Spații culturale nr. 76 (6)

Teodor DUME

Plecări…

fiecare plecare înspre o lume nevăzută
e o lacrimă neplânsă aici
care își așteaptă
împlinirea sub un cer
neatins de ochiul omului

în viața mea
ultima lacrimă neplânsă
a îmbălsămat-o Dumnezeu
pentru atunci când
mă va rupe de pământ
și-mi va așeza chipul
ca pe o icoană
undeva pe o margine de cer
unde vor veni toți orbi
să se închine aceluia care am fost…

Fotografia în formă de inimă

când m-am privit ultima oară
lipsea ceva din mine
sub cicatricea aceea
rămasă acolo
de ceva vreme
simt furnicături
ultimul război pe care
l-am purtat cu mine însumi
a fost în primăvara în care
mama își rătăcise umbra între
malurile Crișului Repede
dacă mă întrebați ce căuta acolo
o să vă spun:
își căuta pruncii
zi de zi în calendarul lipit
sub fotografia familiei
își nota zilele în care poștașul
uita să-i aducă vești
în cele din urmă a crezut de cuviință
să încuie poarta și să urce
în primul autobuz ce va o duce
înspre capătul lumii
cu Dumnezeu în gând și în suflet și
cu imaginea completă a pruncilor ei
a pornit spre oraș
pe sora mea nu o văzuse
de mai bine de un an
știa că locuise cândva după
blocurile acelea de netrecut
și că o va găsi acolo
împreună cu primul ei nepoțel
ajunsă la margine de apă
l-a implorat pe Dumnezeu
„Doamne, ajută-mă să-mi găsesc fata”
și cum Dumnezeu era ocupat
cu alte treburi cerești
a lăsat-o singură
să lupte cu necunoscutul
de ajuns n-a mai ajuns să-și vadă fata
și nici să mai descuie poarta…
de atunci sub cicatricea rămasă pe suflet
simt furnicături
fotografia de pe peretele scorojit
are forma unei inimi și
plânge la fiecare răsărit al zorilor
să nu mă întrebați
de ce
lăsați-mi puțină liniște
doar atât
cât să-l conving pe Dumnezeu că mama
l-a iubit
și că
mâine ar fi fost ziua ei

Doamne, de ce nu mai am timp…

acolo unde am vrut să ajung
și nu am ajuns
cineva cotrobăie
sub albastrul decupat
se vede Dumnezeu aplecat peste o carte
zadarnic mă prăbușesc pe genunchi
și-l rog
să-mi spună
de ce nu mai am timp
dâra de nisip din trupul meu
atinge pământul
nu-i bai
printre măruntaiele lui
cerul deschide o rugă
pentru ziua
în care
centrul universului
va trece prin mine

Viața, o mască ce știe să zâmbească…

din tot ceea ce sunt
îmi vor rămâne doar mâinile cu care
o să bat în poarta lui Dumnezeu și
câte ceva din frica de moarte
în rest nu mă tem de nimic…

din vena proaspăt tăiată
a curs moartea
singurătatea și tot
ceea ce ar fi trebuit să curgă
și e atât de frumos când mă ating
și atât de trist când știu că
nu mai sunt și nici nu pot fi
ceea ce am fost

văd cum crește lumina
din ceea ce încă mai sunt
și asta
pentru a-i aminti fiicei mele
că viața e doar
o mască ce știe să zâmbească din când în când
ca și Dumnezeu în zilele de duminică

„Tata a plecat la lucru…”

