin metafore precum „fir de iarbă cu rouă”, „o palidă stea pe o ramură de brad”, „un ram uscat în lumina unui copac”. Nu lipsesc nici interogațiile retorice, existențiale, al căror răspuns nu este aflat sau este doar sesizat cu discreție. Arzând ca flacără poetul se întreabă: „din cel care am fost oare cât a rămas?”, dar sub nostalgia sfâșietoare a întrebării se întrezărește lumina revărsată asupra lumii. Cu inima ca „o floare lăcrimând” poetul rămâne între păcat și iubire”, o „candelă de suflet” ce „arde acum și mereu”. Metamorfozat în „jar”, „vulcan” sau „stâncă” s-a topit prin iubire repurtând o victorie asupra propriului eu. Rar se întâmplă ca un scriitor să fie un artist al limbii, lingvist, filolog, toponomast, remarcabil vorbitor dar și un poet de rară sensibilitate.

Nela NECHIFOR

Cercul

Prin drum de negură,
Aburind a suflet ars,
O umbră parfumată cu
Iubirea rară,
Își conturează veșnicia
Într-un cerc.
Nori de stele și descântece,
Melodios biciuite cu șiraguri
De cuvinte alchimic invocate,
Clădesc fuiorul amețitor
Al culmilor speranței.
Așteptarea se înrădăcinează,
Fără leacul trecător al vieții.
Iar încăpățânarea dulce a primejdiei,
Secătuită de precauția viitorului,
Își vinde cartea…la răscruce.
Acolo, cercul cimentat in colturi
Pângărite cu trecutul nechemat,
Își șlefuiește rotunjimea iubirii,
Imperfect zdrențuită de vântul
Zărilor… de la răscruce.
Se construiește perfecțiunea:
Din metalul topit de pasiune,
Din stăruința timpului neuitat,
Din îmbrățișări și săruturi agonice,
Dintr-o adrenalină clocotită
Cu dorul care sună a plin.

