Spații culturale nr. 76 (2)

Valeria MANTA TĂICUȚU

Hoții de lumină

hoții de lumină au măști, măștile au clonț de pasăre, hoții au gheare de leu și coadă de șarpe
foșnesc pe asfalt ca pneurile deteriorate, cu zgrunțuri de sare și mici insule de nămol sapropelic acolo unde ar fi trebuit să le fie nasul ori gura
hoții de lumină lasă în urmă tăceri înnegurate, desfrunzesc bibliotecile, am văzut cum înghițeau chiar și un muzeu, de școli ce să mai zic, cauți ușile cu ochii cu mâna cu mintea încețoșată și dai de o mâzgă neagră, forfotesc în ea duhuri care vor deveni pietre și vor tăcea o mie de ani
tot ce e imagine colorată se vestejește, ce toamnă-ce iarnă universală a lipsei de reacție, a tăcerii pietrificate câștigă alegerile, parlamentul întunericului se umple de hoți
nici reinventarea electricității nu ne mai scapă din sorb, din tornadă, din aspiratorul cosmic
pământul deocamdată e perlă cenușie, în curând va fi negru de tot, ca o mărgică de sticlă de pe taraba cu kitschuri a vreunui târg de Crăciun cu Moșul plecat la cumpărături în sanie trasă de corbi, cu pene de corb în barbă și pe veșminte
cine sparge mărgica va primi cadou un ceas de mână Rolex falsificat, măsoară timpul după nivelul mărilor și oceanelor după cotele apelor Dunării, care Dunăre, Dunăre, apă tulbure, își schimbă cursul spre inima frântă a orașului de munte în care șezum și plânsem
învăț să trag cu pușca, să omor secundele înainte ca hoții de lumină să dea de ele și să le schimbe în scrum, în miros de sărbători ucise în război mediatic, în miros de Sanytol, spirt și săpun Protex
aș trage și-n ăia care încă mai mint pe la televizor, cu televizoru` ați mințit poporu`, țipau niște țațe în piață, jumătate găini, jumătate cățele scăpate din lanț, așa-i când toți cârâie și croncănesc, și latră, câinii latră, caravana trece, toate potăile au dreptul la replică, e libertate de exprimare totală, până și hoții au aflat și profită de ea
dorm cu pușca sub pernă, cu busuiocul uscat dintr-o grădină pe care am pierdut-o la zaruri
când hoții de lumină vor trece pe-aici, vor primi câte un glonț de argint în cap, câte o moarte în infraroșu, singura în care ei nu au imagine de sine, mai trebuie să exerseze acrobațiile pe zidul morții ale poetului Lucian Mănăilescu și ale tuturor poeților pe care i-am citit și i-am ascuns în memoria cu sertare nemuritoare și inutile
întunericul e rece e cald se uită la mine prin fereastră se uită la ceilalți și nu vede nimic, hoții au supt până și nimbul de sfinți pictați în biserici, și unduirea molatică a lumânărilor, și mirosul de tămâie și smirnă
a venit anticristul, ne ducem în iad, se mai trezește câte un bețiv urlând la o sticlă opacă, vodca face zgomot de val peste țărm când o duce la gura cu mască de formă, oricum nimeni nu scapă, Dumnezeu e dincolo de întuneric, nici popii, nici bețivii nu-l mai văd
nici El nu ne vede, jubilează câte un ales al neamului cu coarne de țap și mască bahică, a lăsat locul gol pentru satirii care nu mai găsesc fecioare de sacrificiu, fac libații cu ce se mai scurge din bordelul central, toate prostituatele vor naște în curând pui de întuneric, pui de hoți care fură lumină, învață din uter lecția taților, din lichidul amniotic mai mult smoală decât purtător de cod uman ADN
puii care vor crește sunt morți pe dinăuntru, vor conduce vaccinuri, holograme și clone și vor muri repede de râs de inaniție de proști ce sunt și vor fi
dacă tot iei și nu pui nimic în loc rămâi sărac în țară săracă în cimitirul calicilor universali și te îngroapă viiturile viitorul sau un asteroid mai căpiat ori mai milos, cu apocalipsa în el
veniți de luați lumină a fost o poveste frumoasă, din vremea când Salvatorul auzea și vedea, între timp și-a mutat văzul și auzul și mila în altă galaxie, mai cucernică și mai puțin căpiată, hoții de lumină nu citesc și n-au aflat cum se ajunge la ea
nici aerul nu mai este pe verticală pe orizontală perfect perpendicular în limita punctelor cardinale orientat după stele și constelații
se întărește ca un bici ca o coadă de zmeu de dragon de șarpe galactic până ce vârtej sau tornadă înfașă planeta și-o duce-n abis, la scrâșnirea dinților și zgomotul de cascadă al oaselor rupte
hoții de lumină poruncesc tornadei șarpelui cu pene zmeului dragonului, ei sunt dresorii cu drept de moarte de viață și recompense în buzunar, pentru ei totul se reduce la pâine, circ, sex și putere și bani, dacă n-ai mască de clovn și nu țopăi în gură de leu de crocodil sau de boa ești terminat, sunt atâtea gropi comune-n păduri și-n deșert care te așteaptă primitoare, cu var nestins dedesubt
hoții de lumină împart totuși măști și săpun și vaccinuri și droguri și oxigen la tub să nu mori prea curând, orice strop de lumină înseamnă energie, energia înseamnă bani, banii înseamnă putere, toată planeta se vinde la umbră la întuneric la greu, despre ce vorbim noi aici?
lasciate ogni speranza, zice, din străfundul istoriei, dresorul de cuvinte de ceruri suprapuse de călătorie în cerc, râde de el paradisul pierdut al lui Milton, râde Bergson, plânge Nietzsche cu toți dușii pe Styx, la Hades slutul fiorosul hoțul de persefone și anemone, întâi născutul detronat de titanii mai hoți decât hoții noștri de lumină, dușii curând pe pustii, dacă vor vrea cerurile închise deocamdată pentru inventar
unde e logica, unde e rațiunea, unde e sensul ori sensibilitatea, care e scopul, de unde venim și de ce, unde ne ducem, nici filozofii ăștia nu sunt mai breji, măcar că te bagă în ceață, știu totuși să fure lumina cu stil, nu-s dezmățați ordinari ca hoții de-acum de lumină, pe ei e cam greu să-i întreci, sunt găurile negre, spaima lumilor create necreate increate, cine mai stă să separe preexistentul de existent și mersul pe sârmă de privirea-n abis, noi nu, niciodată, noi nu

