Literadura nr. 20 (3)

Yigru ZELTIL

Elemente de poetică și
versificație contemporană
(II)

Dinspre centrul câmpului literar – zonă pe care
am panoramat-o în articolul trecut și pe care o
descrie și Mihai Iovănel, dintr-un unghi diferit,
în recenta sa carte, „Istoria literaturii române
contemporane. 1990-2020” (2021) – să ne
deplasăm puțin atenția către filierele valorizate
mai curând la periferie, înainte de a trece la
discutarea unor exemple poetice.
Ultima filieră acceptată ca fiind mai importantă
spuneam că este cea a poeților influențați de hip
hop-ul abstract – Vlad Moldovan, care s-a
apropiat și mai mult, în volumul său apărut în
2021, „ezoezo”, de postura de MC (interpret de
hip hop, rapper), și Cosmina Moroșan, care și-a
pus unele texte pe muzică electronică, în cadrul
proiectului Autem.
Spun „ultima” fiindcă încă par oarecum să se
zbată pentru recunoaștere autorii filierei
proxime, pe care aș numi-o neo-beatnică
(primul „neo-” asupra căruia mă opresc aici), și
care, după tentativele, pe urmele hip hop-ului
românesc, ale unor Marius Ianuș sau Andrei
Peniuc de la începutul anilor 2000, încearcă să
pună bazele unei scene locale de spoken word și
slam poetry. Printre numele care s-au făcut
remarcate în ultimii ani se numără Lucian Brad,
Dumitru Fanfarov, Onisimus Lang, Artiom
Oleacu sau Viku Zenescu și colegii săi de la
barul „umanist” BEAT din București. Oarecum
în afara acestei categorii, Timotei Drob pastișează
ironic versurilor manelelor, iar Florentin Popa (și
nu numai) se inspiră și din metal.
Face parte din originalitatea postmodernismului
literar local faptul că zona performativă susmenționată
este luată abia acum mai în serios, în
timp ce a cunoscut un oarecare declin filiera
neomanieristă (în proximitatea formulelor
OuLiPo), valorizată la apogeul postmodernismului
literar, până în prima jumătate a anilor 2000.
Șerban Foarță continuă să fie prolific și după
această bornă, însă filiera ca atare nu va fi
explorată în continuare decât de o mână de poeți
nouăzeciști distincți. Numele marcante ar fi
Adrian Bodnaru, Gabriel H. Decuble (traducătorul
lui Oskar Pastior, poetul sas care, după ce a plecat
din România, a intrat chiar în OuLiPo) și Florin
Dumitrescu (cunoscut și ca textier pentru diverse
formații), ceva mai eclecticul O. Nimigean, toți
mai cu seamă postmoderniști, în primul rând, unii
mai dornici să experimenteze cu versificația și/sau
cu tematicile decât ceilalți; iar la aceștia s-ar putea
adăuga, cel puțin în proximitate, Chris
Tănăsescu.
În fine, nu la fel de coagulate ar fi orientările neoformalismului
și neo-tradiționalismului, unde prin
neo-formalism înțeleg versificatorii înclinați mai
degrabă către polul clasicist (aici s-ar putea încadra
și mișcarea românească de haiku, care tinde să
reducă forma japoneză la un omolog al pastelului),
iar prin neo-tradiționalism (aș ezita să-l numesc
„neo-autohtonism”, iar „neo-ruralism” s-ar
confunda cu „noul ruralism” din poezia postdouămiistă,
basarabeană și nu numai, care e
ancorată în contemporaneitate și o problematizează
în loc s-o ignore) cei care reciclează gândirismul
sau sămănătorismul, eventual și zona poeziei
dialectale, în aromână sau meglenoromână, ori
eventualele prelungiri basarabene ale generației lui
Grigore Vieru și Anatol Codru (zone care îmi sunt
și mie insuficient de cunoscute).
De ce amintesc această zonă complet marginală
și irelevantă pentru tânăra poezie de la „centru”?
În primul rând, este doar la prima vedere
invizibilă: neo-tradiționalistul Ion Horea, care a
murit în 2019, continuă să fie promovat la loc
de cinste de către Uniunea Scriitorilor și Cartea
Românească, unde i-au fost editate recent trei
tomuri de „Postume”; cea mai vizibilă și mai
