Literadura nr. 20 (6)
Florentina Loredana DALIAN
Scrisori netrimise 5
Câteva răspunsuri, probabil, n-am să le aflu
niciodată. N-am să ştiu de ce, bunăoară, fericirea
se plăteşte cu lacrimi. Mai de bun gust ar fi fost
să o poţi cumpăra cu bani, aşa cum îţi cumperi
batistele sau… locul de veci. N-am să ştiu nici de
ce, uneori, e atât de greu să facem alegeri. De ce,
uneori, oricum am alege, o umbră insinuantă ne
însoţeşte de-a lungul drumului. De ce am prefera
ca poate alţii să aleagă pentru noi. De ce cărările
pe care umblăm ni se par mai puţin interesante
decât cele pe care n-am călcat niciodată sau pe
care doar le-am atins, până când am dat de
indicatorul „Strict interzis”.
După ce depăşisem emoţia reîntâlnirii cu
Mihnea, m-a apucat panica. O panică pe care nu
mi-o puteam exterioriza, fiind nevoită să o înăbuş
în mine. Eram prizonieră. Dar nu prizonieră într-o
ţară, într-o casă, ci prizoniera hăţişului
propriului suflet. Nu mai ştiam. Nu mai ştiam
dacă procedasem bine. Eram fericită. Prezenţa lui
Mihnea în viaţa mea era cel mai minunat lucru
care mi se putea întâmpla. Atunci de ce
sufeream? De ce simţeam nevoia să plâng şi
chiar o făceam uneori? Sufletul rebel nu asculta
numai mesajul fericirii, nu voise să şteargă, să
uite nici pe cel al durerii presărate în urmă.
Crezusem că despărţirea de Sabin Ladaru va fi
fost simplă, formală, ca un fapt ce oricum ar fi
urmat şi trebuia să se întâmple. N-a fost să fie.
Ladaru era decanul Facultăţii la care predam. Un
om de care oricine se putea lesne îndrăgosti. Din
punctul de vedere al femeii, avea un singur defect,
ce-i drept major – era însurat. Trăisem cu el
păcatul şi durerea de a mă fi îndrăgostit de cine nu
trebuie. Dacă m-aş fi îndrăgostit numai eu! Până
la urmă mi-ar fi trecut. Dar când viaţa îşi propune
să te facă minge de baseball, nu-şi pierde vremea
cu jumătăţi de măsură. Ori tot, ori nimic!
Relaţia dintre noi, dacă ar fi să judecăm după
fapte, mai mult nu fusese, decât fusese. Câteva
întâlniri scurte, pe fugă, cu ochii pe ceas, ce mai
viaţă! Însă legăturile, acelea invizibile, care se
ţes dincolo de noi, de voinţa noastră, fuseseră
mult mai puternice. Aveam să capăt această
certitudine abia în momentul rupturii, care nu
voia să rupă nimic, ba încă, c-un soi de
îndărătnicie, parcă mai tare suda. Cu acea
disperare a iremediabilului.
I-o spusesem repede, într-o pauză, dintr-o
respiraţie, privindu-l în ochi, grăbită să termin,
să pot ajunge la punctul final în care să-mi spun
„gata, am scăpat!”. De parcă se scapă atât de
uşor! Am fost atât de stângace încât n-am făcut
nicio introducere, n-am umblat cu fineţuri, cu
menajamente, nu m-am gândit la efectul de
măciucă în moalele capului pe care vorbele
mele l-ar fi avut asupra sa. Nimic. Brutal, scurt
şi la obiect: „Ştii, trebuie să-ţi spun ceva, vreau
să afli de la mine. Ia loc! Nu, nu mai târziu…
acum! M-am îndrăgostit. Am întâlnit un bărbat
minunat, am început o relaţie frumoasă,
deocamdată de la distanţă, dar în curând mă voi
duce la el. Vreau să intru frumos şi curat în
templul dragostei…” Şi-am mai continuat aşa,
de-a valma, până ce m-am oprit cu „am vrut să
ştii”. Hm… ca şi cum „ştiutul” ar fi suprema
aspiraţie a omenirii. Nu tu „iartă-mă”, nu „îmi
pare rău” sau ceva de genul acesta. A, da! Mi se
pare că i-am mulţumit pentru frumuseţea
clipelor, acelea, puţine, pe care mi le dăruise şi
pentru limpezimea lacrimilor ale căror izvor
fusese. Lacrimile te apropie ceva mai mult de
mântuire.
