Literadura 20 (2)

Luminița AMARIE

cântec de leagăn

misoginism & misandrie alegeri între orbi. prostie
frica de virus. pandemie să nu ieșim afară. aerul nu ne mai știe. nu e
curat. n-a fost nicicând. pe măgură adorm cu câinii lătrând. să spăl
prin casă. să nu vadă copilul cum îmi pierd cumpătul e interzisă
starea nemiloasă. o mamă nu poate fi nervoasă. fiica mea țipă acum
câteva zile nu știa. depresia nu este ea. e frica de-a nu mai putea. să
stau la capul patului când febra urcă s-o opresc să chem copilul. să-i
zâmbesc ca un adult perfect din manualul căruia i se spune părintesc.
aș vrea să strig. să vină cineva să stea la ușă câteva minute. să pot să
mă izbesc de toți pereții uite. cum capul meu nu mai răspunde la
durere. doar pete de lumină se dezlipesc de ochi pentru tăcere. nu e
migrena. hormonii au ucis-o. pentru o vreme pot să mă zbat oricât de
mult. s-adun pământ. mă sperii la fiecare zgomot. nu tresar.
înțepenesc în șoaptă. cât pot eu de perfect. o vreme să dispar.

jurnal isteric

abia acum
sunt de-a dreptul singură
vocea mea a devenit un instrument de îmblânzit pustietatea
o exersez
doar cu fiica mea de 4 luni.

am renunțat la terapie
la facultate
la viață
& m-am închis între patru pereți
despre durerea asta să taci. să nu spui cât de mult ai vrea. să-ți zdrobești tot corpul. să nu mai
visezi că dispari. să te faci nevăzut. să taci. să nu mai trebuiască să plângi.
mai ales când știi că nu se va sfârși.
viața nu e pentru oricine.

smiorcăiala mea te va face să râzi

ai să zici că. hormonii & nervii.
dar tu nu știi
că-n fiecare noapte
după ce adormi sunt eu cea care caută prin sertare. împachetez cu grijă fotografiile.
citesc prospecte. adun dovezi că. poate dacă le-aș înghiți pe toate. cineva m-ar compătimi.
caut să-mi amintesc cum era când nu aveam pentru ce să trăiesc.
uit. rapid. îmi așez zâmbetul pe față. deschid ferestrele și inventez cântece pentru fiica mea
care tocmai s-a trezit.

eu și copilul meu suntem un întreg. când eu plâng zâmbește ea. când ei îi este foame corpul
meu devine util. îndeajuns. somnul ei este somnul meu. ascuns în pământ. capul meu se
adună la loc. în fiecare zi ca după moarte. îi arăt viața.

poate că atunci când devii mamă încetezi să mai fii altceva.
apoi uiți.
au spus. trecutul prin care ai ajuns aici e greșit. ai trăit tot ce era de distrus. pe naiba. lupta
dintre mine și oglinzi. zâmbetul infirmierei ce ne aduce rezultatul. lagărul meu personal. o
dragoste grotescă pentru un corp bolnav. capabil să țină în viață. toate acestea sunt aici.
pregătite pentru un scop precis.

tot ceea ce e primar ne mutilează sau ne construiește conform regulilor.
învățați să marcăm teritorii. unii reușesc să bifeze enorm. ceilalți ard etape. nu-și amintesc
mâinile. boala. blândețea.

mie să nu-mi vorbiți despre copilărie. am îngropat-o cu greu.

iată-mă.

am 33 de ani. sunt mamă de 4 luni. locuiesc într-un corp pe care nu-l cunosc. mi-e foarte greu
să respir. în jurul nostru un virus taie aerul. fronturile se închid. se deschid. se izbesc de
frunțile noastre. nu ne putem imagina viitorul. fără măști.

