Spații culturale nr. 76 (1)

EDITORIAL

Valeria M.T.

Lovituri pandemice

Din când în când, din dorința de a diversifica meniul informatic (compus, cu precădere, din secvențe de bălăcăreală politică, ori paranghelii din viața interlopilor autohtoni, ori jafuri, tâlhării, accidente rutiere și mulți, prea mulți morți de Covid și alte cele), canalele de televiziune din patrie încearcă să ridice cumva ștacheta, aducând în fața publicului știri despre dezastrul din cultură. E un fel de prohod la care nu participă fețe bisericești și reprezentanți ai elitei culturale (ce-a mai rămas din ea, ca să ne exprimăm politicos), ci știriste cu picioare lungi și goale, ca și mintea, dar cu buzițe siliconate, care pronunță cu mare dificultate cuvinte – ce-i drept, grele: carte, educație, literatură etc. Dacă ai răbdare să se termine avalanșa de evenimente care demonstrează că o ducem mai rău decât restul lumii, fiindcă suntem hoți, inculți, leneși, murdari, tupeiști ș.a.m.d., poți afla că pandemia a lovit nu numai economia națională în general, industria Horeca în special, apoi sistemul de sănătate publică și viața creștină, ci și cultura, adică ceva ce merită pomenit când ai lipsă de subiecte sau te afli, pur și simplu, în opoziție (politic vorbind). S-au închis școlile, bibliotecile, teatrele, centrele culturale etc. Nu se mai țin festivaluri (cele de muzică, mai intens jeluite, cele de poezie – așa-și-așa). Au intrat în colaps târgurile de carte, mor editurile, flămânzesc scriitorii. Și aici merită să zăbovim, fiindcă avem mii de edituri, unele serioase, altele de cartier ori de scară la bloc și toate consideră că au dreptul la existență îndestulată și subvenționată din bani publici. Stând strâmb și judecând drept, sonorul la bocete ar trebui cumva redus (dă-l mai tare și închide-l, cum spune o vorbă din popor) și aceasta din cauza democrației noastre originale (să-i mulțumim unui corifeu politic pentru sintagmă și pentru adevărul din ea!) care a permis un fenomen straniu prin alte părți ale lumii, dar perfect normal la noi. Duiumul de edituri din România funcționează, în general, după criterii comerciale: de-o pildă, domnul X, convins că tot ceea ce scrie reprezintă o capodoperă, face rost de bani, își pune pe stick romanul, poeziile sau colecția de cronici în pdf, apoi se duce la o editură mai mică sau mai mare (în funcție de bugetul de care a făcut rost), iar editura îi ia banul și-i bagă sub tipar volumul, fără ca măcar un angajat să citească și, eventual, să corecteze un rând. Un rând măcar, atât, un singur rând. În aceste condiții, fără o minimă cenzură (cuvânt prohibit, care închide toate gurile și dă libertate deplină grafomanilor de toate genurile dobândite la naștere), piața de carte ajunge să fie sufocată de fleacuri, naivități (cunosc un versificator ale cărui producții rivalizează cu celebrul „Cățeluș cu părul creț”, dar care se ia în serios și-i face și pe alții să amuțească în fața lui și să ridice neputincioși din umeri), cu un cuvânt, hârtie risipită în zadar, copaci tăiați de plâng toate pădurile patriei, iar cititorii, tot mai puțini, intră într-o stare de confuzie/buimăceală/resemnare și, uneori, neîncredere totală în propriul discernământ, dar și în discernământul așa-zișilor formatori de opinie, care ridică în slăvi, contra cost, orice mâzgăleală.
Situația nu stă cu mult mai bine nici la cele câteva edituri românești serioase. Pentru a supraviețui, unele au descoperit acum ceea ce restul civilizat al continentelor a descoperit mai de mult: cititorii de nișă, care cumpără și savurează genul fantasy, aducător de divertisment (pentru publicul tânăr și dornic de evadări din real) și bunăstare (pentru traducători și editurile care fac rost de drepturi de autor și publică tomuri de 600-700 de pagini fără nicio valoare literară, fără miză, dar distractive într-un mare fel). Desigur, conducerea și mulți membri ai Uniunii Scriitorilor din România ignoră producții de tipul Kiersten White, „Saga cuceritorului”, două masive volume corintice, în care Vlad Țepeș al nostru este femeie și poartă lupte, dar și un copil cu Mehmet sultan, cum ignoră și tirajele fără număr, fără număr din „Tronul de cleștar” de Sarah J. Maas (șapte tomuri livrate tot de-o editură serioasă, cu pretenții în ceea ce privește tipărirea de carte „educativă”).
Cei care au rămas cu acel nepotrivit (cu vremea și cu vremurile) și învechit cult al valorilor (Dostoievski, Shakespeare, ca să dăm doar două exemple) practică noul sport național, cel al ridicării din umeri. Caută cărți prin bibliotecile publice (chiar dacă fondul de carte n-a mai fost înnoit de la Revoluție, din lipsă de buget), care-i primesc în secret, cu fereală de ochii vigilenți ai polițiștilor locali, iute împărțitori de amenzi dezmățate; cei mai curajoși, care nu se sperie de computer și tablete, intră în marea grădină a internetului, unde, cu răbdare și un pic de iscusință, pot găsi tot ceea ce doresc să citească/să recitească; toți se feresc însă ca de foc să pronunțe cuvântul „împrumut”. Cu vreo trei decenii în urmă, cărțile importante circulau din mână-n mână (am avut o săptămână la dispoziție, de exemplu, ca să citesc și să înapoiez „Cel mai iubit dintre pământeni”) și nu era bine, cum nici acum nu este, dar din alte cauze.
Așa stând lucrurile, nici nu știi dacă să regreți loviturile pe care le încasează editurile (financiar vorbind) și dezastrul de pe piața de carte sau să te mulțumești cu puțin și să aștepți vremuri mai bune.