când va veni moartea și îmi va bate la geam
voi avea bagajele făcute
ba chiar o să zăbovesc
șmecherește lângă ușă
cu zâmbetul atârnat de colțul gurii
așa cum o fac băieții de băieți
o voi pofti
să se așeze lângă mine
la masa din living la o cafea
ca să-i simt mirosul și
vuietul sângelui din vene
ce urcă de plăcere
carnea mea fragedă o va umple de viață
și-i va porni sentimentele pe care le-am avut
și mi le-a supt noapte de noapte
după ce stingeam lumina
păream doi iubiți
unul care dă și celălalt care primește
unul rămânând în trup de legumă
iar celălalt cu un strigăt de învingător
îi voi da acum tot
ce-a mai rămas din mine
și asta așa
să nu se mai dezbrace în fața aceluia care
a plătit-o noapte de noapte
vom redeveni prieteni
și o să-i mai cer
un răgaz de o noapte și de o zi
să pot să-mi ating soția și copilul
ce încă dorm sub o pătură de vise
încălzită de Dumnezeu
pe bilețelul scris
cu ultima picătură de sânge pământean
o să scriu
vă iubesc apoi o să mă duc
când moartea se va reîntoarce
copilul meu îi va spune
„tata a plecat la lucru…”

…și va fi dragoste

stau pe genunchi și-i spun lui Dumnezeu
că o să plec
respir sacadat
uneori
mă întorc în timp și mă ascult
spun în gând Tatăl nostru
sperând că-n următoarea clipă
voi fi altfel
mai mult decât atât
voi ști unde se tot duc oamenii
în pământul de sub pământ
sau în cerul de sub cer
voi ști sensul multor lucruri
pe care cu bună știință
le-am ignorat
voi împărți sfârșitul lumii
în cioburi
câte unul pentru fiecare
nu voi fi trist
din lumea mea se va naște
o altă lume cu un singur rege
supus sufletului
…și va fi dragoste
și va fi dragoste

Tăcere, se moare

nimeni nu vrea să moară chiar dacă
mâinile adunate lângă piept
pliază liniștea din durerea ascunsă
în lumina fugărită de întuneric

tot ce a fost să fie a fost
ce trebuia să fie este
dincolo de orizont
plouă
viața topită până la os
picură încet
și-ngustează aleea
înspre un Dumnezeu lacom
mult prea lacom pentru o viață simplă

nicio lumină nu e atât de puternică
încât să licăre în interiorul ei
dar înainte de toate se moare
tăcere

Silvia CURTEANU

Rătăcire

Când astrele își plâng stăpânirea
Și timpul răzbește-n neant,
Deschisă-i o rană de viață pustie
În taina ascunsă de suflet pribeag.

Ridică, ridică povara de noapte
Ce giulgiul își frânge în aer albit,
Să nu se prefacă în șoaptă nisipul
Blestemul de-l cheamă în loc nesfințit.

Tablourile își scurg culorile

Aș picta în tonuri luminoase un tablou de iarnă…
Cu alb satinat aș impregna pânza copacilor
Și tușe rapide aș străfulgera pe un cer cu nori
Confecționați din puf de lumină străvezie,
Acoperind fragilitatea cu nuanța delicateții.

Când ploaia curge în ritm măsurat
Ștergând vopseaua de iarnă uscată,
Un verde născut din crud de pădure
Își expune curajul fără prejudecată.

E momentul răspunsurilor de culoare
Deschise în competiție de petale
Pe un fundal sârguincios așezat,
Cu grabă de inspirație sincronizat.

În tergiversare de început de toamnă,
Rugina din frunze se scurge pe ramă,
Creând o punte spre soarta târzie
A unui gând în părere de armonie.

Aș strânge în suflet toate culorile tablourilor…
Să-mi întoarcă amintirile de pe drumul uitării
Și să-mi ancoreze simțămintele în vibrație psihedelică,
Impregnându-le cu cele mai pure mirosuri incolore
Deșirate din galeria regală a tainelor anonime.

Neautorizat

Domnule Trei puncte,
De ce ți-ai agățat sufletul în cămara de la etajul al treilea?
Nu știai că este interzisă forțarea lacătelor
De la ușa literaturii neautorizate?
Este etajul supraviețuirii supreme,
Accesat doar cu un talisman împletit din măguri de cuvinte.
Nu cred că ai așa ceva
În bagajul defect al gândirii tale,
Căci el provine dintr-o oglindă secretă săpată în căuș de rouă.
Ce ți-e și cu oamenii ăștia…
Trăiesc la marginea vieții,
Dar se bat pe umăr cu destinul!