Emil NICULESCU

Repetiții pentru finala pe Apocalipsă

Aceasta mi se pare a exprima (într-un limbaj, totuși, sportiv) ultima carte de versuri a lui Nicolae Gâlmeanu, Ascultă cum zboară mormintele (ediția a 2-a, definitivă, revizuită și adăugită, Buzău, „Editgraph”, 2021, 110 p.). Este un fel de „reportaj cu funia de gât”, empatic și subiectiv totodată, de stringentă actualitate, cum glăsuiau jurnalele din „epoca de aur”.
Autorul, născut în 1950, are, în pofida colecției denominate pe copertă – „Scriitori Români Contemporani” – conștiința marginalității provinciale: și el era un om bun în această drăgaică bolnavă,/ care se învârtea și se dădea în lanțuri, era/ și el un tânăr care iubea câte-o fată,/ ori era un bătrân ca orice bătrân/ ce merge la biserică și la farmacie de câte ori e supus/ încercărilor (Trovantul). Biserica și farmacia (cu cele mai agresive reclame „pe sticlă”) devin toiagul generalizat al celor de vârsta a treia. strigând „eu sunt Iov, eu sunt Iov” cobor/ cu noaptea după mine, la coadă la medicamente (Baia de vise). Parafrazând, aș zice: „Sunt suflet din sufletul leatului meu și-i cânt bucuria și-amarul”.
Într-o vreme debusolată, valorile creștine (o insulă de latinitate, dar ortodoxă, într-o mare slavă) constituie un reazem, încă, puternic: Primește-mă, Părinte, la ceruri înapoi,/ am fost plecat ca Pavel după Saul,/ să mă întorc, din rătăciri acasă, noi/ povestim precum veleatul ce-a rămas/ din nașterea uitării într-un staul… (Lumea vopsită). Neuitând, însă, vechile rădăcini trace, care i-au dictat lui Burebista să stârpească (provizoriu, desigur) vița-de-vie: O, neam frumos, o, neam frumos,/ aluat istoric dintr-o neagră pâine,/ noi, pretutindeni, am avut același mâine,/ must reclamat de toamna bețivilor zemoși (Galeul).
Viețuim într-o lume ce n-a abandonat cultul morților, cu libațiunile ce le însoțesc pomenirea: azi vom ieși/ rătăciți, să vizităm osuarul din cimitirul eroilor/ necunoscuți, bolta surpată a viței-de-vie, din preajmă,/ și aroma strugurilor dați în copt…(Din preajmă).
Sentimentul limitei, inexorabil, al marginii bate, ca în „Simfonia destinului”, la ușă; este un timp-cascadă din care orice evadare este de dorit: soarbe-mă din această cascadă,/ din ieslea spitalului care nu m-a crezut/ decât ca pe un basm, și externează-mă, Părinte… (Disjuncție).
Catastrofele medicale, bine mediatizate de posturi râvnitoare de raiting, sunt prezente: azi au început să sosească/ recruții de la centrele de încorporare medicală, nu se știe/ / când vor fi eliberați veteranii, ca într-o taină,/ un freamăt a făcut loc internaților/ spre pavilioane – AMR. Ar fi de adăugat aici, pentru lectorii mai tineri, care nu au prins armata de pe vremuri, că A.M.R.-ul era un calendar al soldaților care măsura zilele rămase până la liberare. Tot aici, la fake-news-uri sau unde credeți că se încadrează, poate figura: lumea rămasă/ ovaționează și aplaudă, se taie/ panglica de inaugurare a unui crematoriu (Investitorii).
O administrație haotică produce accidente și panică: „vin virușii”, strigă megafonul,/ „vin virușii”, clipesc lămpile, se sigilează saloanele,/ morții își închid sicriele ( Virușii).
Bătătorita prejudecată cum că poeții sunt, începând cu Eminescu, tipi mai „speciali”, destinați spitalelor de alienați, vine la vedere: doctorul mi-a rupt fișa de externare,/ pentru un spital de vise diurne, „și/ sentimentele, întreb eu, contrariat de decizia medicală”,/ „du-te la un spital de nebuni, ăia au nevoie de visători” (Din pricina unor epifenomene).
Lazăr cel din gunoaie joacă și el în acest film, dar cu un scenariu sensibil modificat: a fost văzut îndreptându-se spre morgă/ cu patul în spate, i-a murit vecinul de/ pat și acolo nu-s paturi de-ajuns (Fără Procust).
Prioritățile nu mai sunt cele din societățile arhaice („cine nu are bătrâni să-și cumpere”), o altă „meritocrație” e pe cale să se instituie, având și ea un anume rezon sapiențial („și-a trăit traiul, și-a mâncat mălaiul”): H2 îl molipsește pe O, de mâine/ suflarea va fi repartizată pe generații, undeva la subsol,/ sirena salvării aduce o gravidă, gata să nască (Sirena salvării). Cântecul lăutăresc de altădată – „așa-i lumea, trecătoare/ unul naște și-altul moare” – aduce un omagiu celor ostoitori ai sentimentului trecerii, așa-zișii „țigani de mătase”.
Arar, se întrezărește câte un liman ce pare a fi mai senin, când apar un fel de ilustrate cu flori de câmp: Locuiesc în acest trup ca într-o celulă,/ gata oricând de plecare,/ noapte de noapte aud cum celula/ îmi este marcată de alte celule,/ într-o zi voi scrie despre nevinovatele imortele (Provizorat).
O levitație înșelătoare pulsează încă în fostul luptător: patul meu arăta ca un focar de diagnostice,/ înfipt într-un punct cardinal rătăcit,/ visam că sunt viu, gladiatorule (Diagnosticul unui vis).
Ochiul înscris, simbolic, în triunghi este redimensionat, capătă alte tâlcuiri: Eu am văzut ochiul din lumina ce nu mă vedea,/ iubita mea, era un cerc solar dintr-un cerc polar (Ochiul solitar).
Umbră și ambră au un punct terminus pe care Nicolae Gâlmeanu îl știe și semnalizează: mirosea a paradis fugit dintr-o cameră mortuară (Simfonia barierei).
Cartea nu este, îndrăznesc să cred, repetabilă, ea atinge altitudini ale deznădejdii greu escaladabile. Ea poate fi așezată sub semnul unui expresionism ce amintește de Emil Botta („școlare, căruntule,/ ești încă Școlarul Durerii,/ du-te la școală,/ tu, repetentule” (Corp ceresc), agremental cu „râsu’-plânsu’” lui Nichita Stănescu, cel căruia îi este dedicat un text.