Magda URSACHE

„ANULEAZĂ CULTURA!”

Campania anti-cultură a început demult, dar ia o amploare nebănuită prin mișcarea Cancel Culture, în alte cuvinte, „Anulează Cultura!” S-a ciobit Pietá și gestul a indignat o lume. Acum, se dezmembrează statui, se aruncă vopsea peste ele. Shakespeare începe să fie interzis în universități americane, ca „albist”, antisemit, misogin. Aida e des-cântată ca rasistă. La Opéra Bastille din Paris, chipurile sclavilor etiopieni trebuie albite, iar Aida – pudrată alb. De altfel, s-a anunțat că Verdi e un kitsch. Mark Twain, cu „cioroii” lui, nu se simte bine, nici Disney, cu motanii lui discriminând șoricei.
Beethoven: Cancel! E prea „luminos”. Bach, cu clavecinul bine temperat: Cancel! Mai bine păcănele. Mozart? Cancel! Mai bine emisiuni cu bucătari, spărgând oo sau ouri în tigăi.
Când am văzut pe internet pancarta agățată peste Mica Sirenă – ca rasistă – mi-am zis că Saloanele cu numărul 9 vor fi curând mai ocupate decât secțiile ATI. O fi rasistă Mica Sirenă, l-am întrebat pe Christian Schenk, traducătorul lui Eminescu, integral, în germană. Ce spui, Doc? O fi rasistă și Loreley? Glumeam, dar se pare că timpul e mai bolnav, mai virusat decât am crezut.
Cum să ne ferim de tot răul ăsta? Biserica trece printr-o perioadă mai mult decât dificilă. Cad crucile de pe catedrale când nu iau foc și-mi aduc aminte că o expoziție cu îngeri a unei sculptorițe de excepție (n-o numesc, ca să n-o supăr) a fost scoasă dintr-o școală superioară. Chiar, ce să cate îngeri în Politehnică și icoane în școli? Să jignim vreun copil ba’hai? Eu cred că orice credință trebuie respectată și că n-ar trebui să fie prilej de discordie. O bisericuță de lemn e vandalizată de susținători LGBT cu talent la desen, lacul IOR se înroșește și nu-s frunzele toamnei vinovate. E un roșu de asfințit în toate.
Evident, aceste teme (biserică, sacrificiu, martiriu) sunt considerate caduce, obsolete. Nu ne mai place gândirea iudeo-creștină, nu ne mai place limba latină, materie școlară eliminată ca-n anii 50. Pentru eliminare se pregătește și materia istorie.
Celălalt pilon al etnicului, limba ce-o vorbim și-o schimonosim, e colonizată prin abundentele wronglisme; nu scriitori de elită iau cuvântul pe canalele tv, ci infractori gramaticali. Era in-tele-ctualilor? Da, o trăim acum. Ce ne trebuie dicționar mare, coșcogea DEX-ul? Unul mic-micuț, de buzunar e suficient. Dc atâtea cuvinte, când putem vb cu câteva? Și aici nu pot să fac decât o reverență regretatului Nicolae Dabija, plecat prea repede în cerul de peste cer: „Floare pe ram, /bob de țărână/ nume de neam/ Limba Română.//Când nu vom mai fi,/ din noi o fărâmă/ în ea va trăi/ Limba Română.” Vă întrebați de ce nu există în Universitatea „Cuza” un amfiteatru Blaga? Simplu: doar n-o să-l valorizăm pe cel care nu voia strivită corola de minuni a lumii și păstra în colțul ochiului satul, cu veșnicia născută acolo. Ce sat românesc, când în trend e altfel de sat, cel global, fără gard și fără câini? De la Nicolae Dabija, încă și încă: „Mai există ceva sfânt/ Cât avem un sat, departe/ Și un grai ce n-are moarte,/ Cât ai mai zice „părinte”/ Mai există lucruri sfinte”. Pentru baladeurul Dabija, „părinții” sunt marile repere: antemergătorii, eroii, martirii, pe care noi îi uităm sau îi negăm pe întrecute. Cultură, istorie, identitate? Cancel!
