Spații culturale nr. 76 (7)

Cărți prezentate de:

Petre ISACHI

O epopee a Eului configurată în ontologia misterului*
sau
imaginea omului terorizat de frica absolută

Motto:
„Eu însă mă bucur că nu știu și nu pot
să știu ce sunt eu și lucrurile din jurul meu”
(Lucian Blaga)

„Azi nu mai sunt eu
Și mintea mă doare
Nimic nu mai vreu” (Bacovia)

Prin problematică, estetică, poetică/ poietică și filosofie, scriitoarea din Târgoviște, Ecaterina Petrescu Botoncea, se înscrie fără complexe, într-o ilustră familie de spirite a literaturii române interbelice, din care fac parte: Lucian Blaga (se înscrie prin strigătul expresionist al ființei și transfigurarea inepuizabilei morfologii a enigmelor sufletului, prin sensibilitatea metafizică și voința divină, de a iubi „și flori și ochi și buze și morminte”, prin arta de a converti simbolurile în sensuri polivalente și prin ideea că pretutindeni „nu sufletul se orientează după natură, ci natura după suflet”, prin coloratura poetico-mitico-filosofică a scriiturii etc.); Hortensia Papadat Bengescu – preocuparea constantă pentru adevărul sufletesc; – ideea că omul se revelă în autenticitatea sa, numai în iubire, în boală și în fața morții; – lucida descindere în meandrele sufletului feminin terorizat de boală; – stilul necesar, perfect aș spune, ce urmează ritmul mișcărilor sufletești, armonia, echilibrul interior, dar și disconfortul sufletesc (stil pe cât de sublim, pe atât de anxios, stil de simfonie a unui destin tragic, saturat de non-culoare, pedant uneori, prin științism); – introspecția ce potențează camilpetrescian luciditatea și drama conștiinței; – procesul autoscopic al bolii corelat cu mitografia iubirii etc.; George Bacovia ( – muzica sincopată a scriiturii, eclectismul estetic, picturalitatea atipică, ce vizualizează un areal cameleonic, persistența vidului existențial, disoluția sufletească în pandant cu paradisul în destrămare transfigurat cândva, de Blaga, obiectivitatea nudă a stărilor poetice, onirism dimovian etc.), dar și alți scriitori de notorietate europeană: Mircea Eliade, Cioran, Camil Petrescu, Anton Holban, Garabet Ibrăileanu – cel din Adela etc.
Insist, Ecaterina Petrescu Botoncea s-a integrat prin volumul Numele meu este Tu în spiritul literaturii interbelice, asimilându-l postmodernist și adăugându-i docuficțiunea/ bioficțíunea și palimpsestul; „adaos” ce presupune/ impune o scriitură sub semnul lui trans – (transindividual – personajele nu au nume – transistoric, transnațional etc.) și inter – (intersubiectivitate, interdiscursivitate, interdisciplinaritate), scriitură sferică care interconectează experiențe unice, voci auctoriale, filosofii, științe, vârste literare, istorice, estetice – aparent ireconciliabile, dar, mai ales, intuiții imprevizibile. Să încercăm să-i identificăm chiar pe Text, particularitățile estetice, poetice ale predecesorilor, pe care le continuă strălucit, transfigurând o problematică „de o monstruoasă actualitate” (Lucian Strochi), unde se produce, totuși, estetic vorbind, „conjuncția sufletelor” (Vianu Mureșan). Observați cum se insinuează, într-un context tragic, pandemia ca destin și ca o posibilă „nouă ordine mondială”, cum spun politologii: „- are nevoie de internare, e grav! I-am spus.
La cișmeaua din curte m-am spălat pe mâini, am plătit ouăle și m-am întors cu ele la mine acasă, așezând pe ușa frigiderului ou cu ou, în graba mare, nu m-am mai spălat pe mâini a doua oară, trăiam într-o hipnoză!
Când ți-am auzit vocea la telefon, trecuseră cincisprezece ani, am simțit un miracol, toată ființa mea a fost invadată de o lumină, o conexiune inexplicabilă cu o altă ființă de peste mări, dar și cu Marea Ființă, se petrecea de parcă un chirurg desăvârșit al înălțimilor ne-ar fi mutat în cosmos, pentru a ne opera și a ne sutura energiile în continuitate, nu am înțeles ce s-a întâmplat, am înțeles doar că ni se întâmplă lucruri pe care nu le putem înțelege.
Este din nou târziu, de la o vreme totul este târziu, stau cu ochii închiși și privesc în urmă fără să știu dacă mai există și un înainte, în jurul meu pufăie ventilatoarele, eu nu am decât o mască de oxigen, cred că astăzi mă bucur că sunt pacientă și nu doctor, mă pot odihni, pot visa, mă pot lăsa invadată de aduceri aminte…, tărgile aleargă în jurul meu, unii bolnavi pleacă învinși pentru a…”