Valentin CHIFOR

„FĂRĂ TITLU” de Ada d’Albon

Știam că Mihail Sadoveanu, povestitorul fabulos, unul din marii noștri clasici, creator al romanului istoric românesc a avut mulți copii pe care i-a crescut patriarhal, făcând uz și de bici, remarca divinul critic G. Călinescu. Dintre urmași, în planul creativității, îmi era familiar doar numele fiicei, Profira Sadoveanu, prozatoare, poetă. Aflu acum cu încântare de existența nepoatei lui, Ada d’Albon, actriță și scriitoare stabilită în Franța, reconfirmare a vechii înțelepciuni conform căreia așchia nu sare departe de trunchi. Ca atare nu-i deloc surprinzător omagiul postum înfiorat pe care îl aduce lui „nenea Mihai”: „De la Sadoveanu am învățat să iubesc pământul strămoșilor mei, obiceiurile sfinte ale oamenilor, ale locurilor, filosofia omului simplu pe care viața l-a învățat respectul de Dumnezeu, marile valori ale umanității”. Ada d’Albon a crescut, adolescentă în anii ’50, sub tutelajul protector al lui Sadoveanu care o dezmierda cu porecla „Ataraxia”, sugerând regăsirea liniștii în tumultul unei adolescențe angoasante. Cu dor pătimaș pentru România, pe care exilul nu i l-a putut vindeca, Ada d’Albon, compensativ scrie „Ultima vară în Bretania. Istoria unui exil”, volum lansat și la București, la Târgul Gaudeamus, în 2018. Mărturisesc, nu cunosc încă, din păcate, această carte. Recentul ei roman, „Fără titlu”, revalidează vitalitatea artistică a acestei septuagenare care și-a definitivat cartea în 2020 în toiul pandemiei globale – context alienant, haotic, absurd pentru alții, socotit benefic scrisului, tip de evaziune în/ din inima claustrării forțate. Uimitoarea ei memorie afectivă deschide larg ușile libertății creatoare, socotindu-se tipologic „o ireductibilă slugă a stiloului” (din adolescență visa la o gloriolă de scriitoare). O experiență existențială devastatoare, timpul trăirii – „o prea mare iubire”, „o iubire mai mare decât iubirea”, o iubire providențială care a impulsionat-o să scrie (rol de declanșator) e livrată cititorului prin retrospecții, analism și caracterologie, într-o scriitură deschis autobiografică (precum jurnalele, memoriile), fixată în vadul epic al unui roman-intim, cum ar spune Paul Goma. Prezentul povestirii (2020), timpul mărturisirii, fapt aparent paradoxal se instalează presant în punctul culminant al expansiunii virusului nevăzut, adevărat marasm când metropolele, inclusiv Parisul devin fantomatice, fără țipenie de om pe bulevarde. Într-o structură narativă de factură obsesională retorica confesiunii e tutelată de o imaginație tandru-dureroasă, mereu la cote înalte de intensitate emoțională – vrajă sau blestem – până la limita unei rătăciri erotice. Rememorarea afectivă, ca o jupuire de viu, fără a pulveriza bucuria, dragul de viață, acoperă o amplă claviatură între tonul șugubăț, râsul nebun, gargantuesc și hohote de plâns, cu sufletul cernit pentru morții ei. Prinos al recunoștinței în spirit pentru cei plecați ea scrie câteva inubliabile portrete, părinții (mama, temperament aspru, tatăl evocat cu tandrețe), soțul îndrăgit, regizorul Laurențiu Azimioară, legați de pasiunea comună și divină pentru teatru (edifică Théâtre de l’Orme și o școală de teatru), cuplu mitic al exilului românesc la Paris, M. Sadoveanu însuși, unchiul Adei, surprins în faza bolii, agoniei. Pe firul de păianjen al memoriei autoarea reînvie – galerie portretistică generoasă – medii, vârste și comportamente varii. Nu lipsesc din evocare idile adolescentine, prietenii amoroase, rivalități, gelozii, escapade (Poiana Țapului, Sinaia, Doftana) în care apar puberi în călduri. Fugar, episodic apar personalități cultural – artistice, scriitori, actori, lume familiară autoarei, de la Nina Cassian, Cella Serghi, George Vraca, Mihnea Gheorghiu, Olga Tudorache, Moni Ghelerter la Beate Fredanov, Zoe Anghel, Ilie Constantin, Demostene Botez, Perahim, Grigore Vasiliu Birlic, Cristina Struțeanu, Tudor Eliad (fiul regizorului Sandu Eliad), fost pretendent la mâna Adei etc. În alt plan, memorabil, adorabil prin inocență și bun simț instinctiv este Marius, maramureșeanul cu zâmbet de copil, grădinar, atașat tandru de stăpâna casei, util familiei dar și în teatru, cu o percepție inedită a sublimului. El se concepe scriitor, ilustrare inedită a bovarismului artistic. Scriitura fixează, nu mai puțin, dorul neostoit de țară al protagonistei: „Sunt de aproape 40 de ani în Franța, ruptă de România, pe care nu mi-o pot scoate din suflet”. Utilizând persoana întâia, Ada d’Albon scrie de fapt romanul propriei biografii, o experiență existențială de o viață, etapele formației sale – copilăria, prima experiență erotică, studiile, cariera actoricească, întemeierea familiei, dar prioritar, obsesiv înregistrează cutremurul ființei sale, sedusă de profunzimea privirii și mâinile lui Dan Grigore, capabil să înfăptuiască pe clapele pianului său un rit sacru. Cu sufletul mereu în flăcări autoarea reușește să fixeze momentul revelator în planul intimității, acela al străfulgerării irepetabile, incomprehensibile a iubirii dintre doi adolescenți, naratoarea și copilul minune la Pelișor (îi desparte doar un an). Impactul tulburător îi oferă eroinei senzația că a îmbrățișat infinitul (întâlnirea lor o socoate mistică, hotărâtă de destin). Interpretările lui Dan Grigore îi par desăvârșite. Doar el putea făuri sublimul pe pianul său fermecat – o stare extatică decisă de timbrul personal al interpretărilor lui din Chopin, Beethoven, Mozart, Liszt, Bach, Scarlatti, socotite tămăduitoare, încât o ploaie de adjectivări, encomii abundă în pagini, gen de idealizare prin ochii ei de femeie îndrăgostită: „dumnezeirea se scurge prin degetele tale”, ,,un imens geniu al pianului”, „cântă diabolico-divinisim”, „Ești incomparabil, sublim, fără egal!”, „E unic și atât”, „cu admirație până la cer”, „Te iubesc în cascade, iubesc iubirea ta din străfunduri”, „… cânți ca un Dumnezeu”, „nu poți fi comparat cu nimeni, cu nimeni!”, „cel mai fabulos artist”, „Respirație Sublimă a muzicii”, „Tu ești măreț ca Natura dată de Dumnezeu” etc. Iubirea pentru pianist o impulsionează să scrie despre „o prea mare iubire” (sintagmă laitmotivică), „Iubire mult prea mare pentru un om “, „un joc de-a dragostea, cum nu există al doilea pe lume”. De altfel scrisul, cu rolu-i cathartic, muzica, cărțile îi umplu singurătatea asociată cu invazia brutală a senescenței. Ada, intens pasională, natură ambivalentă, poartă cu ea în mod egal dorința de viață și de moarte, nedisociabile de altfel, aliază o neliniște languroasă, un suflet păgân cu parfumul unui tărâm ademenitor – ravagiile iubirii care-i înalță sufletul în tării. Structură romantică, tipologic vorbind, ca om (afectiv, caracterial), ca actriță în roluri din repertoriul clasic – Shakespeare, Ibsen sau Lorca, ca scriitoare ea se regăsește în conceptul coincidentia oppositorum a lui M. Eliade, în care viață-moarte, carne și spirit, mundan și transcendent coexistă, unitate a contrariilor. Asociație de spirit critic, luciditate și suflet smintit, ființă paradoxală, oximoronică, cum o dezmiardă Dan Grigore, ea prețuiește senzualitatea Sacrului, evocă cei 60 de ani de prietenie cu un bărbat necunoscut (cele trei întâlniri cu Dan Grigore – la Pelișor, Brașov și București, la Târgul de carte „Gaudeamus”), având și la bătrânețe o ardență adolescentină, ființă