Nu pricep de ce ar trebui musai schimbat numele parcului Ștefan cel Mare, din București. Ștefan cel Mare și Sfânt nu corespundea glosarului corect-politic și trebuia re-denumit, ca-n Orwell? Sau se vrea demolarea bustului Mircea Vulcănescu (asta-i buba!) aflat acolo, rămas „criminal” pentru paralamentarul domn Silviu Vexler, care aprobă pesemne sentința Tribunalului Poporului. Tribunal? Ba o adunătură de slugi ale ocupației sovietice, care i-a condamnat la moarte pe cei care au opus rezistență ocupației sovietice și transformării României în lagăr. La întrebarea de ce nu corectăm astfel de abuzuri juridice răspunde cineva? Nu vrem să revenim la normalitate nici după 31 de ani?
Se denigrează necontenit spiritul de sacrificiu al luptătorilor din munți. Răbdăm cu seninătate discursul anti-românesc, după care am fi un popor de criminali, de fasciști, de anti-semiți. Valeriu Gafencu a salvat de la moarte un rabin, cedându-i medicamentele sale. Și dacă el n-a renunțat la Biserică sub tortură, o facem noi, în libertate? A fost filonazist elevul Mihai Buracu, trecut prin experimentul Pitești al „re-educării”, pentru că a strâns câțiva bănuți să-și ajute profesoara, al cărei soț fusese pușcărizat?
Oare ce sfătuitor o fi avut premierul Cîțu când a hotărât eliminarea, dintr-un post modest, de subsecretar de stat, a lui Octavian Bjoza? Cu siguranță, nu l-a avut consilier pe Iulian Roșca. Nu știe istorie finanțistul? Să știe și să-și ceară iertare grabnic lui Octav Bjoza. Sau e în tendințe să nu mai recunoaștem meritele luptătorilor anticomuniști și să-i demitem noaptea? Mai faceți o pauză între soluțiile de tăieri, până vă informați, domnule premier, că se întorc martirii liberali în morminte. Ce-i cu prostia că președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici și Victime ale Dictaturii din România ar fi negat Holocaustul? Tema nu-i liberă, nu se pot aduce date privind dimensiunile crimelor? Și de ce ar fi interzis să comparăm ororile comunismului cu ororile holocaustului? De ce să facem pauză între ele, cum cerea cineva?
Generația mea a fost stigmatizată etnic, social, religios de cei care au importat comunismul cu rele și rele în România, iar urmașii lor se bucură de onoruri, ba chiar dau sentințe ilegitime. E tolerabilă discriminarea asta? Copiii foștilor deținuți politici nu pot primi o biată indemnizație? Am ajuns iarăși la subiecte-tabu, la cenzura-dresură impusă de „Scânteia” lui Brucan? Dacă punem în discuție implicarea unor evrei în genocidul comunist înseamnă că am fi xenofobi? Crimele lui Nicolschi trebuie acoperite? Acuză cineva o etnie întreagă din cauza unei mâini de criminali? În niciun caz Octav Bjoza anti-comunistul, dar în toate cazurile greșește domnul Alexandru Florian., care, la junețe, declara comunismul „chintesența cunoașterii”, milita pentru „făurirea unei civilizații ateiste”, pentru construcția de „stat ateu”. Mai e în Guvern vreun fost deținut politic? INSHREW e în subordinea Guvernului României, așadar domnul Florian e la guvernare, Bjoza a fost eliminat.