Poezie cu ghimpi

Dimineața îmbracă o lumină satinată de culoarea apei,
Iar noaptea își croiește replica din lemn parfumat de santal.
În întrecere de lumini și umbre, succesiunea își derulează firul
Cu întrebări răscoapte desprinse din învechite fapte.

În timp ce ploaia își mâzgălește mesajul anost prin copaci,
Vântul potrivește intensitatea cifrelor în răpăit de solfegii.
Stive de vorbe sunt depozitate la intrări cioplite în fum albit,
Pe serigrafii cu ilustrații infantile decupate din halime.

Strigăte anemice își statornicesc singurătatea subterană
Imprimându-și pecetea ecoului în efortul adâncit al răsuflării.
Cu dexteritate ritualică, o muzică medicinală taie în brazde
Vibrațiile negative ale unor declamații aproape imperative.

Visele își imaginează trăiri ascunse în căldura narațiunii,
Răstignite pe umărul unui gând împiedicat în sofisme.
Din molatice culori, trandafirii își arată agresivitatea
Abandonând arta figurativă pentru abstracție olfactivă.

Buletin meteorologic de primăvară

Ora 6
Dimineața deschide ochii în liniștea fulgilor de zăpadă
gravați pe falduri mișcătoare de aer.
Forme de un alb complicat își schimbă cu grație locul
în tabloul înrămat de cadrul ferestrei.
Iarna își etalează calmul frumuseții.

Ora 9
Viscolul zdrențuiește cortina de nea în aprigă răzbunare
știind că în curând își va încheia prestația.
La ceas de dimineață, se angajează în disperată încercare
de a răscoli simțurile timpului.
Își irosește ultimele forțe.

Ora 12
În ascunziș de nori, soarele a asistat la dezlănțuirea iernii,
pregătindu-și strategia surprizei.
Își face o intrare triumfală, pe covor de lumină,
revendicând dreptul la primăvară.
În curând va domina teritoriul anotimpului.

Ora 14
Blândețea căldurii cheamă gânduri tinere pentru un nou început
cu contur de viață pictată în verde.
Mugurii, în nerăbdarea unui surâs înflorit, își trag la sorți statutul
în dispută cu temperatura.
Este moment de seninătate strălucitoare.

Ora 17
Ploaia intră în tura de după-amiază începându-și rondul
în ritmul unor picături anemice.
Împrăștie sclipiri multicolore în zădărnicia imitației
fulgilor de nea sau a stropilor de soare.
Tristețea își întinde umbra tomnatică.

Ora 20
Ziua cedează, epuizată de strădania de a înfrăți
contrariile pe pașii minutelor.
În scurtă vremelnicie, crezul speranței este învins
de suflarea rece a nopții.
Cenușiul este încă emblema mohorâtului Martie.

Primăvara este un calendar al cărui cuprins trece în revistă toate anotimpurile.
Iar oamenii își caută locul printre schimbări, încercând să-și acordeze gândurile
și trăirile după strunele cameleonicei primăveri.

Stan BREBENEL

Unui primar îi merge mintea

Într-o bună zi, un sătean se duce la Primărie să reclame, pe un ton destul de vehement, faptul că suprafața curții sale este mai mică decât cea din acte, diferența găsindu-se la vecinul său. Din această pricină, vecinii erau sfădiți. Primarul, cu un fler de rabin și curvit în multe năzdrăvănii, l-a ascultat și i-a comunicat faptul că va veni la fața locului să verifice reclamația. A stat și s-a gândit mult la ce urma să se întâmple. Mai era puțin timp din mandatul său, iar campania electorală care se apropia îi dădea frisoane. Mai și greșise, oamenii erau nemulțumiți de guvernarea partidului său, iar această stare se repercuta și asupra aleșilor locali. Era prilejul pentru a-și îmbunătăți imaginea prin aplanarea acestui conflict încă din fașă. A avut grijă ca să-și aleagă câțiva martori care, cu siguranță, vor duce vorba în toată comuna. Instruindu-l bine pe cel de la cadastru, primarul i-a cerut să-i găsească reclamantului că suprafața gospodăriei sale este mai mare decât cea din titlul de proprietate. Zis și făcut.
La data și ora stabilită, primarul și topograful de la cadastru, însoțiți de cei câțiva martori aleși „pe sprânceană” s-au prezentat la locuința reclamantului. După măsurătorile de rigoare efectuate cu mult profesionalism, a rezultat faptul că el deținea, pe lungimea curții, o suprafață mai mare cu un metru lățime. Omului nu-i venea să-și creadă ochilor că din reclamant devenise pârât și nu știa cum să facă ca să scape de rușine, adică să dreagă busuiocul. Soluția era de multă vreme la primar. Deoarece suprafața vecinului era în conformitate cu titlul de proprietate, i-a cerut reclamantului să facă un gard cu un metru în interiorul curții, iar fâșia dintre cele două proprietăți să devină domeniu public, administrat de Primărie. La auzul acestor vorbe și în perspectiva unor cheltuieli suplimentare cu gardul, reclamantul s-a înmuiat ca prin minune și, spășit și rușinat, i-a cerut primarului să uite ce i-a cerut, că nu a cugetat bine, că numai necuratul l-a împins să se supere cu vecinul său, căruia i-a cerut iertare. Iar primarului i-a promis că va avea voturile familiei sale.