Gina ZAHARIA

printre salcâmi
.
nu știu unde ești
mergi mereu în urma eclipsei asta înseamnă că
între sârma ghimpată și infraroșu
e o legătură de sânge
poate am fost cândva sezonieri pe aceeași
plantație de bambus
poate am cules din întâmplare scoici și flori de nisip
ne-am odihnit în apusul unei îmbrățișări
curajoase
ori am trimis avioane de hârtie
spre destinații necunoscute
.
dar știu că în fiecare seară te ascunzi
printre salcâmi
acolo te caut
te aștept
te înfloresc
și te dau cu împrumut
inimii

Virgil DIACONU

Clipa mirifică

I.
Sunt un băiat. Merg pe Strada Mare,
pe unde lumea se plimbă în voie.
Ninge. Forfota străzii, casele, copacii ninși.
Aerul rece. Lumina.
Cele două fete care au trecut pe lângă mine
tocmai m-au atins cu râsetele lor.

Și deodată înțeleg că această zi este unică.
O clipă unică. Este o clipă mirifică,
ce nu va mai fi niciodată.

Eu nu alerg spre altceva
și nu mă gândesc la nimic altceva.
Eu sunt aici, în această clipă unică,
pentru că eu văd minunea acestei clipe;
pentru că o ating, o aud, o gust, o miros.
Pentru că o respir…

Forfota străzii, casele, copacii ninși.
Vorbele și râsetele… Lumina.
Această clipă nu va mai fi niciodată…

Ființa mea și ființa ta se adună din clipe și lumi,
care nu vor mai fi niciodată ca acum.
Întocmai ca acum.