Pe un teleast l-a luat gura pe dinainte, spunând „amințiți-vă!”. Fermecător verb acest a-și aminti. Mai ales rostit de cineva care vrea Ardeal independent și se roagă ca munții Carpați să se nalțe cât Himalaya. Da, așa facem, ne tot amintim: că Alexandu Ioan Cuza a fost un ofițeraș muieratic, Mihai Viteazul – un condotier sângeros, că descălecătorii au aparținut altei etnii, fapt decretat de un istoric mult mediatizat de Humanitas. Cf. dicționarului noueuropean, se cere „tratament echitabil și egal”. Se și aplică cerința asta? Cum, dacă victimele abuzurilor judiciare ale Tribunalului poporului sunt din nou discriminate? Nici peste ocean nu-i altfel. Dictează Black Lives Matter să fie scos Abraham Lincoln din Biroul Oval și nimic nu-l împiedică pe Biden să-l scoată.
Revenind în grădinile artei: după ignoranța vameșilor americani (pasărea brâncușiană văzută ca obiect tăios de bucătărie), a urmat ignoranța „ambasadoarei” lui Brâncuși. S-au găsit apărători ai inocenței feticăi. Și câte „vedete” nu se arată plictisite de lectura care îngrașă, pentru care Matisse e Matizul lor, din colțul blocului. Sigur că există voci care merg à rebours cu de-mitificarea culturii române, cu Cancel Culture, chiar dacă e periculos să mergi pe contrasens. Sensul fiind orientat spre distrugere. Fanaticii corect-politici pun pe lista neagră capodopere. Nu-mi ajung zece mii de semne să dau nume, iar mie îmi place să dau toate numele, ca lui Saramago. Ideea distructivă cere înlocuirea unei valori cu alta, mai modestă. Eminescu cu Fondane, Rebreanu cu Bonciu, Sadoveanu cu… Ion Marin Sadoveanu. Bacovia li se pare unora primitiv. Liceul cu numele său a fost înlocuit cu Ferdinand. Pentru Ferdinand Întregitorul nu s-a găsit un mare bulevard? De ce trebuia să dea neapărat nume unui liceu din Bacăul lui Bacovia?
Suntem țară consumatoare, nu producătoare, ni se tot spune de la vârful Puterii. Păi dacă am ajuns consumatori, atunci să consumăm cultură, nu surogate de cultură, premiate pe linie PC- politicamente correcto. Valorile culturale nu plac neo-marxiștilor. Cancel Culture, în varianta domnului Florian, ne cere să ne slobozim de genii, ca-n anii cincizeci. Avem – nu ducem lipsă de asta – impostori omologați ca genii, în timp ce Eliade, Cioran, Vintilă Horia, Ștefan Baciu, Amăriuței, Arcade sunt pedepsiți. Geaba se împotrivește Dan Anghelescu tendinței de a anula valorile exilului. O fi etichetat fascist?
În loc să ne slobozim de impostori, vrem să ne slobozim de Eminescu, pe motiv că ar fi rasist, antisemit, conservator… Aș zice și eu ca Mircea Platon că puțin conservatorism nu strică. Nici puțin semănătorism.
A intrat în scenă Cancel Culture cu zgomot și o să facă un gol imens dacă doar întoarcem capul cu scârbă și rămânem cu mâinile încrucișate pe piept…The lost word is lost”, zice Poetul și eu îl cred.
Alte victime ale toxicei mișcări? Kogălniceanu, Maiorescu, Nae Ionescu, G. Călinescu, Nichifor Crainic, Petrache Țuțea, Noica, Stăniloae, Ernest Bernea… „Vânătorii de capete”, cum îi numea Petru Ursache, cărora le stă în gât „sentimentul românesc al ființei”, s-au clonat. Argumentele lor? I am right, you are wrong, atâta tot.
Un semn de la Cluj, în 23 martie, dinspre Vasile Gogea: „În ciuda primăverii astronomice, ne aflăm în plină glaciațiune a umanității.” Reacționăm?