Ionel NECULA

Eseu despre omul paradisiac

Undeva în Cartea amăgirilor (p.218) Cioran formulează un aforism care nu știu să fi generat prea multe comentarii eseistice. Caut omul, spunea Cioran în 1936, care de-ar fi fost Adam, și astăzi eram în paradis. De bună seamă, scepticul din Rășinari se referea la Adam, cel de dinainte de Cădere, de dinainte de a dobândi rațiune și facultatea de a gândi. Că le-a dobândit prin efracție, prin încălcarea unei interdicții divine, știe oricine care a citit primele pagini din Biblie, dar odată dobândite, ele nu mai puteau fi anulate sau eludate. Dumnezeu însuși, speriat de urmările acestei nesăbuințe, n-a mai avut glas decât să-i strige cu o indignare sibilinică: Ce-ai făcut, omule?
Abia acum, după ce-a dobândit rațiune, Adam a devenit om cu conștiință de sine, a devenit vulnerabil și prisoselnic pentru grădina edenică de-a a trebuit să îndure pedeapsa Căderii, să înceapă calvarul terestru al existenței nefericite sorocit destinului uman.
S-au dat multe definiții omului, unele logice altele metaforice, dar în general toate confirmând cele trei componente care configurează esența umană: rațiunea, pasiunea (sentimentul, afectivitatea, emoția) și instinctul.
Revin acum la omul paradisiac, cel de dinainte de Cădere. De vreme ce era lipsit de rațiune și de cunoaștere înseamnă că până la Cădere omul nu dispunea decât de instinct și de pasiune. Era natura în stare genuină și nu simțea în vreun fel, lipsa rațiunii. Era fericit, dar nu știa că este fericit. Trăia și nu știa că trăiește, iubea și nu știa că iubește. Abia după dobândirea rațiunii va putea fi redefinit, bunăoară de Pascal, drept plusul adăugat naturii. Asumată printr-un delict, printr-o nesocotire a interdicției divine, conștiința s-a impregnat de la început de o vinovăție dogmatică și-a imprimat și ființei umane o vulnerabilitate ontologică, de care nu s-a mai putut vindeca niciodată. La vremea sa, Benjamin Fondane a făcut din conscience malheureux, pretextul unui eseu cu mare trecere în lumea europeană.
Izgonit pe pământul netocmit și gol omul a rămas cu nostalgia paradisului pierdut iremediabil și-a început să refacă în condiții terestre o alternativă la tărâmul din care-a fost alungat. Multe i-au ieșit bine, cu o semeție cultivată de nefericitul Prometeu, a parcurs intervalul de la viețuirea în grotă la livinguri moderne, de la arcul cu săgeți la ultimele producții nucleare, s-a amăgit că dispune de puteri demiurgice și-a ignorat pericolele distructive activate în paralel. Demolarea gemenilor newyork-ezi și accidentul de la Fukushima au fost două semnale despre fragilitatea civilizației constituită în secole și milenii de zbatere și de supralicitare a conștiinței, împovărată cu păcatul genezic.
Orice ar face omul, în paralel cu iluzoricele lui victorii de etapă declanșează, fără să-și propună și forțele distructive care să-i anuleze izbânzile provizorii. Tărâmul virginal inițial l-am infestat cu noxe și deșeuri de tot felul, multe râuri au devenit abiotice, iar lumea a început să se întrebe peste câtă vreme planeta însăși va deveni de nelocuit.
Cioran căuta un om care, de-ar fi fost Adam și astăzi am fi fost în paradis. Nu-l găsește și nu-l va găsi nimeni, niciodată. Nu mai există. Conștiința încărcată și nefericită l-a pervertit, i-a prejudiciat instinctele primare și la fel i-a viciat fondul pasional, afectiv, emoțional și empatic. Omul a devenit rece, uscat, insensibil la nebuniile lumii. Pe cât de interesat se arată ca individ, interesat de propriul său confort de viață, pe atât de indiferent se manifestă când este vorba de colectivitatea din care face parte și de care se simte legat prin mii de fire ombilicale. Solidarizarea cu restul colectivității se manifestă, de regulă, în momentele de cumpănă, de derută, de dezastru.
Cu ani în urmă, a fost un mare accident pe Dunăre, când o navă sub pavilion străin a scufundat bacul care făcea legătura între malurile fluviului. N-au scăpat decât câțiva pasageri care se aflau pe punte, restul, cei aflați în sala interioară, au murit înecați. Am stat de vorbă cu scafandrul chemat special să vadă ce s-a întâmplat cu pasagerii din interiorul bacului. Era cutremurat de spectacolul întâlnit. Erau așa de încleștați unii de alții că numai cu mare greutate a reușit să-i desprindă. Fiecare își căuta salvarea în cel de lângă el. Copiii erau încleștați de mame, soțiile de soți și chiar necunoscuții între ei își puneau nădejdea salvării în cel alăturat. Legați într-o solidarizare tragică, s-au drenat cu toții în moarte și-n veșnicie.
De asta spun, în momentele limită, de disperare, dominante sunt instinctele și pasiunile primare, cele vechi care privilegiau omul paradisiac, iar conștiința devine neputincioasă, inutilă, de prisos. Că recursul la calitățile inițiale reprezintă și o formă de eludare a rațiunii este un alt aspect de care nu ne ocupăm în aceste rânduri.

