Spații culturale nr. 76 (5)

Alexandru CAZACU

Ajun

Pe fotoliul de pluș albastru
să mai ascultăm o dată
serenada lui Schubert
când mirosul de lavandă din fiecare îmbrățișare se evaporă
odată cu fericirea de-o clipă care te poate întineri
dincolo de ceața trandafirie adunată-n
fagurii dreptunghiulari ai blocurilor cartierului
cu nume de pasăre unde tot ceea ce nu știm
despre celălalt poate fi viața lui adevărată
compasiunea pentru învingătorii
prin piața centrală
a unui oraș cucerit în zori
unde până și tăcerea are un sfârșit
în aceste clipe de sclipire și umbră
privite drept ajunul unei sărbători
care înlocuiește sărbătoarea

Întâlnirea

Față în față la masa unei braserii dintr-un oraș
unde suntem amândoi pentru prima dată
într-o zi de iarnă blândă și răbdătoare
Nuanțe de alb vor juca în geamurile marchizei
Din căușul palmelor fulgi albi de zăpadă au să se înalțe încet
Razele soarelui vor străluci ca pe mesele unui reflectoriu
Ca și cum am vrea să uităm sau
să ne amintim ceva extrem de important
vom iubi acel ținut ce nu ne-a promis nimic niciodată
Vom ști că toate păsările urbei sunt o parte a inimii noastre
ce scrie pe cer un imn necunoscut

Coordonate

Ca un brâu ponosit ce strânge orașul
amiaza de luni prin această mică
localitate de margine
cu pitorescul suspect bătrânicios sordid
mahalale mohorâte și întinderi virane
unde afli sur vif cunoașterea fragmentară
și apoi fuzionarea unor întâmplări
care au fost prea repede întâmplate
pe un scaun șubred din plastic
în semiobscuritatea terasei
de la capătul autobuzelor verzi si prăfoase
ca dintr-un punct de observație favorizat și favorizant
când fiecare este un Ulisse
care nu are cui să povestească
unde căutarea de vinovați
este primul impuls
pe care îl ai după admiterea eșecului
când totul în jur este nostalgie
și numai iertarea te poate fixa

Frumoasa necunoscută

Vom dansa un vals de Chopin
în sala oglinzilor
când ducem înăuntrul nostru rănile ca un militar
ce-și ascunde medaliile în căptușeala mantalei
la ora extenuată a marilor festine
când o inimă ar vrea să te strângă în brațe
dincolo de malaxorul și mașinăriile veacului
de ipocrizia aceasta senzuală arsă zilnic pe rug
apoi aruncată-n groapa comună a erorilor
de străluciri ascunse prin
inele și podoabe pregătite să acopere
gâtul brațele și mâinile
unei frumoase necunoscute
care purtându-le va cunoaște cu adevărat pauperitatea
undeva cândva lângă un cais înflorit cu violență
ca și cum cineva și-ar ține o promisiune

Chimonoul alb

Toamna aceasta îngrozitor de frumoasă
peste aleile cu trandafiri agățători, dalii și tufe de liliac
Pacea molatică ce se instalează
în salonul unei case vechi la orele șaptesprezece
unde în ceștile Rosenthal cafelele amare
devin mostre dintr-o noapte de demult
Rostirea grăbită a frazelor alese cu grijă
pentru a nu mai cauza răni în plus sau adânci altele
Departe undeva pe malul fluviului devenit frontieră
se aud câțiva copii care se joacă cu frunzele
înviorați de aerul tare al amiezii
În chimonoul alb pe care îl porți mereu după dragoste
ridici brațul până la jumătate cu gândul să mângâi
iar eu văd prin fereastra închisă mica grădină
și toate amintirile ca și cum aș privi
pe vechi un planiglob harta unei țări
care nu mai există

Spectacol

Băncile din parcurile epuizate de frig
pregătite să asiste la un spectacol fără public
în acest oraș nepatriarhal
la marginile căruia vom merge fiecare
în altă parte
fotografiind cu privirea
colțurile de provincie desuetă
și pânza gri a iernii suspendată
deasupra cartierelor arondate cândva unor mari uzine
unde ne facem socotelile trișând
puțin cu durerile superficiale ale biografiei
când trecutul are să vină din nou peste noi
ca un animal pe care îl alungi dar nu te uită
Din acele locuri ne vom suna pe rând
Să ne auzim vocea să ghicim în ea
ispitele despărțirii și întoarcerii

De la tine am învățat

De la tine am învățat
cum se poate trăda într-o relație platonică
și cum poți rămâne fidel atunci când înșeli