Din poezia lumii

Leonid CERNOV
(1899 – 1933)

Traducere și prezentare: LEO BUTNARU

Poet, prozator, publicist, dramaturg și traducător.
Adevăratul nume: Maloșiicenko. A scris atât în rusă, cât și în ucraineană, prin urmare – este revendicat de avangardele din Moscova și Kiev ca exponent remarcabil al imagismului.
S-a născut în orașul Aleksandria din gubernia Herson în familia unui agent de asigurare. În gimnaziu i se dezvăluie precocele aptitudini literare. În autobiografie scria: „Învățam prost, deoarece nu dispuneam de timp suficient, pe umerii mei ducând revista noastră umoristică ilegală. Concomitent, eram și redactor, și editor, scriam, desenam eu însumi, – astfel ajungând să învăț în clasa a cincea trei ani la rând, iar în primăvara anului 1914 bunii mei îndrumători m-au alungat din gimnaziu”. După această întâmplare, Cernov pleacă la Chișinău, unde își încheie studiile gimnaziale. În anii 1917-1921 rătăcește prin Ucraina, lucrând ca jurnalist, un timp studiind la facultatea de matematică, apoi la cea de drept. Joacă pe scenele a mai multor teatre. Scrie piesele „Dumnezeul lui Avraam” și „Acțiune despre regele Maksimilian”, traduce din Molière și L. Andreev.
În perioada anilor 1918-1921 scrie câteva volume de versuri, care rămân însă în manuscris. În toamna anului 1922 organizează un grup de imagiști ce întrunea câțiva tineri poeți și pictori.
După călătoria în jurul lumii pe o navă maritimă, vine la Odessa, unde aderă la grupul „IugoLEF” (LEF-ul de sud), în revista căruia publică fragmente din „romanul cinematografic” (poemul) „Cooperativa idioților” (1924). În 1925, la Leningrad, e unul dintre membrii activi ai „Ordinului imagiștilor militanți”. Din acest an, până la sfârșitul vieții, a editat opt cărți, printre care un volum de impresii de călătorie „125 de zile la tropice” (1928) și poemul de proporții „Frontul” (1931).
În decembrie 1934, toate cărțile sale sunt scoase din librării și biblioteci, creația sa fiind interzisă pe zeci de ani înainte.

Autoportret

Între 26 și 32 de ani
În zborul ca de plumb înflăcărat,
În care mediocritatea se unește cu solaritatea,
Unde fiece bărbat e poet,
Unde fiece femeie este eroină,
Tu vei vedea încă multe și de toate…
De mulți te vei mai îndrăgosti,
Încât inima-ți va urla răsunător.
Vei cunoaște poeți geniali,
Pictori extraordinari vei întâlni,
Însă niciodată pe mine
Nu mă vei găsi…

Leonid Cernov e păcătos vesel,
Îndrăgostit de spinii salcâmilor,
Schimbând cireșele de primăvară
Pe combinații universale a pasiunilor!

Paris, New-York, Berlin!
Nu-l judecați prea necruțător:
Dintr-un palid tablou el a creat
Falnica făclie a încântărilor.