Camelia Manuela SAVA

La munte. Despre înălțime

Înălțimea e locul unde
brazii respiră fără mască
noi ne dorim să mergem pe drumuri asfaltate
la bătrânețe îngerii ne fac semne
chemându-ne mai aproape
nimeni nu poate fi suav ca un cântec de izvor
să trecem peste munți peste zăpezi ne planificăm în fiecare zi
povestea nu are happyend uităm cum e să iubim
doar Iisus cunoaște limbile pământului
sperăm că ne vom cățăra pe umerii înserării
ca să devenim copilăroși
cu ochii șiroind de lacrimi de la atâta praf

O Zi

În fața gării
locomotiva m-a salutat ceremonioasă
mă îndrăgostisem iremediabil de ochii ei negri numai pe mine mă privea așa drăgăstos
Frigul dimineții ne dezmorțise pe toți
Fata plângea pe trotuar
uitase ceva important în autobuz
Coborâse în stație și traversase strada în grabă
își amintise că era ceva ce lăsase pe scaun
întotdeauna rămâne în urma noastră un lucru important
și acum aștepta să se poată trece înapoi
la semafor era roșu
și atunci i-am spus
du-te …trebuie să îți asumi riscul…
mereu trebuie să ne asumăm riscul de a recupera ceva important
a luat-o la fugă
norocul ei
cineva îl ținuse pe șoferul autobuzului de vorbă
două străzi mai încolo,
era înșirați femei și bărbați
la ASOCIAȚIA de Pensionari se plăteau ajutoarele pentru deces
erau cuminți la rând păstrau distanța regulamentară
le-am spus
trebuie să plătiți
moartea așteaptă cuminte
toți murim uneori
aveau banii pregătiți
să treacă împăcați pe lumea cealaltă
treceam mai departe în drumul meu nestingherită
călcam peste umbre și tăceam
o bătrână traversa strada
cu papucii scârțâind tenebros
clefăia cu picioarele goale în frig
vizavi aștepta un bolid scump luxos
negru ca smoala i-am spus
ce bolid minunat are fiul tău
dar papucii tăi zgârie liniștea și gerul
în fața unei curți o mamă își alinta băiețelul
minionii de pe ghiozdan zâmbeau înfrigurați
și mama îi spunea
zboară fiul meu du-te și dansează
te așteaptă prietenii tăi
să dansați și azi împreună printre jucării
la primărie un monom
oameni dirijați de polițista locală
cu acte și dorințe în suflet
le-am spus
aveți răbdare se va rezolva
orice problemă
trebuie să aibă o soluție
nu disperați monomul se va risipi imediat ce vă veți dezinfecta
și vă vor lua temperatura
la catedrală am ajuns cu nerăbdare sfinții nu purtau măști
erau la locul lor pe pereți
le-am spus atunci în șoaptă
sper să vă rugați pentru noi toți
pentru mine