L-am simţit făcându-se mic, retras în sine, parcă
neînţelegând mesajul. A grăit, totuşi, cu voce
scăzută: „Da, e firesc, era normal. Cred că, într-un
fel, am fost tot timpul conştient că asta avea
să se întâmple. La cât eşti de minunată, nu se
putea să fi observat numai eu…”. Mi-a mai urat
apoi să fiu fericită, să am parte de tot binele pe
care „cu siguranţă, îl meriţi”.
Ce simplu mi-ar fi fost dacă mă înjura,
dacă m-ar fi lovit! M-aş fi bucurat că se termină,
aş fi răsuflat uşurată. Dar aşa? Mă iubise! Sabin
mă iubea, deşi nu mi-o spusese niciodată. De
teamă – cum avea să mărturisească mai târziu –
să nu mă lege mai tare de el, conştient că trebuia
să-mi urmez drumul. Puţinii bărbaţi din viaţa
mea, chiar dacă zgârciţi la vorbe, fiecare în felul
său, îmi oferiseră atâta iubire, încât abia o
puteam duce. Eu părăsisem de fiecare dată,
hotărât, fără a privi în urmă, însă lăsând, în
fiecare dintre ei, o parte din mine, pe care n-aveam
cum s-o mai capăt înapoi. Lui Sabin,
simţisem că i-am lăsat cea mai mare parte şi,
poate, cea mai de preţ. Aveam totuşi resurse,
prăvălisem peste Mihnea o avalanşă de iubire.
După anunţul meu, Sabin a plecat,
târându-şi povara paşilor peste covorul așternut
din sufletul său. Glumisem odată cu el:
„Atenţie, cad suflete! Grijă mare pe unde
călcăm…”.
Când îl mai întâlneam, era reţinut,
protocolar, fără însă a reuşi să ascundă un
ghimpe stânjenitor. O singură dată l-am prins
între patru ochi şi am profitat de ocazie să-mi
exprim nemulţumirea:
Credeam… că putem rămâne măcar prieteni.
Aşa cum eşti cu celelalte – cu Marga, cu Ioana…
A răspuns cu ochii în gol:
– Sigur că da. Trebuie doar… să mai treacă timp.
Nu ştiu cât. Atât cât va fi nevoie ca să se umple
golul care s-a creat aici, un mare gol…, îmi arată
spre inimă. Pentru a putea fi prieteni, eu trebuie
să redevin acel Ladaru care am fost înainte.
Înţelegi?
Înţelegeam. Dar mai înţelegeam şi că
acel Ladaru de dinainte nu va mai exista. Iubirea
e ca o transformare chimică ireversibilă. Într-o
astfel de reacţie, două substanţe se contopesc,
rezultând o a treia. Reacţia de disociere, în sens
invers, nu mai poate avea loc. De aceea, cei care
au fost atinşi de iubire, chiar dacă o pierd sau nu
o mai vor, n-au altă şansă decât să-şi continue
drumul cu noua „compoziţie”, până când vor
întâlni o altă iubire, când va avea loc o altă
transformare…
Nu regretam despărţirea de Sabin,
trebuia s-o fac, nu le puteam avea pe amândouă
deodată, voiam să mă ofer întreagă lui Mihnea
şi aşa se şi cuvenea. Faţă de mine, faţă de el şi
de Sabin. N-aveam nevoie de compromis, de
ascunzişuri – prea-i plină lumea de ele. Ce-i
drept, nici de o suferinţă în plus n-aş fi avut
nevoie. Nici de sentimentul de vinovăţie pe
care-l aveam, mai cu seamă faţă de Mihnea,
sentiment care a stârnit panica aceea teribilă –
să-i spun? să nu-i spun? Ce-o să creadă? Avea
vreun sens? Până la urmă, fusese. Se terminase.
Venisem fără lanţuri, fără paranteze neînchise la
întâlnirea cu el. Dar oare… nu mai făcea încă
parte din mine? Şi dacă da, cum trebuia
gestionată situaţia? De cine trebuia să fug? De
Sabin, de Mihnea, de mine? Unde să fugi, unde
să te-ascunzi de tine însuţi? Cu ce lacăte să te
fereci împotriva ta? Ce gardieni să aşezi de pază
la porţile sufletului? Mă bântuiau frământări. Şi
Nae plecase. Altfel, poate nu mi-ar fi trebuit
mult să mă urc în maşină şi să-i strig: „Dă-i
bice, birjar! Înapoi în ţară!” Uitând că nicio ţară,
niciun ocean nu te poate feri de propria
conştiinţă, de propriul păcat ori… de poverile pe
care le porţi, sub formă de cruce, în suflet. Cum,
mai ales, nu te poate feri de înşelătoarea dantelă
a iubirii.