însă aici unde suntem
pe Măgură
dincolo de toate

singurul lucru care contează cu adevărat. în jurul căruia ne comportăm atât de frumos.
mimăm toată dragostea posibilă între adulții care nu se suportă. suntem responsabili &
corespunzători.

să nu-l pierd. să nu-l ia frica.

e laptele.

Adi FILIMON

phoenix:

semeni cu mine ca două lacrimi
ce se codesc să iasă
din acelaşi ochi una după alta
cu inconştienţa celor ce abia se nasc
şi se îndreaptă spre moarte
imediat după ce
respiră primul val de gaz necunoscut
şi de care nici măcar nu ştiu că e aer
nu mi-e teamă că nu mai pot respira
ce crezi că se mai poate întâmpla după ce
m-am întors din morţi după tine
anii sunt prea bătrâni să mă umilească
şi trebuie să crezi că nu mă ai decât pe mine
o povară cumplită
eu ştiu că plângi noaptea în somn
moartea nu e decât un alt început dar
crede-mă
în iadul din mine tu eşti o insulă de rai
cu ploi molcome şi păduri fără capăt
cu elfi coloraţi şi cascade albastre
singura insulă pe care
din când în când mă ascund
să renasc

ocultul divin:

nu mai am genunchi de când
urc pe treptele umilinţei
şi-mi cos nefericirile una de alta
ca un covor multicolor
o operă de artă fără cusur
pe care s o admire toţi ochii neluminaţi
ai portretelor din expoziţii surprinse în
atitudini
comune de copii plângăreţi
sau bătrânei plictisiţi
vânătorii de iluzii se tocmesc cu mine
pentru obiectul rar
pe care unii
ar da o avere să-l aibă agăţat undeva
sau ca pe o blană de urs pe care
s-o hrănească de două ori pe zi ca pe
un animal bine întreţinut
şi uneori
s-o ţină pe umeri
într-o supremă încercare de vindecare
a tentativelor de suicid repetate
care devin deranjante
ca un ceas cu un cuc răguşit
totul e o isterie generală
unii îl vor coş de picnic pentru
week-end-urile în familie
nimic nu e mai important decât
să-i aduni pe cei dragi
la o şuetă divină pe muntele de tăcere
pe care-l cobori apoi mai vesel
decât Ghilgameş la final de bătălie
obiectul nu are decât valoare sentimentală
uneori nu e bine să te ataşezi de tristeţi
devii sentimental şi păstrezi
cu naivitate amintiri macabre
m-am hotărât să-l dau cuiva ce crede în sfinţi
să-l ţină pe umeri
să-i ţină de cald
să-l îmbete ca pe mine cu moarte

nostalgia muritorului:

ți-e dor
de timpul când
amândoi credeam în spaime
și-n moartea
ce nu se plânge niciodată că are
prea mult de făcut pe pământ
ţi-e dor și ție de mere pădureţe
de foamea ce ne zgâlţâia
ca pe râme-n cârligul unui meşter pescar
ți-e dor să ne dezbrăcăm de zile
şi să le punem pe umeraş la păstrare
pielea simte când vine sfârşitul
ne ceartă că visăm acelaşi vis
că râdem în somn
unul de altul

La mulți ani!

Dumitru PANĂ

Cetatea lor

m-au alungat din cetate. pentru că
mai cred în poezie și în „marii ei visători”
mai cred în dragoste la prima vedere
în adevărul frust și cuvintele nobile.
și mai cred că râul copilăriei era un zeu
și că nebunul satului era îngerul
păzitor al satului.
și pentru că încă mă rog pentru Anna Karenina
pentru Emma Bovary și pentru Roskolnicov.

dar și pentru zeii prigoniți zeii pierduți
zeii uitați

acum cetatea e a lor:
mâine te vor alunga și pe tine

Lucruri pe care

lucruri pe care nu le observi
decât la anii târzii cum ar fi
într-o luminoasă după-amiază
de sfârșit de octombrie
: de ce nucul din spatele casei
se desfrunzește mai întâi înspre
miazăzi – și de ce văd asta abia acum

lucruri pe care nu le observi decât
în anii din urmă cum ar fi
talia unei fete cuminți