ușor de procurat antologie bilingvă de poezie
românească, în română și în engleză, este cea a
lui Daniel Ioniță, traducătorul stabilit în
Australia ale cărui idei și selecții țin fățiș de
neo-formalism (deși ultimele ediții fac tot mai
multe concesii față de poezia mai actuală; atât în
USR, mai ales în provincii (de ex., Emilian
Marcu la Iași, Adrian Munteanu la Brașov
ș.a.m.d.), precum și în alte organizații, din ce în
ce mai puțin diferite calitativ de Uniune,
figurează proeminent diverși neo-formaliști și
neo-tradiționaliști, alături de neo-romantici sau
neo-moderniști (aceste patru categorii fiind, în
fapt, mai numeroase cantitativ și mai omogen
repartizate geografic decât oricare categorii ale
poeziei actuale legitime).
În al doilea rând, am în minte comparațiile cu
poezia nord-americană, unde din anii ’70 s-a
format o mișcare mai amplă numită New
Formalism, care reacționa la dominanța poeziei
în vers liber, în special cea confesivă, printr-o
întoarcere la ritm și rimă, revendicându-se, de
pildă, de la Robert Frost (mutatis mutandis, un
omolog al lui Arghezi). Într-un moment de
intensă polarizare politică (mandatele lui
Reagan), poeți în vers liber ca Diane Wakoski
declanșează polemici aprinse cu neo-formaliștii
tineri, suspectându-i și de conservatorism
ideologic (nu numai estetic), acuzație ce va
continua să plutească asupra New Formalism și
în deceniile următoare, deși reprezentanții
mișcării vor insista asupra faptului că aceasta
include și minoritari etnici sau sexuali care nu
se limitează la tradițiile poetice formale ale
bărbaților albi canonici… (Între timp, ambele
tabere erau considerate aproape în egală măsură
conservatoare de către poeții de limbaj, care nu
credeau nici în eul poetic și publicau volume
ilizibile, scoase la rizograf, în ideea de a
submina industria cărții de poezie…)
Nu avem încă în România o asemenea mișcare.
Nu ducem lipsă de neo-formaliști, neotradiționaliști,
neo-romantici sau neomoderniști,
dimpotrivă, doar că, până în prezent,
aceste sfere nu sunt așa de închegate, adunate
laolaltă în vreo formă care să reprezinte pentru
tineri vreo alternativă vizibil atractivă la poezia
confesivă, biografistă, narativă sau
neoexpresionistă a anilor 2000-2010 (sau sunt
coagulate pe alocuri în formule rizibile, precum
„proglobmodernul” sau „transmodernismul”,
teoretizate în termeni incongruenți). O cauză ar fi
însuși paralelismul infrastructural al acestor lumi,
care ajung prea puțin să se întâlnească și să se
confrunte în ecosistemul internautic și care nu mai
depind de o lume literară unificată, ceea ce explică
și gradul scăzut de conștientizare al celor dintâi în
ceea ce privește stadiul prezent al literaturii.
O altă cauză este, desigur, educația eminamente
precară, incultura poetică. Pentru a scrie, un poet
tânăr biografist nu are nevoie să fi citit neapărat
Lowell (sau vreun epigon local), atâta timp cât își
prelucrează intuitiv experiențele sale de viață sau
observațiile sale cotidiene, iar specificul vernacular
al limbajului său îl scutește de necesitatea de a se
raporta la o întreagă (și potențial împovărătoare)
tradiție. La polul opus, un neo-formalist este
încorsetat de limba literară ca tradiție în sine, dar și
de tradițiile poeziei din interiorul ei. Or, până și pe
masa premiului Mihai Eminescu pentru debut mai
aterizează plachete semnate de oameni care par să
nu cunoască bine nici limba literară, nici poezia
română, dincolo de câteva poezii ale câtorva autori
canonici, lecturile obligatorii din școală, ceea ce îi
condamnă la a produce imitații inferioare sau, în
cele mai bune cazuri, încercări intuitive de a
reinventa roata.
Cu alte cuvinte, producția românească de poezie, în