Grafica: Cornelia Ionescu Ciurumelea
Dana BANU
Lișca (I)
din romanul în lucru ,,Ultimii ani”
Printre tejghelele scoase în stradă, doldora cu
coloniale și delicatese, baticuri și stambe,
portocale, smochine, vedre cu vinuri și putini cu
icre negre, fripturi date prin cimbru și mujdei
întinse pe funduri de lemn și iepuri trași de piele
atârnați la vedere.
Printre oameni care ieșeau din viață purtați în
dricuri cu 24 de cai înhămați ce îi duceau spre
mormânt, copii-sacagii care își rupeau oasele
cărând găleți cu apă din Dunăre pentru cei care
nu apucaseră încă să își tragă apă în casă, la
robinet. Printre târfe sulemenite și certărețe,
nebuni, salepgii, simigii, zdrahoni cu cuțitul la
ciorap sau la cizmă, aprinzându-și țigările cu
hârtii de 100 de lei și gândind că anii lor nu se
vor termina vreodată.
Pe Calea Regală a Brăilei începutului de secol
XX printre toți și toate trecea Lișca în docarul ei
aurit, căptușit cu satin violet.
Părul negru peste care era petrecută o băsmăluță
ruginie. Sprâncenele codate și ochii sclipind
aventurii precum felinarele de pe chei.
Lișca înțelegea prea bine de ce femeile locului
erau de neuitat. Nu pentru frumusețe ci pentru
că iubeau mult și aprig. De asemenea, aveau
bărbați pe măsură. Seducția le era însăși
voluptatea iar plăcerile, fără frâu.
Lișca, trandafirul negru al Brăilei.
Florile roșii ale salcâmilor din Viișoara, de la
marginea Brăilei, o cunoșteau pe de rost.
Crescuse sălbatică printre ele. Părea un mânz cu
stea albă în frunte când, primăvara, alerga în
întâmpinarea norilor, învelită în parfumul lor.
Iarna sidefie o găsea mereu gata să țin piept
crivățului. Râzând, privindu-l în ochi și el topindu-se
precum un bărbat slav îndrăgostit și pătimaș.
Supunându-se în fața saniei trasă de cai a Lișcăi,
care tăia pădurea de salcâmi fix în două și
îmblânzea vântul.
Pe vremea aceea era încă un mic trandafir roșu
sălbatic agățat de garduri în așteptarea tatălui ei,
căpitanul Cyril, plecat mereu pe ape, hăt
departe, prin lumi pe care știa că le va descoperi
și ea într-o zi.
Maică-sa, mică, rece și franțuzoaică, adusă de
taică-su de la Marsilia și niciodată obișnuită cu
oamenii locului, o învățase tot ce știa și ce
gândea despre lume. Cum că Brăila seamănă cu
Marsilia de exemplu. Are străzi radiale, în
formă de soare cu toate razele ajungând la
Dunăre. Indiferent pe unde mergi, ajungi într-un
sfârșit la Dunăre.
Apoi maică-sa a luat drumul ciulinilor. A plecat
într-o zi și dusă a fost. S-o fi întors în Marsilia
ei, gândi Lișca, iar dintr-un trandafir mic și
agățător deveni unul de grădină, puțin mai
închis la culoare.
La 13 ani, singură într-un oraș ca Brăila, într-un
secol aflat în anii lui de început. Se simțea
liberă, eternă și invincibilă.
Sălbăticia ei se bucura de singurătate și își văzu
de cale fără să stea pe gânduri.
Se mută în casa din centru. Pe Strada Regală,
colț cu Griviței, chiar lângă măcelăria ce vindea
carne de cămilă și avea ușile vopsite în alb.
Casa de la marginea orașului, din Viișoara, o
închise. Luă cu ea servitorii și deveni stăpână.
Dintr-un trandafir oarecare de grădină deveni
unul roșu, purpuriu, imperial.
