Literadura nr. 20 (7)

Oana GOIA

Chiriașul

Locuiesc într-un apartament mic. Uneori mă
întreb, ca mama, cum e atâta haos într-o cutie
de chibrit. Aici ard. Ard ca un vreasc.
Răbufnesc ca sufletul unei locomotive ce se
ridică de pe șine și fuge acasă în cămașă. Aici,
în spațiul acesta îngust, am trăit ca un maidanez
hoinărind pe străzile nimănui. Doar când se lăsa
noaptea, fugeam în pat și mă făceam că dorm,
să vină mama să-mi facă semnul crucii pe
încheietura mâinii ieșită de sub plapuma trasă
până în cap. Sau poate mama doar îmi stingea
lumina, iar el era cel care mă însemna.
Că aici, în apartamentul ce s-a micșorat, locuim
trei persoane. Mama mea, eu și, în chirie, e o
respirație în plus. Dumnezeu. În fapt, nici nu
știu cine-i chiriașul, locuiește la noi de când mă
știu. Uneori nu-l aud, nu-l văd, nu-l simt, de
parcă pleacă pe undeva. Și rămân doar cu
mama și încep nu mă mai simt speriată. Am
fost un copil ce n-am fugit niciodată de acasă,
ca Dumnezeu. Mi-a fost frică să nu-L iubească
mama mai mult pe chiriaș decât pe mine. De
când mi s-a prins lumina-n ochi, știu că nu-s
făcută din convingeri, cât din frici. Și până la
urmă, n-aș fi putut părăsi orașul apartamentului
mic tot pentru mama, cea care îmi înmoaie și
acum pielea ce-mi strânge câte un zbor
nesăbuit. Niciodată n-am încăput în pielea mea,
ceva s-a foit în mine și mi-a adus netihna-n
piept, iar în urechi – acea respirație în plus. De
asta, când eram mică, plângeam mult și mama
îmi dădea biscuiți cu dulceață să-mi alunge
neliniștea. Cum era să plec de acasă cu atâta
îngrijorări în pereți și fără biscuții înmuiați în
dosul obrajilor?
Aș fi plecat în orice oraș, dacă mama ar fi venit
și ea, ținându-mă strâns, ca atunci când
plângeam nopți și zile că îmi ieșeau dinții să
învăț să mușc. Dar n-am învățat să mușc nici
măcar din biscuiți, dulceața mereu îi înmoaie.
Doar îi țineam pe cerul gurii și mi se făcea
blândețe în drumul crucii din mine. Dar și așa,
dacă am fugi în alt acasă cu biscuiți cu tot, aș
plânge din suflet. Ar trebui să las atâtea lucruri
să-mi rămână din ce în ce mai mici, până la
uitare, în urma mea. Și cel mai greu mi-ar fi cu
moalele inimii care-i ca o debara ce ascunde
chibriturile cu care mama îmi făcea lumină prin
unghere. Și ce m-aș face și cu scheletele fricilor
mele dosite în această anexă? Iar pe preș, mi-aș
lăsa pârjolul din tălpi și toate fugile ce credeam
că se vor prinde de mine într-o zi, ca dragostea
aia de bărbat ce-mi va locui în claviculă.
Dacă aș fugi de acasă, vreodată, aș face-o până
în grădina Ghetsimani. Mi-aș săruta memoriile
și m-aș lăsa moale-n țărână. Așa cum am să fac
la final de drum, unde voi ajunge în coate și-n
genunchi. Și poate că, până acolo, am să uit și
de respirația-n plus ce-mi locuiește la cel mai
înalt etaj, în timpan, ca un Dumnezeu. De asta,
uneori, nu-l plac pe chiriaș. Nu-mi aud haosul
de El, îi bat în țeavă să dea sonorul rugilor mai
încet. Alteori, nu aud respirația în plus în
liniștea nopții și mă alarmez. Dau fuga la ușa
Lui, scot hârtia igienică pe care am mototolit-o
în gaura cheii, și-L pândesc. Deși l-aș da afară
din apartament pentru că e inuman să trăiești cu
El, deseori îmi fac griji pentru sărman. Nu-l aud
în chilia lui, și simt cum tăcerea respirației se
preface-n pumni ce-mi bat inima. Ca frica. Nici
nu respir la gaura cheii, ca atunci când o aștept
pe mama. Mi-e teamă cel mai tare pentru ea, să
nu plângă că-l pierdem pe Dumnezeu. Deși nu
am spus niciodată, când aud pumnii aceia la
cămăruțele inimii, simt și vinovăția în sân. Ca
de atâtea ori când m-am lăsat de nebunia pentru
Cer. Mai tare de asta sunt îngrijorată. A trăi fără
El, ca un duh însărăcit, poate înseamnă că aș
avea mai mult somn, dar ce mă fac cu mama?
Nu mi-ar reproșa că l-am alungat pe chiriaș, dar