măsura în care mai tinde să fie conservatoare, este
așa mai cu seamă din inerție și snobism, disciplina
fiind rara avis. O explicație ar fi romantismul naiv
al ideilor despre poezie care circulă încă și prin
spațiul public favorizează grafomania; de altfel,
ceea ce unește aproape toate sferele din poezia
românească este alergia aproape omniprezentă la
echivalarea poeziei cu meșteșugul sau la ideea de
scriere creativă.
Chiar și cel mai recent tratat de prozodie
românească pe care îl cunosc, „E ușor a scrie
versuri…” al lui Mihai Dinu (din… 2004!), insistă,
evident, pe ideea că „norma trebuie cunoscută”. Mai
interesant mi se pare că acest tratat, al cărui merit
principal este de a fi subliniat, în premieră printre
tratatele românești, interdependența noțiunilor-cheie
ale metricii (accent, picior, ritm, măsură, cezură,
rimă, strofă), înlătură, de pildă, prejudecata conform
căreia „versul liber nu poate constitui obiectul
teoriei versului, deoarece nu se deosebește prin
nimic de vorbirea cotidiană” (M. Ianakiev).
În speță, „considerată ca atare, în afara relațiilor cu
textul în care se află „scufundată”, o secvență
verbală nu este nici vers (regulat sau liber), nici nonvers
(fragment de proză)”, așadar, „numai natura
recunoscut poetică a ansamblului conferă caracter
de versuri unora dintre fragmentele care îl compun”.
Aș adăuga, pentru moment, că sintagma „natura
recunoscut poetică” implică o întreagă cutie a
Pandorei de problematici ideologico-estetice (cum
ar fi polarizarea intrinsec-extrinsec: pentru unii,
calitatea poetică a unui text ar fi perenă și inerentă
textului, iar alții recunosc că nu este vorba de o
descriere, ci mai degrabă de o judecată care ține
inevitabil de gusturi, tendințe mai largi sau instituții).
În acest sens, este simptomatic felul în care Chris
Tănăsescu, în „Pledoarie pentru resurecția
prozodiei în poezia română”, combate ideea că
versul s-ar putea reduce la componenta sa
tipografică: „Mircea Cărtărescu spune (și te aștepți
ca toată lumea să-l asculte și să ia drept profesionist
ce aude) că diferența dintre proza pe care o scrie și
poezie e că rândurile în proză nu merg doar până la
o bucată de pagină și revin apoi de la stânga, ci se
duc până la capătul din dreapta și continuă tot așa”.
Tănăsescu privilegiază componenta orală a
poeziei, performativă înainte de a fi „de pagină”,
de unde și exigențele publicului său ideal: „Ai
fluență, atunci ești ritmic sau eventual chiar
rimat, reușești să introduci în discurs niște
repetiții pe care urechea, ochiul și intelectul le
pot recunoaște într-un mod ce produce emoție”.
Mai mult, își corelează „spectatorul activ” cu
„bazinul cultural și comunitar”, ceea ce implică
însă altă relație cu temporalitatea decât cea din
spatele poeziei biografiste, pentru care trecutul
rămâne în urma prezentului, dar puterea
memoriei culturale este una îndoielnică. „Lipsa
de orizont” pe care o acuză Tănăsescu pare să
țină însă de altceva, și anume crizele educației și
ale instituțiilor, crize de legitimitate și nu numai.
Recitind astăzi acest text, mă frapează încrederea în
ideea că o poezie poate „să reîmprospăteze nu prin
ruptură, ci prin asimilare și integrare”, așezând „în
matcă” și luând drept „viu și valabil (…) ceea ce a
moștenit”, în același timp în care caută să
inaugureze „ceea ce nu s-a făcut atunci când ar fi
trebuit să se facă”. Aserțiunea sa este că „duhul
poetic cere o poezie integratoare, metamorfică și
proteică, absorbantă, asimilantă și poliglotă până
la accese de babilonie, dar și cu punctări de
convergență cristalizantă” – adică, în fond, o
coincidență a contrariilor. Or, polarizarea
geopolitică și ideologică se răsfrânge și asupra
literaturii…