De la tine am învățat
cât de insuportabil este la despărțire primul sfert de oră
cum acea perioadă te solicită cât o mie de alte întâmplări
ca și cum te-ai pierde într-un decor
schițat de versurile lui Pierre Revendy
și cel mai lung traseu devine prea scurt
insuficient să te facă să uiți puțin
că toate vorbele mari au fost cândva
rostiri disperate

Aussi long absence

Zilele de liniște și împăcare
le vor învinge pe cele fericite
când mă întorc din drumul spre casă
doar pentru a privi fereastra luminată
a camerei în care ne-am cunoscut prima oară
iar stele se reflectă în zăpada rece
și în caroseria autobuzelor ce trec
prin ceața serii și peste pătratul de lumină
al geamurilor aruncate pe asfaltul umed
iar din holul unui vechi cinematograf
fragmentele melodiei cunoscute
par aduse vag și disparat de o briză

Ora ceaiului

Ora ceaiului într-un cătun unde
tot ce ni se întâmplă este doar o poveste de iarnă
care luptă să devină
din ce în ce mai acceptabilă
ca o călătorie spre terra incognita
și cu acești pomi desfrunziți
ce par dintr-o grădină misterioasă
când felinarele sclipesc șovăielnic
peste ferestrele mici și ovale
ale barului de la parterul unui bloc
în care se poate triumfa în eșec iar
frigul intră cu fiecare deschidere a ușii
și fumul de țigară levitează suprapus
în straturi albastre
și comprimi aventurile din trecut
cu cele care nu vor mai fi
având parcă de ispășit un pustiu
ce va dura o sută de ani
și din care abia a trecut o amiază

Septembrie cald

Soarele scapătă lent îndărătul caselor de pe faleză
și buruienile ce au prins rădăcini
peste acoperișul lor antebelic privesc sinucigașe valurile înalte
Anotimpul acesta ne-a oferit totul
Mirosul oțetarilor stârnit de începutul nopții
și briza străbătută de cântecul tărăgănat al unui animal marin
Salcâmii umflă asfaltul cu rădăcinile lor
Seara iese din inelul de calcedonie albastră
iar privirea absoarbe imaginea verii ce se îndepărtează
Promitem să fugim într-un oraș ales la întâmplare
de fiecare dată când suntem prea fericiți pentru a rămâne singuri

Sorin CĂLIN

Bachică

La șaptele lui Zorilă doar găinile bete
Mai cântă pe gard, doar, doar vreun bănuț
Să se prindă cu fir de pluta morilor din deal.
La optul lui Gerilă dârdâie piciorul de pat
Iuțit de frică, s-a-nfipt în arcul gingival
Cusut cu sfori de iută, buimac de arșiță.
La a noua strigare, Setilă scuipă zeflemist
Într-o sticlă, topind păsările frați din
Cartea întâi: Desfacerea.
Pe zece îl caut în minte, rătăcit cu mâna
Stângă prin aurora sfintelor moaște.
Fomilă îmi umblă prin suflet și Eros prin oase.
După, cine să mai numere? Învățătoarea abacă,
Ionosfera lui Păsărilă? Miopul Ochilă zace lângă războiul Văduvei negre ostenit. A urzit.
Spân Harap Alb mă ridic în capul zilelor mele
Pe-un banc nătăfleț la ceruri.

Mihai MERTICARU

ANTONIMII

Ești atât de pretutindeni,
sunt atât de nicăieri,
tu ești ziua de armindeni,
eu, ziua de alaltăieri.

ești duminica însorită,
sunt săptămâna de post,
ești misterioasă ispită,
sunt ca și cum n-aș fi fost.

ești lumina colorată,
sunt tăciune și cenușă,
ești minunea fără erată,
sunt jucătorul de pe tușă.

ești atâta de eternă,
sunt atât de efemer,
ești, în bezna mea, lanternă,
sunt un pic și am să pier.

ești culoarea mirobolantă,
sunt o simplă, ștearsă pată,
ești visata mea amantă,
sunt, dar n-am fost niciodată.