Tot ce trăiesc acum

mai bătrân cu o zi mai bătrân cu o noapte
lumea m se împuținează
o dată cu Luca o dată cu Cristian
câți prieteni pierduți câți zei dispăruți

locuit de zei barbari
înaintez încovoiat
cu atâția morți în spate
cu atâta moarte în față

Elementele

se naște în mine o carte –
o simt o presimt
: e viață e moarte.

se naște în mine un poem
îl știu îl aflu
: de el sunt plin și gem.

se naște în mine un vers-
îlcaut nu-l caut
: îl găsesc îl visez

se naște în mine un cuvânt
e apă și foc
e aer pământ.
se naște în mine tăcerea-
deacum de demult
: mângâierea

Triptic
este ceva între mine și mine-
să fie destin? cui să mă-nchine?

este ceva între aici și acum-
să fie o umbră? să fie scrum?

este ceva între mine și eu-
acum știu: n-are nume
: e Dumnezeu

La mulți ani!

Mihaela Roxana BOBOC

Matrioșca

A plouat. Pământul reavăn tace în a șasea
noapte de mai. Mă gândesc la tine și la cele
opt primăveri închise în turn. Am băut din
frică până nu mi-a mai fost sete. Apoi m-am
culcat lângă tine. Fereastra se aburise pe
dinăuntru. Ți-ai plimbat degetul pe formele
închipuite și zâmbetul tău, ca o părere, se
prelingea din mine.
Respirația ta e acum ușoară. Pielea mă
strânge și mizeria zilei se amestecă printre
lacrimi. Când te veghez, somnul se așază
peste rațiune, un strat de neputință peste un
strat de iubire și tot așa, până când adorm,
neștiind cine învinge.
*
Ținem prea mulți oameni înăuntru, ca într-o
matrioșcă. Îi trăim, îi fumăm fără filtru, îi bem
fără nesaț. Apoi îi abandonăm, rușinați de lipsa de
control. Burta păpușii se lărgește odată cu
oamenii lepădați. Este loc și pentru noi.
Dimineața vine ca un musafir nepoftit. Genele
primesc greu lumina. Mă ridic din pat pășind greu
pe călcâiul stâng, apoi ies din burta păpușii
lacome. Sunt omul din om.
Ziua se desfășoară metodic și ceas cu ceas mă
îmbrac în propria matrioșcă. Înghit oameni și
dureri, ca apoi să îi lepăd pe înserat.
*
Când te trezești, ochii tăi sunt o punte. Nu
știu dacă să trec sau să rămân. Și acest scurt
respiro, în care te imprim în fiecare nerv,
mă golește, apoi mă predau, ca un copil
nemângâiat, brațelor tale.
Fruntea ta miroase încă a copil. Păpușa lacomă
respiră fericită.

Ștergarul alb

Am nevoie de inima asta julită
să o pun la loc
în pieptul de unde scot prea des
fire de tensiune
am nevoie de inima asta cusută
cu ața iluziei
că cineva
mă va iubi
iau ștergarul alb
spăl fruntea poemelor
și aștept
dimineața din care vii
odată cu poezia.
Am nevoie de copilăria asta julită
în genunchi și coate
dimineața din care nu mai vii
dar te aștept orfan.
Am nevoie de inima asta hulită
de răgazul dintre două poeme
de buretele pe care pun oțet amestecat cu fiere
de lumina care frânge templul în două
de raza păgână
care mă absoarbe ca un vierme
până adulmec și ultimul petec de drum
de cruce
de mulțimea care mestecă flămând
durerea în gingii
strigătul de pe cruce
fluierele zdrobite ale tâlharilor
mirosul de sânge și apă
inima asta julită
dimineața din care nu mai vii
ștergarul alb
pe care o altă Caiafa
își șterge mâinile
vinovat de moarte.