Pluralitatea registrelor stilistice confirmă viziunea interdisciplinară, jocurile poetice ale gândirii mitico-științifice (frecvența de tip Alpha, interdependența psihofizică, mitografia iubirii – Euridice și Orfeu, Beatrice și Dante, Aeticus și Marea Preoteasă etc.), corelația misterioasă, Ethos – Thanatos în conjuncție cu sublimul, tragicul și absurdul existențial, epifaniile angoasei sau optimismul ființei umane în fața temporalității văzută ca trăire a erosului sau transparență a morții, dislocările imprevizibile, spațiale și temporale, transmiterea energiei prin puterea gândului, poetica tainei, lirismul imanent etc. au generat admirabile structuri narativo-descriptive ale imaginarului, configurate poetic, mitic, magic, filosofic (pitagoreic: același ritm străbate și suflete și stele) într-un roman feminin postmodern de aspirații metafizice și nostalgii (neo)romantice.
Reușita acestei frumoase povești a omului care-și pierde identitatea în celălalt – Numele meu este Tu – nu o vom găsi doar în meditațiile Alpha, în ghemul tragic din fire de nisip al vieții, în dezechilibrele fatale ale oamenilor din orașul-spital/ Pământul-spital, în radiografierea fricii și a frigului existențial, a singurătății, a iubirii – „boală divină”, în corelația sublim – tragic – absurd, în luciditatea bolnavului (câtă luciditate, atâta conștiință, câtă conștiință, atâta dramă) etc., etc., sau în arta scriitorului-medic ce se (re)descoperă sisific, liric-introspectiv, configurat într-un intermitent proces autoscopic, de o înțelepciune coruptă nu atât de „n” pandemii doctrinare, cât mai ales în voința Eului auctorial, de a căuta „omul normal”, într-un utopic echilibru interior, ori într-o eventuală purificare spirituală de sorginte exotică. Așa se explică permanenta voință poetică/ poietică a scriitoarei Ecaterina Petrescu Botoncea, de a împăca într-un halou estetic de simfonie neterminată, pe cât de sublimă, pe atât de tragică, în substanța Textului, filosofia, cu înțelepciunea Zen, cu știința (simptomatologia aproape exhaustivă provocată de Covid 19 o poți afla și din această carte), mitologia și religia; cu rațiunea, sentimentul și energia cosmică misterioasă, cu liniștea interioară (mai mult visată!), cu armonia apolinică. Pentru criticii și istoricii literaturii autohtone, romanul-eseu Numele meu este Tu oferă imaginea reconfortantă a continuității. Ecaterina P.B. reabilitează original poetica prozei de analiză psihologică reînnodând firul continuității, cu romanul de analiză din perioada interbelică: H.P. Bengescu, Camil Petrescu, Anton Holban, Gib Mihăescu, M. Sebastian, M. Eliade etc.
Este repus în drepturi, personajul tragic, care își include în strategie, gândirea și iubirea ca singura modalitate de supraviețuire. Citim, de fapt, un jurnal de gândire, al cărui obiect este gândirea însăși: „ – hei, mi-a spus vocea, nu te-ai săturat să diseci toate astea, tu te-ai întrebat vreodată dacă insistența privirii tale peste aceste locuri și suflete bolnave nu este o indiscreție, o agresiune, un viol. Scormoniți oamenii în măruntaiele lor, pe toți îi dezbrăcați, îi puricați, le scoateți inclusiv chiloții, îi așezați pe mese lungi și la aparate incomode, îi puneți la microscop sau la alte forme de scanare, de parcă nu ar fi oameni, asta crezi tu că poate fi normal sau apropiere de Dumnezeu? mai bine concentrează-te să respiri adânc! – cum așa? Eu știu că prin imaginea și chipul celuilalt pătrundem într-un spațiu al ființei interioare, ajungând la acel sâmbure de divinitate care se ascunde în fiecare dintre noi, și la acele dezechilibre fine din care poate proveni boala,
-ei bine, atunci să te văd cum vei reacționa până la capăt în ipostaza asta nouă, când nu iei tu asupra ta suferința altora, ci ea te ia pe tine, iar din observator ajungi tu în situația de a fi scormonit și observat de alții… deși, poți fi și propriul tău observator…”.
Dacă la un Robert Musill descoperim tipul „omului fără însușiri”, la E.P.B. descoperim omul fără viitor, care se opune predestinării și incomunicabilității cu Celălalt. Scriitoarea excelează în descrierea stărilor limită, în obiectivarea obsesiilor și mai ales în revelarea fricii absolute, ce guvernează comportamentul omului (inter)planetar; frica de moarte ca obsesie colectivă – un spațiu gol chiar de expresie. Autoarea stăpânește bergsonian, poetica inspirației provocate. Așa se explică de ce factura scriiturii sale devine predominant eseistică. Supremația discursului postmodern este evidențiată de limbajul polemic, cerut de problematica transfigurată, de știința scriitorului-medic de suflete înfricoșate și însingurate, de voința de a dovedi atât teza, cât și antiteza. Spațiul romanesc poetizat autentic/ naturalist conferă continuitate scriiturii.