ÎMBLÂNZIREA SINGURĂTĂȚII

Singurătatea mea e o fetiță frumoasă
cu ochi albaștri căzuți din
nu știu ce aștri,
o fetiță de o frumusețe botticelliană,
credincioasă ca a lui Manole Ană,
dar mult prea capricioasă.

s-o îmblânzesc, mă străduiesc fără contenire
cu tot ce am la îndemână, nu plec niciodată
la plimbare
fără s-o țin strâns de mână,
îi dedic cele mai frumoase sonete,
ca să n-o supăr, am renunțat
la multe fete,
îi citesc ultimele romane și nuvele,
o plimb, cu gândul, prin lumi paralele,
îi dăruiesc zilnic crizanteme japoneze,
îi inventez vesele lexeme
ca să se distreze,
din când în când, îi aduc luceafărul de pe
cer
și, doar să nu plângă,
atâta îi cer.

când vrem să ne distrăm cu musafiri,
(încearcă să nu te miri!)
invităm tăcerea,
că asta e mai dulce decât
mierea…

CÂNTEC DE DRAGOSTE

Mai dincoace de dincolo,
Cântă o fătucă solo.

Mai dincolo de dincoace,
Inima-mi, pe jar, se coace.

Peste-un deal și peste-o vale,
Numai cântece de jale.

Peste-o vale, peste-un deal,
Un fantastic areal.

Peste munți, până-n câmpie,
O speranță-n piept învie.

Din câmpie până-n munți,
Dragostea întinde punți.

De la munte pân-la mare,
Doar din dragoste se moare.

DE CE TE-AI DUS?

S-a supărat mama și-a plecat de-acasă,
de noi și de prieteni, nu-i mai pasă,

pe ape, mereu calcă nezărită,
cu tata,-n rai, din nou, ea se mărită.

ființă preaiubită, de ce te-ai dus
și te-ai topit prin poarta dinspre apus

dulce, grăbită ca o sărbătoare,
cât te doream aici, n-ai știut-o oare?

cale aurită-n urmă-ți a rămas
din mult prea scurtul pământesc popas.

tare-aș mai fi vrut să mai zăbovești un pic,
să mai stăm de vorbă la câte-un picnic,

că prea multe, lunatecul și netrebnicul de mine,
am uitat să te-ntreb.

pe buze, întrebarea se zbate târzie,
mata-mi răspunzi de-acolo cu veșnicie.

când florile de pe pământ suspină,
aud, din tăcerea-ți, că ești lumină.

TRECE TIMPUL

Trece timpul nemilos,
El călare, noi pe jos.

Trece timpul tot tiptil,
Cu mișcări de crocodil.

Trece timpul cel vorace,
Ne sfidează, n-ai ce-i face.

Trece timpul ventriloc,
Făr-a se mișca din loc.

Trece timpul indolent,
Ne-amăgește c-un prezent.

Trece timpul fluierând
Și iluzii scuturând

Trece timpul șchiopătând,
Cu eternitatea-n gând.

Trece timpul pe furiș
Și te lasă pe-un afiș.

GEOMETRIA PLECĂRII

Intrând în zona stelei căzătoare,
în curând cerul amintirilor voastre
se va întuneca un pic,
slăvitul soare și toate planetele sale
se vor alinia să-mi dea onorul,
în timp ce eu, înveșmântat în al
renunțării
întuneric,
cu floarea uitării la butonieră,
lăsând în urmă o jumătate de inimă arsă,
voi sări peste albia înnegurată a clipei
cea mult pasageră,
voi trece senin, prin orizonturile
nepăsării,
în cumințenia de dincolo de țărmurile
interastrale ale visării lumii egocentrice,
să silabisesc valurile mării și
formula criptică a veșniciei,
să caut negăsitul și adevărul celor
nevăzute,
dintr-o orbită eliptică,
să deslușesc caratele nimicului și utopiei,
de mine însumi, să mă rătăcesc
într-o sclipire de lumină și
să adăst la umbra unui ecou nelumesc
din miezul galaxiei minunilor aurorale,
pudrate cu stele din împărăția divină,
să simt cum cântă pământul din mine
într-un illud tempus,
solfegiind notele alchimiei cosmice divine,
să aud cum crește iarba indiferenței
peste veacurile adormite în clepsidra
fulgerată de tâlcurile ascunse ale providenței,
să învăț pentru totdeauna sintaxa tăcerii
de cremene până la declanșarea
trompetelor învierii…