știu că ar plânge încât lacrimile ei mi-ar spăla
vinovăția treptelor până-n rai. Mama mea, de
când ne știm, nu plânge niciodată de
adevăratelea, decât atunci când îmi pune înapoi
aripa dislocată din umăr. Și plânge pe interior și
se aud în ea rugi ca venite de dincolo de ușa
chiriașului habotnic. Pielea ei, în apartamentul
nostru mic, s-a încrețit, ca atunci când ți se
înmoaie pielea pe degetele ce le-ai ținut mult în
apă. Dar mamei i s-a încrețit de la plâns și de la
atâtea aripi repuse-n locul sfânt. Ea seamănă cu
ploaia de toamnă strânsă în ea. Doar că ei nu-i
cad frunze, ci îi cresc ani albi în loc de păr. Și
nu miroase a vântul ce duce departe viața de
vară, ci a așteptare. Dacă mama mea, în ziua
întristării pe pământ, s-ar muta cu chiriașul într-un
apartament mic în Cer, aș rămâne fata ce se
uită la toate ferestrele să-și zărească mama, și-n
loc de plâns, în mine s-ar încuiba separarea că
undeva, la o fereastră de apartament mic, mă
așteaptă și pe mine cineva.
Uneori stau și mă uit la toate lucrurile din
locuința noastră. Și-mi văd copilăria cu ochii de
atunci, dar acum, parcă totul mi s-a strâns ca un
pui ce se întoarce-n oul mamei lui. Așa mică e.
De asta eu nu mănânc ouăle de Paști, e ca și
cum mi-aș săruta memoriile în Grădina
Ghetsimani.
Pereții acești abia mă mai încap, au început să
ia forma mea sau parcă m-am îmbrăcat în ei ca
într-o cămașă. Dacă într-o zi, pereții ăștia dacă
și-ar lua pielea de pe ei, n-ai mai găsi umbră de
betoane. Și dacă s-ar tăia ca-n vene, n-ai mai
găsi urmă de oțel. Apartamentul ăsta, în care
locuiesc de dinainte de a mă ști pe nume, chiar
s-a micit. Îl măsor din carne-n vene, până-n os
și mă tem. Miroase a bătrânețe, trage spre
țărână. Cândva, trebuia să mă urc în picioare pe
pat, să sar cât pot de sus și tot nu atingeam
cerul lui cu vârfurile degetelor. Acum, casa asta
în care locuim cu respirația în plus, parcă-i
scoasă din țâțâni și îmbrăcată într-o cămașă – ca
mine. Mi-e teamă, eu voi rămâne aici până la
final, în urma celor ce pleacă în Sus până la
Templul Sfânt Ceresc. Fără mama, fără acasă,
până și fără acest Dumnezeu cu care mi-e
insuportabil de greu să trăiesc, nu știu cum aș
supraviețui. Voi rămâne cu cămașa lor ce-a
îmbătrânit și ea, și o să o îmbrac să nu mă mai
simt singură, neașteptată și speriată. Și poate,
de frig pe lume, mi se va strânge toată-n oase și
în vene. Și aș mirosi ca mama, a firul de iarbă
ce se îndoaie până la mine să mă țină în brațe
când plâng că mușcătura mea vrea să o ia
înaintea blândeții din moalele ocărât. Un moale
ce mi se va muta din chirie în sufletul meu
hăituit de frici. Un moale ce mi se va face din
chilie un templu reconstruit în trei zile ca-n
Ierusalim. Doar că-n noul acasă, nu aș mai
vinde bob cu păcat, ci aș sta ca mama, în
fereastră, rugându-mă și așteptând-o pe Ana
mea nenăscută să se întoarcă. Nici ea n-ar fi o
fugită de acasă.
Și cămașa asta, ce seamănă a apartamentul în
care locuim toți trei, se va împăienjeni pe mine
ca-n mormânt și-mi va ține memoriile în obrajii
pârjoliți de paloare unei vieți fără mama și fără
Dumnezeu. Și atunci nu va mai conta, nu va
mai spune nimeni că-s un copil crescut doar de
mama și voi trăi pe străzi, unde niciodată nu
ești singur, toate fricile au câte un câine
credincios ce cară după el o cutie de chibrituri
să ne facem lumină și cald. Cred că așa aș
supraviețui cumva fără mama. Chiar și fără
Dumnezeu ce răsuflă uneori așa tare de-mi pare
că se aude în catedrală vocea oamenilor ce se
roagă în gări.
Uneori, în apartamentul acesta unde locuiesc,
rămân singură. Încă am apucăturile din
copilărie. Mama închide ușa, eu îmi arunc
privirea pe cadranul de ceas și încep – număr pas
cu pas ca pe rozariu. Pașii mamei sunt
întotdeauna doar pași de întoarcere, numere
întregi. Iar dacă se face să întârzie, de pe