Personajul principal numit Tu, devenit propriul său „observator”, are metafizica complexă cunoscută din romanele de analiză și amintește, prin psihanalizarea trăirilor, de personajele create de Augustin Buzura, George Bălăiță, Nicolae Breban, Alexandru Ivasiuc, Romulus Guga, Maria-Luiza Cristescu, Dana Dumitriu etc. Eroina se apără de sine și de lume, prin violența erosului și a eșecului, prin retragerea romantică în idee și simbol, prin atomizarea și acuitatea trăirilor/ stărilor (frica, luciditatea, convingerea predestinării, simțul ridicolului etc.). Prefer să-i dau cuvântul protagonistei ce joacă în sistemul epic al scriiturii – care închide o existență – o pluralitate de roluri (narator, personaj-actant, martor, judecător, însoțitor) atunci când povestind se povestește/ configurează pe sine, dar și pe noi cei ce supraviețuim sub dictatura virușilor.
Fluxul memoriei „dictează” narațiunea care, la rându-i fixează nu imagini ale lumi exterioare, cât sentimente, mișcări sufletești, stări de conștiință, interogații, mirări și nu în ultimul rând, efectul spaimei de singurătate: „când simt că mă sufoc, ochii mi se bulbucă în față gata să îmi iasă din orbite, atunci îmi aduc aminte de câinele meu pechinez pe care l-am pierdut, rupt în colți de alți câini, și aproape paralizat s-a târât peste câmp, să-mi moară la picioare, în ochii lui se reflecta întreaga imagine a suferinței, deschiși larg, uimiți, luați prin surprindere, abandonați mie ca unui zeu, sub blana sfâșiată creșteau deja larve, iar viermii își etalau siluetele respingătoare, l-am mângâiat și l-am iubit mai mult ca niciodată, dar nu l-am putut omorî, deși acesta ar fi fost cel mai mare semn de iubire, da pe moarte ar fi trebuit să o chem cu tandrețe, pentru a-l purta cu dragoste de soră în ținutul îndepărtat și enigmatic, unde om și dobitoace ajung frați am văzut plecând, ca spre o lumină boreală… câțiva s-au întors și au spus că acolo au simțit, într-o atingere de sfere colorate, iubirea divină printre ei, odată și eu…”.
Sub aura spiritual-estetică a triunghiului echilateral Hortensia Papadat Bengescu – Lucian Blaga – George Bacovia, talentata romancieră Ecaterina Petrescu Botoncea impune și configurează condiția autorului însuși aflat în „război” cu sine, dar și cu o pluralitate de „pandemii”, autor pe care-l transformă dintr-un mit – mitul medicului mântuitor – într-un personaj cerebral, interogativ, măcinat de convingeri contradictorii și de o profundă dezamăgire în fața mediocrității lumii din jur, o lume bolnavă, căreia îi opune o atitudine critică și lucidă, dar sfâșiată de temeri, de angoase, anxietăți. Sensibilitatea feminină potențează autentic confesiunea uluitoare a unei personalități complexe, de un egocentrism specific medicului, în care coexistă filosoful, poetul și naratorul.
Îndreptând poetica romanului mai mult spre poietică, spre actul obișnuit al facerii operei, E.P.B. impune în vol. Numele meu este Tu, triumful reflexivității potențată de boală, al relativității, al dislocărilor spațiale și temporale, al liminarei sincerități, al relatării mediată de reflectori și de farmecul iubirii, al ontologiei misterului și nu, în ultimul rând, al omului terorizat de frica absolută. Prin ficțiunea romanului autoscopic, ce tinde spre „perfect și multiplu”, cum ar fi spus Thibaudet, autoarea mi se pare o strălucită continuatoare a „Școlii de la Târgoviște” – Mircea Horia Simionescu, Radu Petrescu, Costache Olăreanu.
Nu ai cum să nu observi în această tragică epopee a Eului, cum omul, deși ființă îndumnezeită prin iubire, se ascunde în „confesiunea din interiorul fricilor”, cum ne mărturisește una din vocile a(u)ctoriale. De cine ne ascundem? Și mai ales, ce vrem să ascundem? Cuvântul oferit de Divinitate, ascunde sau exprimă?. Scriem fapte și nu expresii, tocmai pentru că lumea nu poate fi cuprinsă în echivalențe lexicale/ textuale?
Ontologia misterului este „cetatea” estetică cucerită expresionisto-blagian, de scriitoarea Ecaterina Petrescu Botoncea. Confesiunea elegiacă (de elegie filosofică) postulează mitico-borgesian misterul Eros – Thanatos, ca dat ontologic suprem, încât criza gnoseologică a prezentului/ viitorului devine o condiție a existenței creatoare. Cenzura transcendentă impusă de Marele Anonim garantează – sugerează talentata scriitoare – statutul creator al omului și actualizează mitul medicului-Sisif predestinat să caute în sine/ în pacient, inepuizabila morfologie a enigmelor lumii. Într-o epopee a Eului, originală compozițional, romanciera configurează infrarealist, imaginea pământeanului terorizat de frica absolută. Mesajul aparent incomod al acestei admirabile ficțiuni: Lumea este guvernată de frică! Să nu ne mirăm! La fel procedează și Dumnezeu! Tot El ne sugerează și soluția: dacă iubire nu e, nimic nu este…