Muzica zilelor noastre

Adrian SIMEANU

Costinel

În buletin, Mirea Constantin. Ficior, nepot de
muzicant. Bucureștean. Colaborator, până de
curând, al orchestrei simfonice piteștene. Deși
tânăr încă, experimentat. Cordar de nădejde.
Adică violonist. Care-a impresionat strașnic și
neașteptat cu ce poate-n jazz. Cu virtuozitatean
domeniu nebănuită. Bogăția și puterea
improvizației demne de apreciat. Cu siguranța
arcușului. Subtilitatea, iscusința,
melodicitatea, arătate din plin în concerte și
festivaluri de gen…
Îl tot îndemnam, la un timp, către jazz, chiar
sâcâitor. Necrezând că-i capabil să-l cânte. Ei
bine, pân` la urmă m-am înșelat. Și n-aveți habar
cât m-am bucurat că l-am ascultat. S-a dovedit
încărcat de resurse. Făcut pentru ritmuri vădit.
Zburdând dezinvolt printre ele. Stârnind vibrații în
sală necontenit. Reamintind teme celebre-n
materie. Prospețime dându-le priceperea sa
interpretativă. Savoare crescută, viu atrăgătoare.
Și nedezmințită, îndrăznesc să cred…
Calcă apăsat pe urmele unor Stéphane
Grappelli, Costel Nițescu, Florin Niculescu și
alții la fel. Evoluând echilibrat și printre cele
de ieri, și printre alea de azi. Așa că doresc și
sper neclintit să-l aud ș-al`dat` cu ele-mplinit
și desăvârșit. Poate negreșit…

Mircea TECULESCU

Culori

așa cum ochiul
frunză este
când verde ți se arată
ție
norocosului ajuns în pădurea
unde se poate afla
secretul învierii din morți
al copacilor
dacă iubești rugăciunea

așa cum ochiul
pește este
tăcut și lunecător
printr-o apă ce curăță
când clipește semnalizând albastru
pentru a apropia cerul
fără de care nu poți exista
tu
biata formă fără aripi

așa cum ochiul
stea este
înfățișându-se ție strălucitor
cu lacrimile uscate
spre a te convinge
prin lumina țintită spre inima-ți
mai curată decât raza soarelui
de adâncimea ascunsă
în nopțile senine

așa verdele albastrul negrul
irisul
din ascunsa lume a șevaletelor

Traducătorul de poezie

Citiți dar privirea
rămâne în orbite
păcălită de carnea
beată de plăceri
ademenită în țara nimicului

trupul pornește mereu
de la o celulă
care se tot divide
tot așa fapta
de la conștiința de sine

după un timp celulele
se regenerează tot mai rău
gândurile vorbele faptele
apasă peste suflet
tot mai viu

dacă inima își înnoiește celulele
la fiecare douăzeci de ani
acum viața ta folosește
o altă inimă sau altă altă inimă
sau altă altă altă inimă

puțini cei călători
care pot fugi de trup
așa cum unele păsări
fug de anotimpurile
care le-ar ucide

dar toți ajung să-și ia plata
zăcând fără mărire și chip
ei lucrătorii viei de odinioară
aveau botniță și erau robi
acum poartă mască și beau pământ