cadranul de ceas mă desprind și fug la gaura
cheii și aștept. Eu nu-s ca mama ce mă așteaptă-n
geam. Casa noastră are ușă doar de venit și
trag cu urechea la toată liniștea scării. Încă-s un
copil, deși am crescut de nu mai încap în pielea
casei, cred în chei în broască. E singurul
moment în care obrajii mei poartă eternitatea în
ei: mama. Și mă înflăcărez la gaura cheii când
aud pașii ei subțiați cum se întorc. Și îmi vine să
o strâng la piept de să mi se facă semnul crucii
pe inimă, să nu-mi mai lipsească deloc până
ajung în grădina Ghetsimani.
Într-o zi, am adormit îngrijorată la gândul că naș
putea supraviețui într-o altă împărăție fără
mama și fără enervantul acesta, Dumnezeu. Și
am visat că umblam pe străzi îmbujorată și-n
cămașa lor de noapte. Nu mai eram copil, nu
mă mai simțeam singură la mama, eram femeie
și începeam să seamăn cu ea. În loc de păr îmi
creștea un alb frumos împăcat, iar în inimă numi
mai bubuia Dumnezeu cu pumnii, ci aveam
o bătaie molatică de blândețe, ca de mamă.
Simțeam o fericire nefinită, se făcea că o am pe
Ana. Și-n straiele astea lumești cu fericiri din
altă viață, pășeam cu înserare-n ochi până am
ajuns la o cale ferată. Nu-mi era străin locul,
parcă și pereții apartamentului mic sunau așa,
uneori, ca o locomotivă ce răbufnește între
stații că îi sunt grei plecații pe care-i ia
Dumnezeu. Nici locomotivele nu plâng, ca
mama. Și seamănă și cu Dumnezeu, când respiră
de parcă ar răbufni și ar da cu păcatul de pereți.
Așa cum se întâmplă când oamenii cad în ispite
și apoi îi doare pielea sufletului. Chiriașul acesta
ne bezmeticește prin gări și pereți. Cred că de
asta am visat că eram lângă o cale ferată. Dar
știu că în somn eram mamă de Ană fericită, nu
mai simțeam nici o îngrijorare și m-am pus pe
calea ferată. Nu, nu voiam să fug de acasă,
simțeam că pe șina aceea de locomotivă se
scurtează distanța dintre mine și mama, și
Dumnezeu, ce parcă s-au mutat prin chirie-n
Cer. Mă pârjoleam să mă aștepte și pe mine
cineva în geam. Mi-era dor de mama. Așa m-am
întins pe jos, cu capul plin de memorii și rugi și
cu picioarele pe cealaltă șină, până la glezne.
Am închis ochii și am simțit cum, la picioare,
respirația aia în plus, din apartamentul copilăriei,
îmi sufla aer cald, cald și îmi stâmpăra dorul de
cealaltă lume, iar la cap, mama mă strângea ca
atunci când plângeam că-mi cresc dinții. Doar că
eu, ajunsă femeie, nu eram îndeletnicită cu
mușcatul, în capul meu erau pânze, pânze țesute
pentru Ana. Și mama mea mă strângea și îmi
respira în timpan de parcă-mi spunea: să nu
obosești, să scrii toate pânzele, să țeși până lași
în urma ta un drum pentru Ana, să știe calea
până-n Catedrala din Rai.
Am deschis ochii ca fugită fericită din vis și
prin corpul meu trecea un tren plin de viață. Mam
ridicat de pe șine și am fugit spre
apartamentul în care, aveam impresia, că Ana
mă așteaptă la privirile-n jur, dorul se ostoi în
mine și mă cuprinse cămașa de dragoste. Îmi
aminteam cât sunt de îndrăgostită de bărbatul
ce mă învățase să supraviețuiesc fără mama, mă
învățase ce să fac pe pământ. Eram femeie în
toată firea, cu îngerii feciorelnici bezmeticiți.
Îmi făceau roata țiganului dintr-un atriu într-altul.
Așa cum tu, iubite, te-ai rostogolit din
muntele venus până-n adâncu-mi să-mi aprinzi
lumina din chibrit ca Ana să vină pe lume într-o
amiază de duminică. Eram femeie în toată firea,
la glezne îmi stăteau pașii de întoarcere în
apartamentul în care locuiam trei, și-n cap
aveam doar lumea Anei pe care i-o țeseam din
mâinile mele ce n-au știut niciodată să zidească
nimic. Iar gura, gura mea avea mereu o
respirație în plus pe care am tras-o în mine pe
gaura cheii. N-aș fi știut altfel trăi pe pământ.
Și-n piept, mi se împăienjenea o dragoste ce se
întindea până-n umăr, acolo unde, în claviculă,
locuia un bărbat.