*Ecaterina Petrescu Botoncea, Numele meu este Tu, Editura Eikon, București, 2020

Virgil DIACONU

Codul… (Todor)escu

Volumul lui Simion Todorescu, Codul… escu (Editura Eurostampa, Timișoara, 2019), este unul de reflecții, gânduri, aforisme, cugetări. Este, dacă am numărat bine, al douăzecilea volum de aforisme și cugetări, fără a mai socoti și traducerile în limbile germană, engleză, franceză și italiană ale volumului Străfulgerări de gând, apărut în ediții bilingve, toate în același an 2015.
Simion Todorescu a debutat în volum cu Străfulgerări în miez de noapte, prima sa carte de reflecții, apărută la Editura Mirton, Timișoara, în anul 1999.
Cărți substanțializate de alte teme, precum Sensuri și interpretări logico-logistice, 2004, Oameni (documentar memorialistic, în colaborare cu Constantin Buiciuc), 2008, Glosar de termeni dialectali din comuna Racovița, județul Timiș, 2009, Corul din Racovița. Monografie, 2012, Glosar de termeni dialectali din satul Racovița, județul Timiș, 2013, și o serie de articole publicate în presa culturală ne dezvăluie un scriitor neliniștit, silitor și productiv.

xxx
În volumul Codul… escu, Simion Todorescu se prezintă el însuși ca fiind un „cărturar, gânditor, umanist și moralist, autor de aforisme, eseist, monograf, om de cultură”.
Cugetările sau reflecțiile sale sunt considerate de autor, metaforic, „pași spre înțelepciune”. Cugetările formează un cod moral-existențial pentru sine, dar și pentru ceilalți, iar faptul că este posibil să aibă valoare și pentru ceilalți trebuie să constituie reușita lor.
Codul… escu se vrea o cale spre succes, deci el are pentru noi caracter normativ: „Modelarea vieții Dumneavoastră, succesul și reușita visurilor de a urca tot mai sus pe scara socială depinde de voința, de înțelepciunea, de însușirea și aplicarea conceptelor și învățăturilor din acest cod. Dacă îl acceptați, dacă nu, stabiliți-vă propriul cod!”
Cred că s-a înțeles faptul că reflecțiile și/sau cugetările din cartea lui Simion Todorescu nu sunt legate într-un logos, deci ele nu configurează un discurs sistematic, eventual structurat tematic, moral și existențial, ci se constituie din reflecții independente unele de altele, într-un hazard care le asigură variația și nota surprinzătoare, însă nu și coerența sistemică. Pe de altă parte, titlul cărții, Codul… escu, ce ne sugerează că de fapt este vorba de Codul (Todor)escu, nu ilustrează înălțimea scopului lucrării, și anume acela de „a ne modela viața”, de a ne asigura „succesul și reușita”, după cum declară autorul. Altfel spus, cartea ar fi meritat un titlu mai bun.