solară care întinerește sufletește. De abia ieșită din copilărie a fost marcată de linia inimii, cu convingerea că poți muri de dragoste : „Iubirea pentru un bărbat e tot ce poate fi mai îmbătător, mai viu , mai adevărat”). Îl invită la Paris pentru un concert, la Teatrul de l’Orme, aspiră să joace un spectacol la București, îi spune povești, îi scrie versuri, comunică îndelung telefonic, electronic. Mesajele, scrisorile, adevărată „hemoragie epistolară”, „corespondența între un imens geniu al pianului […] și o actriță scriitoare” au magnetism, lirism, frumusețe; îi trimite multe cuvinte dulci, îl dezmiardă fără a eșua în sentimentalism desuet. Dan Grigore, la rându-i, îi expediază la Paris cd-uri pe care eroina le ascultă cu sfințenie. Dar audiază și muzica altora, de la Brassens la Amália Rodrigues. Finalmente însă, naratoarea care a cunoscut tumultul sentimentului la o vârstă târzie se va alege doar cu gustul morții, captivă într-un labirint sumbru, care închide sacrificiul unui amor stins pentru soț, iar pianistul la 3000 de km. distanță e perceput ca o nălucă care-i sfâșie inima. Lucidă Ada știe că această relație a fost doar un episod în viața ei, „o prea mare iubire a mea, nicidecum a lui”. Imprevizibilul, ca întotdeauna, survine cu doza-i de incomprehensiune: decesul soțului, dar și necesitatea unei intervenții chirurgicale pentru Dan Grigore, realități care inaugurează pustiirea sufletească în existența eroinei, odată cu iertarea îndelung răbdătoare, nedisociabilă de sentimentul iubirii. Estetic, artistic, scriitura Adei deschide ușile spre tărâmul evanescent al intimității, fără ipocrizie, fără false pudori, barometru al unei depoziții infuzată de poeticitate. Autoarea are o bună acuitate vizuală și auditivă (excelente dialogurile, naratoarea aude foarte bine), surprinde detaliile semnificative, are forță caracterizantă în organizarea epică a traiectoriei existențiale din etapa adolescenței până la sfârșit, relația erotică fiind elementul major al intrigii romanești. Personalitate stenică, având o rară inteligență a inimii naratoarea restituie cu talent inefabilul, acel je ne sais quoi al iubirii pentru doi bărbați concomitent, anomalie a inimii – pentru soț, respectiv pentru reputatul pianist Dan Grigore, zeificat, idealizat, aproape mitologizat ca personaj. Dar romanul prin extensie filtrează magia vieții în genere, splendoarea naturii, percepută sadovenian în acord cu diagnosticul diaristului elvețian Amiel, Peisage – un état d’âme, recuperează eșantioane sugestive din frumusețea lumii, artei, muzicii, literaturii, teatrului prin subtile corespondențe, încât culori, sonuri și parfumuri își răspund baudelairian. „Fără titlu”, romanul Adei d’Albon este un concentrat miraculos de sensibilitate feminină în chenarul unei structuri narative de netăgăduită autenticitate, orchestrată muzical, cu tumult de Niagară, cu neliniști, cu zbucium intens, cu bucurii euforice, cu tăceri, cu morți sufletești, aliaj de tandrețe, calinerii și senzualitate păgână (contopită cu „sufletul și carnea, cu mintea și respirația”), autoarea știind păstra firul Ariadnei în labirintul ființial de o grea melancolie retrospectivă, dar capabilă să răzbească în lumina mântuitoare a creației. Sublimat literar răvășitor, cartea Adei d’Albon, lipsită de clasicul happy end care aduce cu sine edulcorarea, înfăptuiește un superb elogiu al iubirii mistuitoare, dulce, dizolvantă otravă a simțirii. Romanul reiterează, mărturisește oricând, oriunde enunțul biblic apoftegmatic: dacă dragoste nu e, nimic nu e, dacă dragoste nu am, nimic nu sunt. „Și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea”.

Distribuie: