Literadura nr. 20 (5)

Viku ZENESCU

Pentru maximum un cititor maxim

Astăzi și doar acum/ Astăzi și nu dorm
Și doar aici fără regrete/ și fără a fi minimal
Ceea ce pentru mulți sună bizar
Regăsind în liniștea din capul tău
Pentru flerul cel dintâi care se desenează pe autopilot
Într-un dans bucuria lucrurilor simple și de neprețuit
Pentru acela care știe ce înseamnă să te doară identic
Scoțându-se ca din scoarță pe trei fracții femeia dintr-un solar pe patru
Scriind pur terapeutic și vrând să fac numai ceea ce demonii
cred că îmi este binele meu Este o nouă zi
În care pregătești dispariția celor care te văd mereu la fel
Harababurând de sus Mi-aduc aminte ce ar fi spus Sallinger
Într-o situație din care este obligat să iasă
Sunt într-o pasă proastă… Sunt într-o pasă proastă…
Pe care cel care îi forțează să devină urât n-o înțelege
Și eu tot pentru acela care știe ce înseamnă să te doară identic
Am căzut în capcana aceea că fiecare primește ce merită
Și totuși aici n-ai scăpare… Sunt un alt eu care se crede tu
Într-o cabină telefonică închisă la culoare ca într-o scoică cu Dumnezeu
auzindu-mi tăcerea imaginativă Încetinindu-l din gesticulare
Și totuși copilul din mine tot mai fuge de huiduieli în boala de pe disc
După un alt eu care se crede tu După acele căprioare
speriate de urletul său din pădure Împreună către o altă lume
printre farurile acelora conduși de misterul
Drumurilor Naționale lăsând-n urmă prețiozitatea timpurilor lor
Între două măsele ca moneda pe care stau cot
la cot dragostea mare și dragostea mică
Picurându-mi în gură pastă de hârtie de bumbac
Și dezvrăjit Trezindu-mă desculț pe șosea ca un iepure tâmpit
Dar nu-mi pare rău că am iubit cam prea apăsat pe accelerație
Iar timpul mi l-am risipit numai pentru asta
Ce văd eu astăzi?/ Ce văd eu astăzi?
Văd că aceeași vorbă funcționează: cine are ochi să vadă vede
Cine nu Nu
Și văd… Că vine iarna și mă cer înapoi
Și văd… Că vine iarna și mă cer înapoi
Pentru că au văzut că pot contribui la susținerea
tăcerii de la finalul tubului de pastă de dinți
Și nu înțeleg ce am cu mine De ce nu mă contribui în umilirea-mi
Iar să fii poet… Este tot un lux-n curul gol fără target
Iar pentru un ceas Iar m-am omorât.

Manuela Camelia SAVA

Sfântul Toma

Credem și cercetăm
pașii noștri nesiguri ne poartă spre
dimineți cu zăvoarele trase
îl ținem de mână pe Toma
ne ascundem după măști
după degetul care împunge în coastă
pipăim totul în cale
cuvântul iertare este pironit pe cruce
fericiți cei ce nu au văzut și au crezut

La final

Cântece de petrecere învelesc sufletul
te trezești mahmur la final
vântul îți șoptește în plete
că lumea e un basm cu eroi și saltimbanci
Cu staniol și dezinfectant împachetezi moartea
o trimiți departe
ca să rămâi singur
tot mai singur

Urmașii lui Moromete

Moromete nu purta niciodată baston
mergea demn printre garduri
ulițele aveau amprenta respirației lui
O arșiță de mai l-a preschimbat în amintire
a plouat cu frunze peste trupul lui masiv
a plouat cu lacrimi peste suflet
când a plecat
caii nechezau cu putere chemându-l înapoi
el nu a mai putut să își alinieze pașii
decât spre fântâna cu lumină dumnezeiască
poarta de lemn închisă cu două zăvoare tăcea neclintită
mâinile lui pătrate
mi-au mângâiat obrajii la plecare
Morometele s-a dus în zori să se culce lângă ai lui
aici a rămas pasărea phoenix

mai 2021, Râmnicu Sărat

Constantin SUDITU

revoltă

cenușa din noi se revoltă pe soarele din noi
apa din noi se revoltă pe lumina din noi
parcă trăim într-o inimă/pe unde mergem dinaintea noastră
răsar din pămînt ochi mirați fără orbite și pleoape

luna zace pe un soclu de paie/ tu
îmi bîntui copiii prea devreme/ mă las
după noapte amintirile rece/ încerc
să alunec dinadins în memorie/ parcă
am locui o inimă/ din pulsul ei ne hrănim
cu ace lame de cuțite cioburi de sticlă

se revoltă patul nostru pe somnul nostru
tristețea noastră pe bucurie noastră
parcă stăpînim o inimă/ pe unde am trecut
o pădure de gesturi dirijează viața în transă/
nu arde ziua nu mocnește bezna/ai
șansa unei alegeri/ răul stăpînește numai în trecere

urechile stau la pîndă într-un univers al urechilor
cîte una cîte trei cîte cinci/în a șaptea zi
își camuflează timpanele cu priviri
parcă ar înlocui inima unui corp de scuze
pe umerii lor cresc lamentări frunzoase
pline de sevă de miez de lasă-mă în pace

sălbatecă firea lucrurilor este cea mai blajină
dintre firi/nimeni conștient n-a mîncat apă/nu a băut mîncare/lucrurile
pot face asta cu noi/ne pot mînca
ne pot bea fără sfială sau strădanie
ne pot soarbe ca pe o inimă lăsată pe
marginea drumului între pietre să-și aștepte muritorul

ia-mă de mînă/frica s-a cuibărit în piciorul
meu în mîna mea în ochii mei/ține-mă
strîns/simte și tu cum vibrează trecutul
cum îi tremură oasele/cum pojghița
viitorului dispare încet sub patina ascuțită a morții
sau rupe floarea care înflorește din genunchii mei
și las-o pînă mîine într-o vază cu apă de mare

cît mai sfidam noi timpul cînd aveam inimi
și ne lipsea mintea/cînd tînjeam fără vreo țintă
să alergăm să plutim să ne risipim între
ceasuri/între pietre/între ape/cît ne mai plăcea să susținem că nu avem inimi

Adela EFRIM

locomotive cu botul galeș treceau prin oglinzi

în acea cameră
zburau fluturi
cu aripi de mătase zburau
și locomotive cu botul galeș
treceau prin oglinzi
cristalul din pahare
avea o bizară rezonanță cu
cele două scaune goale
față în față
se priveau în liniște
pantofii goi se atingeau
ca din întâmplare
la fiecare bătaie a ceasului.
ar trebui să îmi împrumuți pentru o noapte
limbile busolei ăleia stricate să
pot ieși din mine

ne răneam dinții de lapte

iar când iarna ne dădea târcoale
ca un copil ce joacă baba-oarba ne pândea
ne prefăceam îndrăgostiții lumii
ascundeam lucruri concrete
topeam țurțurii cu gura
desenam ceața
într-o ciudată toropeală
mestecenii se dezgoleau
cu un calm intens le mestecam frunzele
ne răneam dinții de lapte
înfiorați de miresme, înnebuniți de gust
în amplul decolteu al unei lumi comune și
vulgare
defloram rătăciri cu eleganță și candoare
fără să ne pese prea mult
de scena de final al acestui teatru absurd

soarele la asfințit îmi părea o rodie

fereastra era la fel de largă
așa cum o lăsasem
doar anotimpul se schimbase
începuse să fulguiască, când
mi-ai pus mâna pe frunte
arzi, mi-ai spus
eu priveam soarele la asfințit
îmi părea o rodie din care aș fi mușcat cu poftă
și
nu îmi păsa dacă
măruntaiele mele toate
s-ar fi scurs deodată pe mozaicul rece
imperfect pentru o moarte blândă
prea îngăduitoare
pentru această iarnă
care îmi intra în cameră despletită,
cu gleznele goale.

miezul intermediar al tăcerii

ascunde-te cât poți de bine,
i-a zis încă de la început
așa călătorește ea
cu tot, cu focuri pe mare și
arbori înfloriți la vele
o vei simți, din când în când în
miezul intermediar al tăcerii
îți va țipa zănatec în ureche
o altă poveste a peștelui proaspăt ucis
îți va surfila buzele
cu un singur fir de ață
mai sus, cât mai sus te vei urca pe
respirația ei
și nimeni, chiar nimeni
nu va fi împrejur
să citească nepăsător ziarul.

