Literadura nr. 20 (8)

Adrian BOTEZ

26 Aprilie 2021
LA CINA-CEA-DE-ZVOANE

vreau să dispar – de parcă n-aș fi fost:
în Floarea Merilor – să-mi caut și aflu – ROST
și să-mi recapăt Inocența din Eden
să fiu Grădinii – de nu Înger: doar Polen…

nu mai vreau – CRISTE – să plivesc DEMENȚA
în Lumea asta – ajunsă-n Iad – cu Diligența…
eu vreau SĂ MERIT Zborul – și Lumină:
să ne-ocrotești firesc: și Frate-CRIN – și Soră-CRINĂ!

iar orice Umilință-am îndurat – și Biciuire
facă din mine Trăsnet – Tunet și – DEZ-LĂNȚUIRE!
n-am fost și n-oi fi ROBUL-NIMĂNUI:

îndur – cu Tine – și Cununi – și Cui…
…când osteni-vom – Ambii – de Piroane
ne-om pogorî-n Minuni – la CINA-CEA-DE-ZVOANE…
***

28 Aprilie 2021
ACEST DETERGENT

acest Detergent elimină
total – Petele
Mentale – Petele Senti
Mentale – petele Orna
Mentale

ca și orice alte
Pete – de Vis
Omis – dar și de Vis
Grăbit Scris – închipuind Para
Dis…
***

5 Mai 2021
INDICAȚII DATE MORȚII

Moarte! – bate
rogu-te – CIVILIZAT – la
Ușă – când vii să ne-ntâlnim – pentru
Ultima Oară: nu mai fă atâta Zarvă
Mahalagească – trântind cu
Capacul Sicriului – de
Pereți…

apoi – Visătoare (atâta cât
îți îngăduie Rânza-ți
Neagră…!) – dă Mâna cu
mine – Aristocratico-Silfidic – și
să întrăm – Amândoi („CE CUPLU
DUMNEZEIESC! – EXCELENT
ARMONIZATĂ PERECHE!” – strigă
Entuziasmați – Toți – de pe
Margini…) – …numai noi
Doi – Plutitorii
Veciei (…regăsindu-ne
Adevărata-ne Fire!) – în
Fascinantul Vals
Suprastelar…
***

Alexandru PRIPON

Drumeți

O viață trăită pe stradă,
O moarte vestită în zori,
Când petice lungi de zăpadă
Visează că sunt iarăși nori.

Pe drumuri, prin neguri, prin sine
Am mers, cu uitarea de noi,
Drumeți înveliți în ruine
De timpuri străine și goi.

Iar lumea s-a strâns să ne vadă,
Căci toți ne zăreau, uneori,
Pășind prin noroi ori zăpadă,
Trăindu-ne viața pe stradă,
Aflându-ne moartea în zori.

Viața ca o piesă

Artist uitat pe margine de scenă
Ca într-o viață fără spectatori,
Încremenit în replica perenă
Pe care o rostesc doar mari actori.

Și orice gest atent se exersează
În spatele cortinei. Iar în față
Se râde ori se plânge, se visează,
Pe margine de scenă, ca în viață.

Asta e tot. Cortina ridicată
Ne introduce într-un vast complot
În care toți jucăm un rol. Și, iată,
Suntem actori cu toții, deodată,
Pe scenă și în viață. Peste tot.

Hazardul ce se crede vers

Întâmplător, cuvinte se așază
Pe ramurile vieții. Și nu știu
Dacă adorm tăcut și se visează
Într-un sonet olog, dar fistichiu.

Un zâmbet indulgent pentru poeme,
O ironie pentru un demers
Și laude – prea multe, prea devreme –
Pentru hazardul ce se crede vers.

Așa se nasc, cumva, inadvertențe
În devenire, ca un pas ușor
Către distinse, calpe reverențe
Pentru poemul cel întâmplător.

Rune

Sunt zvonuri, numai zvonuri, îmi veți spune,
Strâmbând din nas la frazele vulgare
Cioplite sus, pe zid, în chip de rune
Sau semne scrijelite la-ntâmplare.

Sunt amintiri? Sau profeții nebune?
Sunt lucruri petrecute-acum sub soare?
Sunt zvonuri, numai zvonuri, îmi veți spune,
Părând că îmi răspundeți la-ntrebare.

Privesc, dar știu că numai o minune
M-ar ajuta să înțeleg cum oare
Au apărut pe zid acele rune,
Vorbind despre căderea în uitare.
Sunt zvonuri, numai zvonuri, îmi veți spune,
Sau piedici, înainte de plecare.