Orașul își primi copila și o crescu fără să-i
ascundă nimic. Platanii cei înalți, sălciile
mlădioase, salcâmii parfumați, mugurii negri ai
frasinilor, o primiră pe Lișca, trandafirul Brăilei,
ca pe una de-a lor. Creștea singură în mijlocul
orașului fără să ceară prea mult. Oferea însă
tuturor din ce avea.
Colinda orașul fără oprire. Deja negustorii o
știau, nebunii o vedeau ca pe o prietenă, copiii
străzii ca pe una de-a lor, îmbrăcată în straie
bogate, care îi ajuta.
Îi plăcea mai ales la Piață și în Cetățuie. Casele
mari și solide, cu stucaturi scorojite și grădinile
lor care o priveau de dincolo de gardurile din
fier formate din sulițe vopsite în negru cu capete
aurii.
Vegetația orașului era prima care o acceptase.
Florile din coșurile țigăncilor. Grădina, copacii,
ierburile, până și cele uscate din borcanele
băcanilor, toate o adoptaseră ca pe una de-a lor.
De aceea nu se simțea niciodată singură.
Iliaș, servitorul tatălui ei, era mereu în urma
Lișcăi, cât să nu i se întâmple copilei ceva.
Căpitanul i-o dăduse în grijă. Niciun bandit nu
se putea apropia cu gând necurat. Umbla
noaptea liniștită pe cheiuri. Număra vapoarele,
stelele, îi făcea semne lunii cu mâna.
Căpitanul Cyril ajungea acasă cam de 2 ori pe
an. Stătea puțin și pleca apoi ca mânat de vânt.
Era un om de apă. Pământul îi făcea rău.
Lișca avea cufere întregi cu lucruri mici pe care
tatăl ei i le aducea din lungile lui călătorii:
iminei roșii cu fir auriu, șaluri venețiene, cutii
muzicale de argint cu balerine îmbrăcate parcă
în fum, globuri de zăpadă colorate pe care dacă
le scuturai, orice iarnă devenea o poveste.
Din cuferele acelea împărțea tuturor prin
cartierele sărace ale Brăilei.
Comorofca îi plăcea cel mai mult și mai mult.
Cuțitarii o iubeau. Era sora lor mai mică.
Hamalii din port îi făceau loc să treacă prin
mulțime iar ea le împărțea tuturor daruri
neobișnuite pentru ei. O cutie muzicală în mâna
unui cuțitar îl poate face să plângă.
Lișca făcu astfel cunoștință cu sufletul adevărat
al oamenilor străzii, al săracilor, al celor
decăzuți, ocoliți și huliți. Ea îi iubea. Ei o
iubeau. Și secolul își vedea de anii lui înainte.
Apoi a primit vestea că vasul tatălui ei a fost
prins de furtună și tras în adâncuri. Nimeni nu a
scăpat întreg. Lișca a devenit trandafirul negru
al orașului.
Privea seară de seară Dunărea și nu își dorea
decât să plece în lume departe. Să afle, să vadă,
să cunoască.
Avea de acum spre 18 ani. Avea ochi de cadână,
suflet de aventurier și încăpățânare de golan.
Într-una din zile plecă, și nu se mai întoarse
niciodată în orașul de pe malul Dunării.
În urma ei s-au spus multe dar și mai multe s-au
tăcut. Lișca intrase adânc în lume. Despre calea
ei, altădată sau poate niciodată.
Nina BELDIE
Niște visători… ***
… și iubirile obosesc…
ne vine greu să acceptăm
că iubirea poate obosi…
prin iubirile noastre ne credem
pe rând
a-toate-puternici…
a-toate-știutori…
a-toate-rostuitori…
nicidecum!
niște visuri iscate din vise
din niște nopți insomniatice…
și Noi…
a-toate-puternici…
a-toate-știutori…
a-toate-rostuitori…
trăitorii unor visuri din vise…
năzuind spre ninsorile
ninsori…
niște visători…
Pașaport trăire ***
… cu suflet nalbă,
trec neobservată
printre trandafirii impozanți
din grădini de cuvânt…
… cu suflet romaniță
trec nevăzută
printre inflorescențele maiestuoase
ale grădinilor de cuvânt…
… mă strecor printre
posesorii de CV-uri copleșitoare
înveșmântată-n strai furat
dintr-un senin
de Rai…
… și trec pașii mei
neînsemnați
dincolo de barierele
grădinilor de cuvânt
având pașaport
vulcan de trăiri…
și cel neimportant
atât….