Citiți
cu privirea înghețată în fotografii
cum ferestrele iarna
doar
dragostea Traducătorului de poezie
o mai poate aduce la viață

Carmen SECERE

contracronometru

ce am de făcut astăzi
pe străzile acoperite
cu vitralii

ce voi face mâine
când măturătorii vor strânge
cioburile

stațiile sunt locuri în care
se vând sentimente
din spandex
/eu cumpăr hârtie
și cauciuc natural/

alerg contra cronometru
pe lângă mine bicicletele
trec invers

flexibilitate ceroasă

picior de iepure

pe margini primesc
daruri și pești

bocitoarea plânge
pânzele ard

să-mi vindec pacea
chem la masă 13 trecători
mai tăcuți decât mine

încrucișez pantofii
îmi ascund piciorul
de iepure

fluturi de fier

apelul s.o.s. e blocat
merg pe cuie

petardele sunt interzise
lumina se uită cruciș

verde intermitent
apoi noapte

mă grăbesc
din rând ies buldozere

salvez fluturii
de fier

trotinete și pisici

colecționez plăcuțe zgâriate
/cineva a aruncat o zgardă
la coș/

din casa cu iederă lipsesc
două cărămizi
/mă plimb prin locuri
părăsite/

îmi imaginez lumi perfecte
războiul e un zgomot
de fond
/semnez tratatele bilaterale
cu unghia/

sunt prudentă

pe latul străzii
așez trotinete cu roțile
în sus

apoi pisici

claviculă deplasată spre vest

îmi amintesc perfect
prima strigare cu recolta ei
de oase

acolo se săpau șanțuri
fără dragoste

un vid mirosind a moarte
o claviculă deplasată spre vest

răsucesc aerul dintr-un zvon
de seară

glasul tău respiră
lângă mine

să curăț rugina
nu mai e timp

Indira SPĂTARU

Nenumirea

„La început a fost Cuvântul
Și Cuvântul era la Dumnezeu.”

La început am fost doar noi
fără Cuvânt
iar între noi trona Dorința.
Roze în răsărit pluteau
pe marea îngăduință a universului de a ne fi ivit.

Când intri singură în apă, la ora 5 dimineața
nu știu dacă vrei să te îneci, sunt pregătit să sar
dar irișii tăi proiectează insulele pieririi oricărei
tentative
de suicid

Așteaptă și rabdă!
De vrei Iubire,
O vei avea!

M-am rătăcit de multe ori prin orașul femeilor
aerul lor de gladiatori
purtând în portbagaje inimi frânte, casete menite
orgasmelor multiple,
pistoale și frânghii.

Hai să vânăm șerpi!
cel ce va tenta cu mărul, va deveni teaca
emisarului la antipozi.

De vrei putere,
O vei avea!
Văzurăm corăbiile pântecoase, sipetele cariate
pătate de albatroși.

Răsfirat pe catarg, în echilibru precar, Noe
fluiera încetișor, paznic în tură de moarte.
Scufundat după plancton, cașalotul efectua
exercițiul zilnic,
scufundarea în neant
adânc, tot mai adânc
iscodind ÎNCEPUTUL

FINALUL
ROSTUL.

Doctorii jucau zaruri pe cămașa de noapte
la poalele tubului cu oxigen

pariau, ca soldații romani
termenul de garanție, dragostea.

Veghează, veghează cu mine
Țipar al țipătului stins în visul erotic
vocea ta mă năucea!

La început am fost rupți
în două
jumătăți de măr.

Rusalii

Înconjurată de ape
între trecut și prezent
prin tunelul timpului
căldarea urcă dinspre izvor
depășind curentele simultan
absorbind baroc, romantism, simbolism
– clasicismul rămâne în pietre
susur, neauzită șoaptă
roată în jurul fântânii prinse-n inel
ielele tulbură mințile
12 călușari ațipesc sub streșini
tropotul clopoțeilor, incantațiile vătavului
separă apa de duh
în Lumină.