El are un milion de înfățișări fremătătoare
Și-a ales dintre ele pe cea care-l minuna,
10 ani împodobind-o ca pe o mireasă
Și scriind pe ea „Moulin Rouge”,
Apoi o aruncă să plutească peste nori,
Spre-a ajunge direct în mâinile cometei Galateea.

Și când aceasta propriul său suflet și-l scoase,
În locul lui punând sufletul lui Leonid Cernov, – din hău
40 de milioane de stele neamânat s-au arătat
Să lumineze noua Născătoare de Dumnezeu!

Iar Leonid Cernov trăia în purpur și aur,
Viețuia în semi-beznă devreme-târzie,
20 de ani la rând cu Lumea conviețuind
În civilă căsătorie.

….Însă tu oricum va trebui să-i răspunzi
Celei de-a 33-a primăveri pentru
Pasiunea melodiei cântate,
Pentru dreptul să arzi și să schimbi…
Și poate de-aici înainte vei cunoaște poeți geniali,
Pictori extraordinari vei întâlni,
Însă niciodată pe mine
Nu mă vei găsi…
1921

Asasinatul

Negură –
Jeleu lactat în gâtlejul străzilor.
Și în tinicheaua băltoacelor –
Ochi plecați ca mici lanterne.
Perdelele beznei s-au închis, foșnitor,
Pentru ca să lingă sufletul
Cu limbi aspre și terne.

Croncănind agitat,
Clipoceau pete somnolente.
Ca păsări nocturne se desprinde de pe buzele albe:
– Coșmar…
– A fost ucis…
Pe când în băltoaca de cositor sinistru
Erau presupuse; opriri, hi-hi
Caia ehei
Fundu-i liniștit
Acolo-i cadavru`.

Ah, ce minunăție…
Cine? Cine a spus?! – gură plină cu sânge.
Mama prinse-a urla.
Iar noaptea și-a încleștat maxilarele,
Ca un corb negru încercând a se-nălța.

Și soarele se va smuci cu zorii în vată gri,
Sfâșiind cu razele a nopții sperioasă manta,
Însă niciun ticălos fricos
Nu va ști-nainte de sfârșitul său de paiață
Că eu întreaga viață voi avea de purtat în piept
Invidia față de cel care, cu capul găurit,
Mărunt hohotit ne râdea în față.
1923

Caruselul inimilor

În această viață, construită cu exactitatea nivelei cu bulă de aer,
Noi iubim prea tare, în doi pentru a putea rezista.
Iar iubirea răscolește precum cuțitul operatorului
În timp ce înlemnește inima mea.

De mi-ai fi măcar să-mi pui o dulce mască,
Îmbibând-o cu cloroformul baladelor, legendelor de povestit, –
Însă nu mi-ai dres inima decât cu un basm oarecare,
După care-ai aruncat-o la groapa de gunoi ca pe un pisic pierit.

În oricare zi, umplută cu tocătura durerii, nu cred
Că pe mutra Pământului
S-ar aprinde vise vreodată.
De-ar fi presărată inima cu naftalina Iubirii
Și s-aștept în somn o primăvară adevărată.

Ei, ce spui? –
Dacă inima – gimnazistă neastâmpărată –
Pretutindeni își bagă nasul său amirositor,
Dacă, precum un copilandru ager, inima poetului e în
Caruselul demențelor,
Țipetelor,
Visărilor.

Flutură-n fluierături, serpentină a nervilor arzători!
Confeti din inimi,
Rotiți-vă-n carnaval, dați năvală!
Fie ca poetul vesel să chicotească primul,
Că s-a asfixiat de putoare viața „normală”!

Vântul – etern aliat – ne sărută pletele,
Ca un tată bun, Soarele ne deschide căi oriunde.
Fluieră,
Țipă de la ecuator până la pol,
Carusel al inimilor nebune!
1923

A doua zidire a Moscovei

Să existe oare vreo Golgotă
Pe care eu să n-o fi urcat?
Leonid Cernov

Înecându-se în urină clocotitoare,
Unde tramvaiele scrâșnesc pe Arbat –
Peste hurducăturile nopților
Prin lume clopotele dangătul și-a-mprăștiat.