Cei mai mulți dintre noi trăiesc în afara clipei ce li s-a dat.
Ei merg prin lumină și nu văd lumina,
ating întunericul și nu se întunecă.
Ei stau cu prințesa în brațe și nu văd prințesa…

În acest fel, ei își amână clipa și tot farmecul ei.
Ei sunt în trecere.

II.
Sunt un băiat. E primăvară.
Copacii sunt verzi-verzi și plini de vrăbii.
În centrul orașului, lângă biblioteca de marmură,
este un cais înflorit. El are flori multe-multe.
Știi tu ce este un cais înflorit?
Te-ai cufundat tu în florile și lumina lui?
Aceasta este clipa unică a florii de cais.
Clipa florii de cais cu un singur spectator.
Care a dat în floare…

Și tocmai acum,
de pe scările bibliotecii de marmură
coboară prințesa.
Ea are părul tăciune și degetele lungi.
Ea se ascunde în spatele unor rochii,
pe care le schimbă în fiecare zi,
de teamă că ar putea să fie recunoscută.

III.
Sunt un băiat. Merg pe strada bisericilor.
Între Biserica Mavrodolu și Biserica Sfântul Ilie
este casa mea. Copilăria mea este între două biserici,
între două clopote, care mă strigă, duminica, la slujbă.
Cum să mă împart?

Rândunicile taie cerul în zig-zag, ca niște săbii.
Ele țipă toată ziua unele la altele,
se ceartă pentru un loc în cer.
Deși tot cerul este numai al lor.
Și aceasta este o altă clipă unică.
Eu sunt făcut dintr-o mulțime de clipe unice,
care nu mai sunt.

IV.
Uneori, mă strecor pe furiș în biserică,
cu praștia ascunsă sub cămașă.
Aici mă întâlnesc cu Domnul,
care plutește întotdeauna într-un nor de tămâie
și le vorbește sfinților într-o limbă necunoscută.
Este atât de întuneric, încât abia îi mai zăresc chipul.
Însă cuvintele lui sunt atât de luminoase că,
dacă nu ar fi atâta lume, aș alerga să le prind,
ca pe licurici.

V.
La ieșirea din biserică începe lumea.
Strada este îmbrăcată cu pietre de râu.

Clipa aceasta este în stăpânirea rândunicilor,
care taie cerul în zig-zag, ca niște săbii.
Firește, ele nu îmi dau nicio atenție.
Numai caisul înflorit mă trage de mânecă,
pentru că astăzi e ziua lui: Ziua florii de cais.

Desigur, clipa mirifică este vederea celor ce sunt.
Este atingerea, adulmecarea și respirarea lor.
Tocmai de aceea te întreb:
Știi tu ce este floarea de cais?
Ai văzut tu vreodată zburând rândunicile?
Ai zburat tu cu ele, nebunește, prin cer?

Clipa aceasta este clipa-rândunică.
Este rândunica ce încolțește în mine.

VI.
Sunt în camera mea de lucru.
Iar m-am sculat cu noaptea în cap.
Iar am visat-o pe Maica Domnului cu ochii în lacrimi…

Deschid fereastra. În fața mea este un bloc proletar.
N-am cer!, spunea mama mea privind de aici, n-am cer!

Stau în pat și scriu pe genunchi.
Trec pe curat clipa cu băiatul care merge pe stradă.
Pe masa mea de lucru sunt cărțile
și teancurile de manuscrise. Pentru că sufletul meu
are nevoie de multe pagini.

Nu am proiecte: eu exist numai în această clipă unică. Eu nu trăiesc pentru ziua de mâine, nu muncesc pe brânci pentru ea. Viața mea nu este un plan cincinal. Ziua de mâine nu trebuie să fie neapărat cu portretul meu pe prima pagină. Pentru mine este destul că ziua este. Este destul că lumina ei cade și peste cei buni, și peste cei răi, deopotrivă.