Teodor DUME

Incident cu Dumnezeu…

azi-noapte am visat că am intrat prin efracție
într-un magazin de ustensile medicale
și am furat o foarfecă
supărat pe Dumnezeu pentru că
nu m-a lăsat să vorbesc cu mama
m-am dus și i-am spus că
îi tăi barba
ce îmi pasă mie că
de mâine nu mai am barbă mi-a zis
pe un ton prietenos dar dacă
mi-o lași
îți mai dau o zi să poți
duce foarfeca înapoi și
nu o să te spun la maică-ta

în față mi-a apărut o potecă
cu multe flori albe
pe o parte și pe alta iar
undeva înspre capătul celălalt
am văzut-o pe mama plângând…

captiv între Dumnezeu și mama am fost pus să aleg…

Viața, o mască ce știe să zâmbească…

din tot ceea ce sunt
îmi vor rămâne doar mâinile cu care
o să bat în poarta lui Dumnezeu și
câte ceva din frica de moarte
în rest nu mă tem de nimic…

din vena proaspăt tăiată
a curs moartea
singurătatea și tot
ceea ce ar fi trebuit să curgă
și e atât de frumos când mă ating
și atât de trist când știu că
nu mai sunt și nici nu pot fi
ceea ce am fost

văd cum crește lumina
din ceea ce încă mai sunt
și asta
pentru a-i aminti fiicei mele
că viața e doar
o mască ce știe să zâmbească din când în când
ca și Dumnezeu în zilele de duminica

…

Dumnezeu simțindu-se jignit m-a întrebat, tu încă mai ești aici?…

drenajul pe care
mi l-au făcut pe patul de spital
în imaginația mea
arăta ca o metaforă pe care
nu ar fi folosit-o absolut
niciun poet nominalizat
la premiul nobel

în locul acela răsărise o grotă
prin care
mișunau toți șerpii din arizona
era mult frig și întuneric
din când în când
pâlpâia ledul
de deasupra butonului de panică
zbaterea
de sub stratul subțire de lumină
părea un tunel lung
interminabil
din mine se vedea doar moartea
cum pune de o parte
bucățică cu bucățică din ceea
ce cândva a fost un trup

ceva mai încolo
Dumnezeu simțindu-se jignit
a aprins lumina și m-a întrebat
tu încă mai ești aici?…

Ștefan MOCANU

Născut pe 30 ian. 1967 la Râmnicu Sărat.
Membru al cenaclului literar – artistic ,,Artur Enășescu”; membru fondator al Societății Culturale ,,Doina” și secretar de redacție al revistei cu același nume.
În 1991 apare volumul de debut ,,Secolul halucinațiilor” în cadrul SCDRS.
Din 2004 se stabilește în Italia unde este descoperit de poetul și scriitorul Massimo Triolo cu care începe o strânsă colaborare. Începe să publice poezie și proză în limba italiană, pentru început în diverse reviste culturale cum ar fi: ,,Corriere dello spettacolo”, ,,La Battana”, ,,Osservatorio Leterario”.
Publică în ,,Almanahul poeților și poeziei contemporane” tipărit de ,,Raffaelli Editore”.
Volume de poezie: Secolul halucinațiilor, Societatea culturală ,,Doina”, 1991;
Ossa di luce (Oasele luminii), editura Transeuropa, 2019; Disincanto programmato (Descântec programat), editura Nulla Die, 2020.

Rugă

O rugă a intrat pe sub ușa
ce scârțâie de nesomn
se privește-n oglindă
despletită se-așează la masa
cu trei picioare din lemn
și-o proteză din brațul meu
sub bărbie,
în scrâșnet de dinți
felinarul se plimbă
cu orbul de mână
spre departe unde curcubeul
cu colți de fildeș se-ndoaie
ca un amant
peste trupuri cu sânii stâncoși.

Eșuare

în fuga păsării călare
secolul trecut și-a petrecut
oaspeții la gară,
eram doi și căutam peronul eșuat
ca sângele pe-o rană,
copacii umblători
la colț de stradă,
vânzători de lanțuri rupte
bătaia inimii, cu tot cu carapace,
a eșuat pe un ghețar, opțional,
purtat în buzunarul de la piept
lacrima claustrofobă se-ntreabă:
de ce-i mereu în cădere
spre rădăcini?

De demult

eram liberi și treceam
pe lângă ferestrele șchioape
ca limbile ceasului, ignoranți,
eram după apelul de seară
încrustați într-o herghelie de vânturi,
desueți și absenți,
ne nășteam când voiam
și gustul merelor crude
se lăsa dezbrăcat pentru noi
eram urletul șoaptei
într-o așteptare de martiriu
nisipul plasmatic
în căutarea cadenței.

Aceeași sudoare

Ascult singurătatea cum urlă
și pasul săltat cum se-așează
pe calapodul cizmarului desculț,
plecat să culeagă polen.
mașina de scris am trimis-o
la măcelarul din colț
pe datorie să-mi cumpere
un pumn de cuvinte
cu os și sânge albastru,
s-au haiducit porțile cercului
și mormintele astrelor
mărșăluiesc, după acul busolei
pașii se-ntorc pe căi ocolite
fredonând același destin,
aceeași sudoare
uscată pe tălpi.