Marcel Isbășoiu

20/V

Existența „Literadurii” în peisajul revuistic
literar buzoian este meritorie. Aflată azi la a
douăzecea apariție, se prezintă publicului
interesat cu un bilanț mai mult decât onorant.
A fost fondată în urmă cu cinci ani de doi
inimoși condeieri buzoieni: Teo Cabel și Costel
Suditu, caseta redacțională a acesteia suferind
inerente modificări conjuncturale.
Sumarul – întotdeauna echilibrat – împacă
genurile literare majore cu producte literare
apreciabile – sub semnături diverse: de la
consacrați ai breslei scriitoricești, la debutanți.
De o atenție deosebită se bucură tinerii –
indiferent de arealul geografic din care provin,
dar și români din diaspora ori literați străini.
Demn de subliniat, revista apare în regie proprie
demonstrând ambiția și tenacitatea colectivului
redacțional și mai ales a membrilor fondatori.
Mai mult decât salutară este inițiativa de a
impune lumii literare concursul „Premiile revistei
Literadura” aflat anul acesta la acea de-a doua
ediție cu cele două premii ale sale: „Premiul
Marin Ifrim” pentru debut în volum publicat
destinat scriitorilor între optsprezece și treizeci de
ani și Premiul Ion Caraion” pentru volum
publicat destinat scriitorilor peste 30 de ani.
În acest ceas aniversar se cuvine să dorim
colectivului redacțional, înțelegere, concordie și
liniște, iar revistei „Literadura”- Vivat, Crescat,
Floreat!

W. H. AUDEN

(traducere Marian Mihai)

(n. 21 februarie 1907 – d. 29
septembrie 1973) a fost un
poet anglo-american. S-a
născut în York (UK) și s-a
mutat în Harborne,
Birmingham în 1908, apoi în
New York City (S.U.A) în
1939.
Poet de origine engleză și om
de litere a obținut faima
timpuriu, în anii 1930, ca erou
al stângii în timpul Marii
Crize Economice.
Majoritatea versurilor sale din
această perioadă au fost scrise
în colaborare cu Christopher
Isherwood. În 1939, Auden sa
stabilit în Statele Unite,
devenind cetățean american.
Educația sa a urmat modelul
standard pentru copiii din
clasa mijlocie a acelor
vremuri. La 8 ani a fost trimis
la școala pregătitoare St.
Edmund, în Surrey, iar la 13
ani, la o școală publică, în
Gresham, Norfolk. Auden și-a
dorit să fie inginer minier și
era interesat în primul rând de
știință; mai târziu, s-a
specializat în biologie.
La începutul anilor 1930,
despre W.H. Auden s-a spus
de către unii dintre cei mai
importanți poeți ai vremii, că
este cel mai avangardist poet
care scrie în limba engleză,
motivul fiind că poezia sa era
mai relevantă pentru realitățile
sociale și politice
contemporane decât cea a lui
T.S. Eliot și William Butler
Yeats.
Auden era, ca poet, mult mai
imaginativ și mai variat decât
Eliot, spun criticii vremii, dar
și mult mai unitar. A
încercat să înțeleagă
vremurile, să diagnosticheze
neajunsurile societății și să
facă față problemelor
intelectuale și morale de
interes public. Dar nevoia de
a exprima lumea interioară a
fanteziei și a visului a fost la
fel de evidentă, și prin
urmare, poezia sa este uneori
confuză. Dacă poeziile, luate
individual, sunt adesea
obscure – în special cele
anterioare – când sunt luate
împreună dezvăluie un
cosmos poetic semnificativ,
cu peisaje simbolice,
personaje și situații mitice.
Mai târziu, Auden a ordonat
lumea poeziei sale, facilitând
astfel accesul cititorilor; și-a
adunat poeziile, le-a revizuit
și le-a prezentat cronologic în
două volume: Collected
Shorter Poems 1927–57
(1967) și Collected Longer
Poems (1969).