xxx
Foarte atent la imaginea sa literară, Simion Todorescu își înregistrează la sfârșitul prezentului volum, scrupulos, toate izbânzile culturale, mai mici sau mai mari, de la articolele de prin reviste, menționări ale numelui său în diverse publicații/cărți, până la propriile volume, neuitând nici de tomurile Portret omagial prin dedicații (album îngrijit de Simion Dănilă, Editura Nagard, Lugoj, 2011) și Simion Todorescu în viziunea contemporanilor (volum îngrijit de Simion Dănilă, Editura Eurostampa, Timișoara, 2016), care marchează împlinirea vârstei de 65 de ani și, respectiv, de 70 de ani. Aceste tomuri sunt menționate în volumul pe care îl prezint într-o secțiune care se numește „Volume omagiale”… Exact așa.
Dar, ca să ne facem o idee mai fidelă despre cartea lui Simion, să gustăm din meditațiile, gândurile, reflecțiile sale.

Valeriu SOFRONIE

ÎNNOIREA LUMII PRIN FILOSOFIE.
DE CE TIMPUL?

Husserl: „Voi încerca să îi călăuzesc pe alții pe niște căi pe care le-am urmat eu însumi…”

Cine promite cui?
Titlul cărții lui Nicolas De Warren, „Husserl și promisiunea timpului. Subiectivitatea în fenomenologia transcendetală” , poate fi citit în două chei, care conduc la înțelegeri și așteptări diferite din partea cititorului. Direcțiile privirii sunt orientate de întrebarea: Cine este subiectul care promite? Dacă Husserl este acela, atunci opera acestei acțiuni este Timpul conștientizat, aprehendat în subiectivitatea noastră, în calitate de obiect intențional, pentru a pune în joc o formulare canonică husserliană. Dacă, din contră, actantul este Timpul însuși, nu animizat, dar gândit în maniera obiectivării de sine, atunci produsul actului este însăși explicitarea Timpului, scoaterea sa din ascundere. Pe scurt, adeverirea de sine a Timpului. Ambele interpretări rezistă briciului occamian, ce promite și el reducerea diversului la unitate. Și rezistă, întrucât butada fenomenologicei „întoarcerii pe dos” ne dă atât o „conștiință a timpului” (prima lectură), cât și un „timp al conștiinței” și, de ce nu, al lumii (a doua lectură). Așadar, pentru a nu nedreptății nicio hermeneutică posibilă, vom lăsa ambele priviri ca egal valabile.

„Am venit aici doar pentru a asculta un discurs academic?”
Cel puțin în intenția creatorului, fenomenologia transcendentală e mult mai mult decât o teorie între altele: este o luptă dată pentru sensul existenței umane într-o lume „ieșită din minți”. Dacă nu acceptăm că lumea nu este așa cum ar trebui să fie și că rolul de „a-i băga lumii mințile în cap” îi revine exclusiv filosofiei (evident, configurată fenomenologic transcendental), starea noastră internă defectă ne va încurca toate planurile de ajungere la Husserl și la filosofia sa. Putem obține multe dintr-o atare pornire culturală (inclusiv o colosală pierdere de vreme în lectură), chiar și „direcții noi” în filosofie, dar nu cogitatum-ul (obiectul gândirii) husserlian. Pe acesta din urmă, cel mai important de altfel, îl vom rata constant. În acest fel, o filosofie care s-a dorit o șansă de revenire la Rațiune, după un lung șir de tentative eșuate, va sfârși prin a se va așeza liniștită în rândul suratelor ei, îngroșând rândul filosofiilor „istorice”.
Nu, Husserl nu a intrat în lumea filosofiei doar pentru a diversifica cultural câmpul de investigație al acesteia, pentru a satisface curiozitatea și setea de nou. Nu a venit să se alăture. Teoreticieni cu iz pozitivist se găsesc peste tot, secretați fără noimă de către Comunitatea filosofiei Birocratice. Scopul lui era mult mai ambițios: animat de o intuiție (a esențelor) care nu l-a părăsit niciodată, el voia o reformare radicală a câmpului de preocupări ale omului, filosofia, așa cum începe să o înțeleagă el, plasându-se în chiar epicentrul cutremurului pe care avea să-l provoace. Conștient de sarcina care urma să-i revină, Husserl voia să fie dobândită o „perspectivă superioară asupra lumii.. o cunoaștere universală, o metodă de cercetare liberă de orice prejudecăți… o unică construcție – menită să crească la infinit de la generație la generație – de adevăruri definitive, legate din punct de vedere teoretic unele de altele… capabilă să răspundă la toate problemele… veacului sau ale veșniciei.”
După Husserl, filosofia nu poate ființa decât fenomenologic-transcendental. Ea nu are a îndeplini scopuri exterioare omului autentic (condus de Rațiune). Fenomenologia, ne repetă filosoful, nu e nici școală și nici mișcare filosofică; „Fenomenologia nu este nimic altceva decât posibilitatea permanentă a gândirii înseși”. Numai o gândire care se trezește, poate trezi o omenire întreagă la viața veritabilă.

Când știința tace, pietrele vorbesc…
Când rațiunea devine non-sens, atunci sensul în lume ar trebui să devină rațional. Pentru Husserl, știința timpului său (și, de ce nu, și aceasta contemporană nouă), pliata până la renunțare pe calapodul metodologic al viziunii naturaliste și-a pierdut funcția, singura funcție care o putea legitima în lume: conferirea de sens existenței umane. Această știința nu mai avea „nimic să ne transmită”. Era golită de sens. Devenise o simplă anticameră a tehnicii, bine cotată la bursa lucrurilor utile, dar ocolită de sens. Fără o știință veritabilă, nu putem avea o umanitate veritabilă. Lumea trebuia înnoită. Iar strigătul înnoitor venea din direcția filosofiei: „responsabilitatea ființei noastre veritabile cuprinde, totodată, responsabilitatea ființei veritabile a întregii omeniri, care nu există decât în calitate de ființă îndreptată către un telos și care nu se poate realiza… decât prin intermediul filosofiei.”. În cadrul acestui proiect, funcția cea mai înaltă a filosofiei este de a face cu putință dezvoltarea omenirii în direcția unei autonomii atotcuprinzătoare.

„Dacă mă întrebi ce este timpul..”
Deși timpul a reprezentat pentru Husserl o „problemă închisă în sine” și „cea mai grea dintre toate problemele filosofiei”, filosoful nu a ocolit-o. Dacă nu a ocolit-o, înseamnă că în proiectul înnoirii lumii, sensul temporalității vieții conștiinței trebuie să ocupe o poziție primă. Lucrarea lui Nicolas De Warren demonstrează cu prisosință acest fapt. Semnalând că studiile consacrate conștiinței timpului la Husserl sunt nesemnificative și periferice, cercetătorul american și-a luat sarcina de a întreprinde un studiu de amploare și, deopotrivă, de adâncime asupra conștiinței timpului. Nu ia seama la strigătul „morții subiectivității” ce a răzbit din cea de-a doua parte a secolului al 20-lea. Teza autorului este definitivă: problema temporalității este promisiunea subiectivității transcendentale, iar subiectivitatea transcendentală este promisiunea fenomenologiei transcendentale. Și, adăugăm noi, configurarea noii filosofii, nu prin efortul doar a unei persoane (Husserl), ci prin munca unei întregi clase de gânditori-fenomenologi, este promisiunea înnoirii lumii.
De Warren remarcă că analizele husserliene asupra timpului au fost elaborate în diferite etape ale gândirii sale, conținând, de cele mai multe ori reflecții privative (rămase doar în manuscris, ca exerciții de gândire fluentă, elaborate în marginea unor chestionări de amănunt, particulare), filosoful neoferindu-ne spre publicare finală o analiză completă a conștiinței timpului. Singure Manuscrisele de la Bernau (1917-1918) tentează ceva în direcția unor formulări de principiu. De aceea, sarcina refacerii drumului înțelegerii conștiinței timpului prin labirintul tematic husserlian, pentru a readuce cititorul la opera acestuia, nu este un drum lipsit de dificultate. Aplecată asupra conștientizării timpului, conștiința s-a văzut nevoită să-și releve propria temporalitate. Astfel că, vorbind despre timp, ea însăși a devenit o tematică a temporalității, aflată în procesul unei permanente explicitări de sine.
Aflat în căutarea semnificației timpului, spunea Augustin, am devenit pentru mine însumi o problemă. Istoria se repetă și la Husserl, dar cu mai mulți sorți de izbândă, chiar dacă nu definitivă. Ca o concluzie a studiului permanent avut în vedere, încheiem acest text cu ultimul fragment din lucrarea pe care ne-am propus să o semnalăm cititorilor: „Într-adevăr, această năzuință perpetuă să devin eu însumi, care este posibilă doar prin neîncetata reînnoire a „acum”-ului, este adevărata speranță, sau promisiune a timpului.”