FESTIVALUL INTERNAȚIONAL al AFORISMULUI, ediția a V-a, TECUCI

Perioada de desfășurare: 7-8 octombrie 2021.
Organizatori: Fundația ,,Pelin” și Biblioteca Municipală ,,Ștefan Petică” din localitate.
Concurenții vor trimite câte 30 de aforisme inedite, nepublicate și nepremiate la alte concursuri. Lucrările vor fi prezentate pe o pagină nesemnată. Pe altă pagină vor comunica: adresa electronică, poștală, telefon și un scurt CV (max. 50 de cuvinte).
Scriitorii consacrați sunt rugați să trimită câte 20 de aforisme (sau 10 epigrame) pentru rubrica Hors concours a Antologiei.
Expedierea lucrărilor se va face în perioada 15 mai-15 iulie a.c., pe adresele:
– vasghica@gmail.com, fundatiapelin@yahoo.com
-Se vor acorda: diplome, plachete, cărți și alte premii speciale din partea unor publicații, edituri, sponsori.
Participanții se pot înscrie pentru prezentarea unor referate despre aforism/epigramă, dar și amintiri, impresii (de la edițiile precedente), interviuri, pe care le vor trimite organizatorilor, până pe data de 15 iulie a.c.
Conform tradiției, 250-300 de elevi își vor etala, în fața scriitorilor invitați (cca 60), cunoștințele lor, în materie de aforism.
În program: sesiune de comunicări, lansări de carte, prezentarea Antologiei Festivalului, ediția a V-a, 2021, dezbateri, gala elevilor, Turnirul aforiștilor și al epigramiștilor, scurt concert de muzică clasică, recital de aforisme și epigrame, în sala I. Petrovici.
Organizatorii asigură masa, cazarea și transport (pentru distanțe mai mari de 200 km.)
În caz de carantină, ediția online va avea loc pe data de 8 octombrie 2021,începând cu ora 10.
Informații suplimentare:
Vasile Ghica, telefon: 0751.326.955

Președinte de Onoare, Ștefan Cazimir, critic și istoric literar
Președinte Fundație, Doru Eugen Pelin
Președinte Festival V. Ghica

Viorel DODAN

Strigături peste cartier

-Auuuăă!… Auuuăăă!…. Ce se-aude… aude… aude… ălăuăăă, măăăă?
-Se-aude că se vor face parcări cu plată și pe aleile dintre blocuri, măăăăă!
-Cine le face, măăă?
-Firma, măăă!
-Da’ de ce, măăă?
-Ca să mai ia bani, măăă!
-Tot pentru o dungă pe asfalt, măăă?
-Da, măăă!
-Și ce fac cu ea, măăă?
-Parchează mașina, măăă! Vrea fiecare să aibă parcarea lui, măăă! Că suntem o țară de proprietari, măăă! Obligatoriu în fața blocului, pe aleile pietonale, măăă!
-Și oamenii ce zic, măăă?
-Nu zic nimica, măă! Se-nghesuie să plătească, măăăăă!
-Păi, de ce, măăă?
-Că n-au ce face cu banii, măăăă!
-Deci are lumea bani, la Râmnic, măăă!
-Are, măăă!
-Dar mireasa?
-Are, măăă!
-Uraa!… Auzi, măăă! Ai încurcat strigăturile! Asta se strigă la nuntă, măăă!
-Ai dreptate, măăă! Să strigăm tot despre parcări, măăă!
-Atunci să nu se mai plângă degeaba că n-au bani, dacă plătesc niște dungi pe asfalt, măăă!
-O să ajungem să vrem să parcăm mașina în casă, măăă! Și tot o să plătim să ne tragă ăia niște dungi în sufragerie, măăă!
-Auzi, măăă!
-Ce e, măăă!
-Tu ai loc de parcare plătit, măăă?
-Nu, măăă!
-Da’ unde parchezi, măăă?
-Unde-apuc, măăă!
-Și mai apuci, măăă?
-Deocamdată, da, măăă!
-Și când nu mai apuci, ce faci, măăă!
-Mă mut din oraș, măăă!
-Auzi, măăă?
-Aud, măăă!
-Știi tunelurile alea de sub Râmnic?
-Am auzit de ele, măăă!
-Cică o să bage metrou p-acolo, măă!
-Nu cred, măăă!
-Da` tu ce mai crezi, măăă!
-Io cred că o să avem iar faleză la Râmnic, măăă!
-Ce, măăă?! Cum iar? Am mai avut-o odată, măăă?
-Da, măăă!
-Când, măăă!
-Acu` vreo zece ani, măăă!
-Ce fel de faleză, măăă? De-aia ca la Cazinoul din Constanța, măăă?
-Ezact, măăă!
-Și Cazinou, când, măăă?
-După ce-o să avem Delfinariu, măăă! Că Acvariul s-a închis, măăă!
-De ce, măă?
-De ce, ce, măăă?
-De ce s-a închis Acvariu`, măăă!
-Că au plecat peștii, măăă!
-Și ce-o să mai avem, măăă?
-Lidl și Pennys de-ăla, măăă!
-Alt Pennys, măăă? Ce facem cu două?
-Să fie, că nu știi când îți moare unu`, măă!
-Bună idee, măă! Și Lidl când, măăă!
-După AquaPark, măăă!
-Auzi, măăă!
-Aud, măăă!
-Tu mai poți să strigi, măă?
-Nu, măăă! Am răgușit, măăă!
-Bem o bere, măăă?
-Bem, măăă?
-La mine sau la tine, măăă?
-Unde-o fi, măăăă!
-Hai la mine, că mai găsești loc de parcare, măăă!
-Cum așa, măăă?
-E domeniu public, măăă!
-Nu-i privatizat, măăă?
-Nu, măăă! Deocamdată!
-Hai, bă, gata cu strigăturile, că și-așa-i degeaba! Dai tu berea, sau o dau eu?
-O bem nemțește!
-Bruderșaft?
-Nu, măăăă! Una tu, una io! Deci cum e cu peștii, cu metrou` cu alea două Pennysuri?…