Laurențiu BELIZAN

poem înclinat

în fiecare vocală există o scară-n spirală
un arbore albastru cu rădăcinile adulmecând cerul
șerpuind pe marginile ispititoare ale găurilor negre de aiurea și de aici
din acest trotuar de provincie pe care se plimbă oameni rogvaiv

blocurile se înclină ușor
se visează Turnuri Pisa
deasupra ici-colo nori negri de consoane miros a ploaie
ploaia care primenește care potopește

rup înfrigurat o filă din „Cartea amăgirilor” și fac o luntre
o arcă a lui Poe/ Alan Poe

în care doar poeții pot urca niciodată coborî

ce înseamnă să fii orb

RMC

să fii în lumea aceea în care lumea curge pe străzi
ca lava pe străzile Pompeiului
în lumea aceea în care cenușa crește în interiorul corpului
peste mirobolante fresce ale sufletului

să fii prins în chihlimbarul timpului atroce
și să nu-i vezi strălucirea frumusețea
și torentele cristice de căldură
să nu-i vezi cele șapte brațe cu care dăruiește
ochii albaștri care simt suferința întregii lumi
și o decantează o sfărâmă ignorând textualismul decadent
și postcreștinismul dement al lumii

Acum O văd/ are genele Mariei
Ea nu știe
Ea dăruiește crezând că așa este firesc.

deși voi rămâne veșnic în purgatoriu
O văd

și asta este o mântuire în miniatură

Patricia Elena STOICA

Data și locul nașterii:
3 august 1999, Ploiești,
județul Prahova;
-Studentă la Facultatea de
Limbi și Literaturi
Străine, din cadrul
Universității din
București; Licență, secția
Filologie, specializarea
Italiană-Franceză,
octombrie 2018 – prezent;
-Activități literare
Membră a Cenaclului
“Atitudini” al Casei de
Cultură „ I.L. Caragiale ”,
Ploiești ;
mai 2016-prezent
Membră a Cenaclului
pentru copii si tineret
„Orfeu”, octombrie 2015-
prezent
-Debut în revista
Colegiului Național „Ion
Luca Caragiale” cu
haiku-uri în limba
franceză, în luna martie a
anului 2015
Apariții în Revista
„Atitudini” a Casei de
Cultură „I.L. Caragiale”,
Ploiești, cu poeme și
proză, anii 2016, 2017,
2018.

(Nu) sunt

sunt un vechi album de la Porcupine Tree
care ți se scurge în timpane
când îți faci temele la portugheză
și în același timp sunt fiorii de frig și de plăcere
încorsetați în pielea ta bronzată;
nu sunt un omuleț făcut din grâu
pus la dospit în căminul studențesc
și nici o imitație de prost gust a unui tablou de Van Gogh
sau o vedere bej de la Saint Paul,
căci eu chiar respir prin toți porii lumii
și trăiesc,
trăiesc până universul își dă ultima suflare.

sunt un pliculeț de ceai cu vanilie și căpșuni
pe care îl beau când mi se face dor de gustul tău,
sunt un fulg de omăt prăbușit din înalt
pe umărul tău beteag, obosit și beat
în clipele în care ne înrădăcinăm unul în celălalt
și ne sărutăm cu artificii pe buze;
și sunt buchetul de roze portocali, crini aurii și lalele purpurii
cumpărat de tine de la o băbuță simpatică,
care ți-a dat și rest să ai să te întorci acasă
(la mine),
pe care l-am dus la gunoi,
căruia i-am ținut o înmormântare vie,
i-am fost și preot, și singură rudă plânsă
și ploaia scursă și pumnul de țărână aruncat pe coșciug,
iar ca bocitoare le-am dus pe primele albine care le-au supt
m-am ghemuit ca drogatul din Requiem for a dream
într-un dicționar pătat de cafea
și acolo o să îmi cânt ofilirea până la îmbobocire,
când tu, cu degetele tale de marmură,
ai să dai peste mine în căutarea unui cuvânt neînțeles
la litera cu care începe ‘frământ’;

Nu mă mai întrebați cine sau ce
sunt,
căci eu pur și simplu sunt
precum viața,
precum infinitul

Iar tu,
tu de-acum îmi aparții,
precum un vechi album de la Porcupine Tree,
pe care l-am negociat dintr-un talcioc buzoian.