Viața mea este aventura acestei clipe,
în care am intrat până în plăsele.
Viața mea este Strada Mare,
pe care merg cu lumina la braț. Este forfota străzii.
Cele două fete care au trecut pe lângă mine
tocmai m-au atins cu râsetele lor.
Viața mea este primăvara.
Copacii sunt verzi-verzi și plini de vrăbii.
Caisul a înflorit. Acesta este spectacolul florii de cais.
Înflorește și tu, ce mai aștepți?!

VII.
Dar poate că tu nu ai vreme pentru caisul înflorit. Poate că tu construiești viitorul și nu ai timp de caisul care te trage de mânecă să-i dai puțină atenție. Firește că oamenii care construiesc viitorul nu mai trăiesc în clipa aceasta, ci chiar în viitor. Simțurile, sentimentele, gândirea acestor oameni sunt congelate pentru această clipă, tocmai pentru că ei construiesc viitorul.

Ei construiesc viitorul, pentru că el este plin de promisiuni. Iar dacă mi s-ar cere o definiție, eu aș spune că viitorul este locul în care se întâlnesc toate promisiunile. Mai cu seamă cele neonorate, firește.

Viața noastră este plină de promisiuni! Așadar, de viitor.
Chiar acum am citit într-o carte
că Domnul va șterge orice lacrimă și moarte nu va mai fi;
nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi.

Celui ce însetează îi voi da să bea din izvorul vieții, spune El.
Dar eu cred că noi bem chiar acum din izvor:
deschide ochii și ai să vezi rândunicile,
miroase ierburile, tufele de mentă și busuiocul;
gustă ploaia, care tocmai ți-a ieșit dinainte,
ascultă vântul care îți dă ocol. Pentru cine crezi că sunt
toate acestea? Da, izvorul vieții
nu trebuie să fie neapărat la timpul viitor.

De aceea îți spun: bucură-te că nu trăiești în viitor!
Bucură-te de clipa aceasta, în care poți să vezi lumea;
în care poți să o atingi, să o guști. Stai cu ochii pe cer
și vezi dacă nu cumva s-au întors rândunicile.
Și dă bună ziua caisului, care a înflorit pentru tine.
Și prințesei cu părul tăciune, care tocmai acum coboară
scările bibliotecii de marmură, bine ascunsă
de rochiile ei înflorate, pentru ca noi să nu o vedem
așa cum, de fapt, o vedem în secret de fiecare dată.
Bucură-te, așadar, că nu trăiești în viitor!
Bucură-te că zâmbetul ei a încolțit în tine!…

Pitești, 23 ianuarie – 22 martie 2021

Nicolai TĂICUȚU

acceptarea semnului

la masa înserării
cavalerii întârzie să vină.
pe masa întinsă
bucatele și vinul stau neatinse.
scaunele nerăbdătoare
își schimbă locul între ele

doi cai, pe drum de câmpie
din sensuri opuse se-apropie…
la cele două capete ale mesei sunt acum:
unul lovește pământul
cu copita într-un sforăit de împăcare
semn că pot veni cavalerii de sub pământuri
celălalt se cabrează într-un nechezat prelung
de chemare la viață
semn că pot veni cavalerii de peste zare