Mihai MARIAN

***
scriem pentru a susține
această lume fragilă
subțiată de topirea continuă a ghețarilor
scriem pentru această lume pe care abia o mai respirăm
pentru încă o doză de calmante
pentru cîțiva litri de oxigen pur
scriem pentru comprese uscate, ceai neîndulcit
scriem să ni se întoarcă morții
„cu moartea pe moarte călcând“
scriem să se uite soarele înapoi
scriem despre particule fotonice și strigoi
despre cum uneori rămânem cu toții goi
iar când obosim
luăm coli noi de hârtie
și desenăm portrete, autoportrete, prieteni
flori și copii, drumuri, râuri care ies din matcă
alunecări de teren
linii de tren abandonate
artiști luînd supradoze
de heroină, mary și botox
desenăm piețe cu produse bio
automate de cafea interplanetare
contracte virale
amânări pentru ambele părți avantajoase
desenăm poeți la masa de lucru
vizitând urnele cu propria cenușă
având de toate în garsonierele pline cu lucruri
inutile
și firimituri dintr-o tinerețe cataleptică
desenăm diabetici care-și fac singuri
injecții în abdomen
desenăm tranzistori, conectori
conexiuni hdmi, perfuzii
vitrine pline cu carnea cui
desenăm un alt prag pentru apartamentul 66
de la etajul 5
desenăm pe copertele noilor volume de poezii
cozile împletite ale lui Willie Nelson
saliva ce pătează colțul pernei lui Bob Dylan
efortul lui Murakami de-a se abține să nu urineze
îl desenăm pe Cărtărescu în fața chiuvetei – singurul loc unde
se putea încălța fata cu șosete de diamant
desenăm femeia care taie în fața blocului gâsca
pentru neprihănire, pentru un dumnezeu derutat
și o desenăm pe fetița care pândește să elibereze pasărea
din sacul de pânză în care se zbate
însă tot ce surprinde creionul este copilul ținând speriat mâinile pe ochi
și astfel reîncepem să scriem
despre moartea ultimei gârlițe mici
despre cele două milioane de animale sălbatice care
vor fi ucise anul acesta în România
despre campaniile de crowdfounding
care se desfășoară în miros de cloroform
scriem pentru a susține această lume fragilă
pe care abia o mai respirăm.

Ioan Romeo ROȘIIANU

Moartea parodiază veșnicia

E sâmbătă și Isus înmulțește pâinile lumii
peștii copilului fugit de acasă
nu știe că foamea de viață n-o satură nimeni
că numai moartea parodiază-ntotdeauna veșnicia
sub călcâiul timpului clipa e reavănă și rece în scurgerea ei

e sâmbătă și Isus va intra mâine în cetate
o lume-ntreagă cu lauri în mâini cu șoapte
și lacrimi flămânde în ochi își va vinde speranța
își va amaneta iluzia la picioarele crucii
pentru-o taină în plus

e sâmbătă și Isus mai are puțin de trăit
din această viață zadarnic plănuită
mâine-i va goni pe negustorii din templu
pentru ca Baraba să mulțumească unui Dumnezeu
străin lui eliberarea din lanțuri

e sâmbătă și nimeni nu crede în moartea-i vestită
când Lazăr vorbește-n Betania lui despre-nvierea trăită
e sâmbătă și peste o săptămână Isus se va odihni
în mormânt și El știe asta de mult

e sâmbătă și liniștea e mai grea ca oricând
orizontul se-nchide-ntinzând depărtarea
zare după zare atingând memoria păsărilor muribunde
între două ceruri și frig întoarcerea-n trup
după trei zile parcă se chema înviere …