Mihaela GRĂDINARIU

Trupul meu e o bucată de cuvînt, decupată aiurea,
Neterminatele mîini tînjesc după consoane-vocale,
Din mijlocul alfabetului ne strigă pădurea,
Pădurea aceea căreia îi descîntam de lingoare,

Trupul tău se risipește între linii și puncte,
Semnele mirării îți adastă pe buze,
Doar împreună, pe cerul zburătăcit spre niciunde,
Rescriem biblii mirate, confuze.

Numai la un loc, sub aceeași pleoapă amară.
Hărțile se balansează înspre alb, într-o continuă facere,
Mînă în mînă, mutăm iarna în vară,
Îngrămădind peste munți sărbătorile agere.

Numai trup peste trup, cap și pajură topite-n țărînă,
Soarele va să nască din nou un alt soare.
Ne-acoperim cu placenta. Rămîne pe-afară o mînă,
Croind din lumină o haină prea mare.

Trupul nostru, îngălbenit de cuvinte goale,
Se rostogolește din capcană-n capcană.
Ne împărțim, miridă cu miridă, pe cale,
Cuminecînd trupul flămînd, rană de rană.

***

Piatră pe piatră, dezmățată, rece.
Ridic un templu. Soarele petrece.

Sub temelie, umbra de-astă vară,
Strîns amăgită-n noduri pe o sfoară.

Prin colțuri, izvoarele.
Cruce-n mormînt. Întunericul, marele.

Pe după prag se hîrjonește-un pește.
Cînd doarme el, pămîntul asfințește.

Năuntru, șarpe, dușmănos și moale,
Mușcînd mormîntul reavăn pe la poale.

În loc de ziduri, ape vii și moarte.
Curg rugăciuni în ceruri, mai deoparte.

Altarul nu-i și nici statui
Decolorate, somnoroase, șui,
Nici aur orb, nici candele-fecioare,
Doar litere chemate la-ntîmplare.

Ca anticearcăn chem un curcubeu.
Piatră de piatră, eu peste alt eu…

Vasile Dan MARCHIȘ

Extrema mirare

Probabil exist fiindcă
Dumnezeu îmi apreciază mirarea
Prin faptul că m-am mirat pe locurile
sau pe felurile în care
și-ar putea face apariția în fața mea Tatăl Ceresc
nu mi-am folosit niciodată ochii, ci gândurile
Nu ajung toți ochii lumii pentru a realiza
o mirare deplină în adevăratul sens al cuvântului
legat de Slava lui Dumnezeu.
Legat de Tatăl Ceresc, cu ce mă pot mira în același timp
a tot și la toate, dacă nu cu gândurile…
Pe Dumnezeu nu mă voi putea mira niciodată fiindcă
tot ce dorește el să se realizeze
este un lucru firesc…
Pe faptul că Dumnezeu vrea prin absurd
să vină la mine în chip de lup sau de altă creatură,
n-am de ce să mă mir, fiindcă
acest aspect ar fi pentru Tatăl Ceresc ceva firesc…
Dumnezeu poate într-un fel sau altul să mă sperie,
prin diferite fenomene cerești
sau de altă natură
dar prin asta nu mă poate face
să mă mir pe el deoarece
a te mira pe Tatăl Ceresc fără temei
fără noimă, fără rând
nu-i un fenomen firesc…