Fie ca știrbita coasă a versurilor
Să radă variola acestor bușteni presați…
Din chiștoacele zilelor făcute scrum
Eu, poetul, să trag cu nesaț?…

Să meșteresc sicrie pentru tinerețea mea,
Precum un înfometat hindus de pripas,
Odată ce pe neagra tablă a destinului
Mi-a fost bătut al vieții as?

Și să-mi fie dat prin urlete „răstigniți-l!”,
Versurilor mele înspumându-le uncropul,
Să spăl zilele înăcrite, murdare ca pe
O batistă de șters nasul?

Desfășurându-mă reclamă
A vechiturilor
Municipalității în prostia sa,
Peste cometa stinsă a capului meu
Voi urca voluntar pe crucea
Tuturor răscrucilor din Moscova.

Doar ca pământescul
Glob nespus de obosit
La pieptu-mi să se odihnească,
Doar ca împreună cu mine
Mondialul pojar
Noi oameni să zămislească!

Iar încolo – fie drum depărtat,
Fie oțel la tâmplă,
„Browning”-ul cu plumbul pe țeavă,
Dar să-mi fie dat ca lenjeria acestor zile
Să o clătesc în a poemelor otravă…
1923

Ciulinii pământului

Vă este bine vouă, tăcuților, precauților gri,
Zilnic la serviciu intrând în guma cuvintelor de mestecat.
Serile – o porție de Cehov sau de Kipling,
După care, a lehamite, soațele vi le mângâiați, îndatorat.

Bine vă e vouă, oameni de rasă gri!
Vouă vă fac semne mulțime de ochi gălbui –
Ca zorile unei fericiri micuțe
Vă luminează călitele ace ale ceasului.

Pentru șederea-n cancelarie veți cumpăra
Lemne și un pat,
Iar pentru acesta – o soție bizară.
Iar nopțile veți suge umili buzele care
Au înmugurit în cea dintâi primăvară.

Bine vă este, bine.
Însă eu cum aș face ca
În aceste zile inelul sacramental a-mi afla,
Dacă zi de zi cu câte un nou rid mi se suprapune
Peste fața ce se întunecă precum oglinda?

Dacă în mlaștina zilelor
M-am afundat până aproape de gură
Și nu se știe de voi ajunge la noua-nflorire a macului.
Ah, ce mai profesie dementă – în fața oricărui tâmpit
Să-ți deschizi porțile sufletului!

Să cânt și să-mi dau seama
Că poemele (copiii mei) nu sunt decât vraf
De hârtii nimănui trebuitoare cât de cât.
Să trăiesc, să iubesc și să știu că foarte,
Foarte curând
Îmi voi ieși din minți, numaidecât.

Însă încă nu toate sonetele, sonatele
Au fost cântate,
Încă nu întreaga Iubire poetul i-a aruncat-o Pământului.
……………………………………………………………….
…Nu e rău, cetățeni-poeți, că noi cu sânge
Ne putem plăti costul bocancilor și a prânzului!
1925

Gheorghe SIMON

Fiul Omului

Întîrzie vestirea mult așteptată
prorocirea de veacuri
acum întîmplată.
Omul de ieri acum înnoit
lăstar de viță abia răsărit
cu rădăcini înnoite
cum scris este
a trăi în adevărul clipei
fără de veste.

Cum în agonie Fiul Omului
să fie răstignit
și toată puterea morții să se fi risipit
toată rana păcatului să se fi agonisit
pe o simplă cruce
pe cît de înaltă în asfințit
pe atît de largă în necuprins
tot pe atît de adînc
e omul înnoit prin cuvînt.

Doar prin răstignire de sine
omul poate deveni el însuși
zbor fără de aripi spre înălțime
aievea unui suflet fără de mormînt
doar mormînt gol în pămînt viu
părintească iubire și jertfire de fiu.

Trecut petrecut vei fi cu tine cu tot
dincolo unde nu e mai e nici un nume
ci doar chip înnoit în figură
doar oglindire de sine
cum e Verbul în răstignire
frînt pe crucea clipei spre jertfire
și clipa nu se întrerupe
ci doar se frînge și se rupe
și cade ca un fruct de pe cruce.