pentru orice soluție pentru orice monom
la bibliotecă am ajuns la timp
ce de cărți mi-am zis
turnul babel era fericit
mă puteam ascunde dincolo de cărămizi
dincolo de masca albastră
tot drumul îl făcusem pe jos ca un eschimos
ce umblă de colo colo
cu gândurile răsfirate

Iarnă

I

Alerg după fulgi de zăpadă
Alerg după iarnă
Alerg după tine în aval

II

Îmbrățișez izvorul
el mă adoarme cu șoaptele
noaptea vine să mă acopere cu stele
în brațele ei fluide se pierde
inocența alb-albastră
III

Între noi sunt zăpezile crude
privesc fumul ce iese din inima mea
potecile duc spre iarnă

IV

Îmbrățișez iarna cu mâinile goale
în suflet au încăput brazii
rădăcinile lor cresc în afară mereu
pădurea împrăștie zvonuri că ai să vii

V

Sărut liniștea pe obrajii calzi
munții trimit zăpezile în vale
ochii cuprind brațele tale sulfuroase
cuvintele rămân scrise pe buza nopții

VI

Omul de zăpadă
vine mai aproape cu pași înecați în vată
îi împrumut ochii mei de cărbune

VII

Copilul din oasele mele
cade peste înserare
printre garduri se aude vântul plângând

VIII

Colindul trezește
vraja pietrelor
în cascada aceasta mă îngropați de vie
toți peștii mănâncă firimituri de speranțe

IX
Urci poteca până atingi
Iarna cu degete de fum
Nu vrei să păstrezi
decât ceea ce iubești mai mult

ZILELE ACESTEA

I

Zilele au gust fad
libertatea este prinsă între gratii între ziduri de cenușă
exiști atât cât moartea te lasă în pace
deschizi pagini pe internet la repezeală
Iubirea e fixată între piroane
Nervii sunt întinși la maxim peste ochii mei apoși
Lacrimile au gust de iertare
Nu știu cum poate fi iubirea

II

Zilele acestea au gust de zaț uscat
Ghicești cum ar fi să te întâlnesc într-o grădină
cu pomi înfloriți
într-o grădină în care mustul ierbii te mângâie copilule
cum era oare câmpul cu fântânile goale
ghicești cărarea spre brațele mele
Zilele acestea poveștile au culori diferite
Mirosul lor a liliac crud te îmbată
Zilele acestea depărtarea zace între cuvintele care ți se înfig
în inimă ca pumnale

III
drumul până la tine e peste nori
ce vreau mă întrebi
zilele acestea
ce au diferit față de altele
nu știu îți răspund ca un copil neatent la iubirea ce a trecut în fugă pe lângă mine
am pierdut banii de bilet
voi pleca pe jos până la marginea lumii
să te văd aș vrea ca în copilărie
ce rost ar mai avea
zilele acestea sunt viitorul
trăim până când moartea ne va cuprinde cu mirosul ei de formol