Opriți toate ceasurile, închideți telefoanele
(Blues Funerar)

opriți toate ceasurile, închideți telefoanele,
dați-i câinelui un os suculent să n-apuce să latre,
faceți să tacă pianele și-n sunet înăbușit de tobe,
aduceți afară sicriul, lăsați jelitorii să vină.

lăsați avioanele în cerc să scâncească pe deasupra
pe cer să scrie mesajul El Este Mort,
puneți fundițe îndoliate în jurul gâturilor albe ale porumbeilor publici
polițiștii din trafic să poarte mănuși negre de bumbac

a fost Nordul meu, Sudul meu, Estul şi Vestul meu,
săptămâna mea de lucru, și odihna mea de Duminica,
amiaza, miezul nopții mele, vorba mea, cântecul meu;
am crezut că dragostea durează veșnic: m-am înșelat.

stelele nu sunt de folos acum: stingeți-le pe toate;
împachetați luna și dezamorsați soarele;
vărsați undeva departe oceanul și măturați bine pădurea;
pentru că de-acum nimic bun nu se mai poate întâmpla.

Cântec de toamnă

acum frunzele cad cu repeziciune,
florile primite de infirmiere nu vor rezista
infirmierele către morminte sunt duse
și cărucioarele cu copilași la vale o iau.

vecini șoptitori, în stânga și-n dreapta
ne smulg adevăratului deliciu
și mâinile neastâmpărate vor trebui să înghețe
singuratice pe genunchi diferiți.

morți cu sutele în spate
urmează îndemnul de pe calea noastră
cu rigide brațe ridicate să dojenească
într-o falsă atitudine ce-ar vrea să pară că e dragoste.

murind de foame prin pădurea fără de frunze,
troli aleargă încăierându-se pentru mâncare,
și privighetoarea-i toantă,
și îngerul nu va veni.

rece, imposibil, înainte
ridică al muntelui frumos cap
a cărui albă cascadă ar putea binecuvânta
călătorii în ultima lor istovire.

Capitala

cartier al plăcerilor unde cei avuţi aşteaptă mereu
cu cheltuiala mare aşteptând să se întâmple minuni,
restaurantele slab luminate unde amanţii se duşmănesc între ei,
cafenele unde exilaţii şi-au stabilit un cartier maliţios;

cu farmecele şi instrumentarul tău suprimaseşi
stricteţea iernii şi constrângerea primăverii;
departe de luminile tale părintele jignit şi pus pe răzbunare,
aici se iveşte limpede prostia de-a fi cuminte.

astfel, cu orchestre şi priviri, ne faci curând
să credem în nemărginitele noastre puteri; şi inocentul
nebăgând de seamă cade la un moment dat
victimă nevăzutelor furii ale inimii sale.

departe, în străzi neluminate tăinuieşti tot ce-nfricoșează
fabrici în care vieţile sunt făcute pentru uz temporar
asemenea scaunelor sau gulerelor, camere în care singuraticii sunt
ciopliţi migălos, ca pietrele de râu în forme întâmplătoare.

dar tu luminezi cerul – strălucirea ţi se vede departe
pe ogoarele întunecate, necuprinse, îngheţate
unde făcând aluzii la ceea ce-i interzis, asemenea unui unchi răutăcios
noapte de noapte cu degetul chemi copiii fermierului.