Marcel MUREȘEANU

(17) O alegere potrivită

Ani mulți am dat drumul la cepul sudorii
ca să pot scrie o strofă în care
să nu mutilez poezia, ani buni
am picurat vin în apele ei, ca să pară
că scriu cu sânge, ani buni
am trimis porumbeii călători care au ajuns
în farfuriile vânătorilor, le-am citit copacilor,
pe unde am trecut, poezii, am ținut post
cu arsenic, până ce puteau vedea prin mine,
numai pentru a arăta cât sunt de translucid,
apoi m-am întors la Cantina Ospiciului
demult părăsit de nebuni și ocupat de glorii!
De abia azi, când stau frunte în frunte
cu secolul meu, cel cu două catarge,
am cumpărat o casă de melc, gigantică,
iar oamenii văzând îndreptarea mea
și auzind că voi deschide acolo
cabaretul Neamului și că voi arde
toate scrierile mele, m-au iertat
și m-au ales Șarpe.

(18) Împreună

Memoria-i o criptă enormă,
un Mausoleu, un Pantheon
unde-și așteaptă Învierea
toți morții mei, cei adoptați de mine
cât am fost viu; la picioarele lor e un loc gol,
pe o piatră de râu în care a săpat
apa de ploaie. Ca o corăbioară e piatra
și pe măsura mea. Voi veni cu o pernă de acasă,
întotdeauna am dormit cu capul mai sus
și voi spune celor care de mult sunt aici;
treziți-mă și pe mine la Înviere!
să nu mă lăsați singur,
că mult v-am vegheat eu pe voi
și multă ceară am ridicat la cer
pentru sufletul vostru!

(19) Ultima promenadă

Ce e uitarea? mă încerci.
Am uitat, îți răspund,
demult n-am avut parte de ea.
Acum într-o zi mi-am adus aminte
că a existat cândva, iar de atunci
n-am mai uitat nimic,
toate se adună și dau peste margini.
Uită-ne, zic ele, uită-ne!
Ceața le trage în ea,
iar eu le întreb: cine sunteți?

(20) O simfonietă

Noaptea și-a tăiat venele.
Până dimineață a curs sânge negru din ea.
Nicio salvare nu mi-a răspuns.
Număr greșit, îmi spuneau toți, număr greșit!
Nu puteam pleca, s-o las singură,
nici să plâng nu îndrăzneam,
mă temeam să nu mă audă
și să-i fie și mai rău de atât.
Când a trecut al treilea nor peste lună
am ațipit. Spre dimineață am găsit-o
aplecată asupra mea, îmbrățișându-mă.
Cum te simți, noapteo? Era să dai ortul popii!
O simplă indispoziție, mi-a răspuns ea,
o scurgere de informație,
o abatere de la regulă! S-a răzvrătit întunericul.
Voi mai trece pe la tine și mâine!
mi-a mai zis ea, neștiutoarea irepetabilă.

(21) La gura sobei

Înainte de-a aprinde focul în sobă
întreb: e cineva acolo?
Dacă nu-mi răspunde nimeni fac pară.
Dacă-mi răspunde cineva speriat,
aștept să iasă. Dacă-mi răspunde
cineva mânios îl iau de mânecă
și-l scot de acolo. Dacă e cineva
care nu vrea să iasă nicicum
încerc să-l conving.
Iată-mă înghețând de frig,
iar dimineața o iau de la capăt.
Când uit să întreb, aud vaiete,
dar dorm toată noaptea în căldură
și visez că ninge și lupii
încearcă să coboare prin horn.

(22) Patima scrierii

Scriu ca și cum m-aș muta
dintr-o casă mai mare în una mai mică,
apoi în alta și mai mică și tot așa
până ajung în stradă.
Dar strada e plină de bolnavi și de morți,
unii de azi, alții de ieri.
Mă strecor printre ei și merg până dau
de malul stâncos al mării, acolo unde
se află toți cei cărora li s-a aprobat
să devină pești, în așteptare.
Scriu și fiecare silabă cade
în apa murdară adunată la
picioarele mele.