masa întinsă i-așteaptă

Literatura adâncurilor

Marius MANTA

Ai noștri, până în Antarctica

Mi-aduc aminte că printre primele evenimente virtuale pe care am ținut să le urmăresc anul trecut a fost și cel prilejuit de lansarea unui volum cu totul special, menit indirect a celebra călătoria navei „Belgica”, dar și a savantului român Emil Racoviță, a cărui muncă susținută a echivalat poate chiar cu un moment de cotitură în eforturile de cercetare a Antarcticii. De fapt, să așezăm comentariile noastre în context potrivit: Cristian Lascu și Helmut Ignat sunt semnatarii acestei preumblări „Din Antarctica la Scărișoara” (Editura „Humanitas”, 2020); după mai bine de o sută de ani, o mică echipă românească se aventurează pe urmele lui Emil Racoviță, refăcându-i traseul, aducându-i omagiul cuvenit în fața cuceririlor sale. Cartea-album pe care o am în față, tipărită în condiții aproape ireal de frumoase, găzduiește în paginile ei călătoria-în-oglindă, așezând timpul și spațiul într-un dialog liric aproape paradoxal; deopotrivă, aventura începută la 15 august 1897, alături de expediția anului 2000 sunt expresiile-consecință ale aceleiași iubiri față de măreția întinderilor antarctice.
Cristian Lascu e cunoscut în calitatea sa de geolog prospector, cercetător la Institutul de Speologie „Emil Racoviță”. Printre alte premii internaționale, i-a fost oferit Premiul Academiei Române pentru lucrarea „Peșteri scufundate” (1987). A activat în jurnalismul de mediu, fiind preocupat de documentarul științific. Pentru mai mult de doisprezece ani a fost redactor-șef al revistei „National Geographic”, activând în prezent ca fotograf al domeniului subteran. Apoi, probând un talent și o știință a artei fotografice ce i-au fost apreciate în cadrul expozițiilor personale („Antarctica: dincolo de capătul lumii”, „Delta Dunării și mica deltă a Bucureștiului”, „Parcul Natural Văcărești”), Helmut Ignat este fotograf la „National Geographic” Romania și „Traveler”, pentru care a realizat materiale despre Antarctica, Thailanda, Veneția, Delta Dunării ș.a.m.d.; este autorul albumului „Cântecul lebedei mute”.
Desigur, inventarierea tuturor meritelor pe care le-ar putea proba cei doi ar consuma spațiul fizic pe care îl avem la dispoziție, de aceea vom trece la consemnarea câtorva aspecte esențiale ce țin de osatura cărții.
La rigoare, compozițional, volumul nu e neapărat împărțit în mod clasic, pe capitole, chiar dacă putem enumera câteva puncte de interes în jurul cărora se naște generoasa poveste a unui crez: „Un aisberg din Munții Apuseni”, „La capătul Lumii”, „Dincolo de capătul lumii. Antarctica”, „Biolog, oceanograf, speolog, vizionar” – evident, cu referire la Emil Racoviță. Suntem atenționați de la început că „răsfoind filele acestui volum veți vedea imagini strălucitoare, cu zăpezi imaculate și ghețuri de cristal, alături de fotografii în care personajul principal este întunericul ce învăluie fantomele minerale ale lumii subterane. Orizontul antarctic nemărginit alternează cu cotloanele cioplite de ape în calcar”. Într-adevăr, între asemenea constante s-a împlinit destinul cercetătorului român, iar reportajul lui Cristian Lascu și Helmut Ignat e măsura multi-fațetată a atașamentului de temeiuri solide, o declarație de prețuire și o calibrare a eforturilor întreprinse de una dintre cele mai mari personalități ale secolului XIX.
Fotografiile oferă un adevărat regal, cumpănind simfonia unor culori cumva uitate într-o protoistorie care se cere a fi redescoperită; incursiunea în fascinanta Antarctică are – cum altfel?! – o corespondentă în plan lăuntric, acolo unde coridoarele ființei sunt invadate de o bucurie suprafirească, generând noi sensuri în fața miracolului vieții. La rândul său, cuvântul împlinește funcții persuasive. Mai în glumă, mai în serios, la finalul lecturii probabil îți vei cântări șansele de a vizita – o dată-n viață! – acest tărâm de un farmec „ingenuu”. Autorii nu uită nici reperele firești, astfel fiindu-ne prezentate informații la granița dintre istorie, geografie, sociologie etc. La final, un ghid echilibrat-subiectiv, pentru realități ce derapează (paradoxal) către fascinație.
Acum, de la bordul navei Plancius, ai noștri – în sfârșit, ai noștri! – ne poartă / dirijează într-o aventură a cunoașterii, împăcând poezia vieții și bucuria cercetării, aducând la un loc finalități discursive altădată divergente.