Literadura nr. 20 (1)

Editorial

Prof. Dr. Mihaela BURLACU

LITERATURA CA PERFORMANCE ART

De la sfârșitul secolului XX, noțiunea de artă a primit foarte multe
semnificații. Azi, trendurile artistice se schimbă foarte rapid, oglindind
tendințele socio-politice și noile surse de media, inclusiv social-media.
Scriitorii contemporani exploatează neîncetat noi forme de scriitură,
căutând adevăruri care nu sunt evidente omului obișnuit. Curente precum
dadaismul, Arte Povera sau Pop Art utilizează materiale sărace, umile
precum pământ, lemn, fier, bucăți de pânză, plastic, deșeuri industriale, cu
intenția de a evoca structura originară a limbajului societății contemporane
și de a așeza în prim plan ideea, concepția, procesul creației considerate
mai semnificative decât forma finală a produsului artistic. Astfel,
evenimentele istorice și viața personală eclipsează calofilia, reflectând
lumea reală, modernă. Cotidianul plastifiat și bunurile de consum se strecoară printre metafore și
readuc scriitura într-un firesc al vieții.
În România, Performance Art a început să aibă adepți de vreo 2 decenii și se manifestă în
proiecte care ating atât probleme sociale cât și zone de interogare a vremelniciei și a idealizării
actului artistic. Literatura ca Performance Art se concentrează asupra laturii confesionale, asupra
dezvăluirii dramei personale devenită aproape organică, palpabilă ca o inimă ce pulsează în mâna
chirurgului. Abordarea limitelor și singurătatea bulversantă sunt, de asemenea, subiecte ale
scriitorilor-performeri, tranșând arta conectivă, a combinațiilor de tot soiul. Acestea generează acte
care nu rezolvă problema, ci o proliferează. Anxietatea produce idei și tocmai ceea ce nu ne putem
imagina măsoară realitatea. Scriitorul encicloped subjugat gândirii raționale trebuie să se
redefinească și să performeze în afara esențialului, înspre ludic și intuitiv. Emil Cioran observă că
„Adevăratul scriitor scrie despre ființe, lucruri și întâmplări, nu scrie despre scris; se folosește de
cuvinte, dar nu-și pierde vremea cu ele, nu face din ele obiectul meditațiilor sale. Va fi orice, afară
de un anatomist al Verbului. Disecarea limbajului este obsesia celor care, neavând nimic de rostit,
se specializează în rostire” (Sfârtecare, Editura Humanitas, București, 2003, p. 104).
Noțiunea de operă de artă nu mai există ca rezultat material tangibil în cadrul Performance Art, ci se
transformă într-un act constitutiv și definitoriu la care participă artistul. În arta performativă nu mai
avem de-a face cu un spectacol al societății, ci cu o societate a spectacolului. Publicul cititor nu mai
este separat de artist și are posibilitatea să intervină și să contribuie la realizarea textului. Se poate
vorbi de o comuniune între scriitor și cititor, o relație bazată pe încredere și emoție? Nu, nu se
poate! Orizontul de așteptare al publicului, această Fata Morgana a oricărui scriitor, acționează
impersonal și nedrept asupra alurii destinatarului înscris în opera însăși. Întâlnirile cu autorii devin
prilej de mare sfadă și mă gândesc aici la Ray Bradbury care în Postfața volumului Fahrenheit 451,
sătul de cititori nemulțumiți, adaugă: „În concluzie, nu mă mai insultați decapitând, retezând
degetele și golind plămânii scrierilor mele. Am nevoie de cap ca să-l mișc în semn de da sau nu, de
mână ca s-o flutur amical sau ca s-o încleștez în pumn, de plămâni ca să strig sau ca să șoptesc.
Refuz să mă așez cuminte pe un raft, golit de măruntaie, și să devin non-literatură. Cât despre voi,
arbitri, înapoi la galerie! Voi, arbitri, penalizați lichelele. E jocul meu. Eu arunc, eu lovesc, eu prind.
Eu conduc jocul. La asfințitul soarelui, voi pierde sau voi câștiga. Dar în zori mă voi găsi din nou pe
teren, gata s-o iau de la capăt. Și nimeni nu mă poate ajuta. Nici măcar voi”. Ray Bradbury
subliniază aici intimitatea actului artistic și nevoia artistului de a nu fi deranjat în procesul creativ.
Până la urmă, o carte nu trebuie să dea răspunsuri, ci trebuie să provoace întrebări, trebuie să se
manifeste ca o armă lăsată liberă, să performeze în ea, prin ea și în afara ei.

PE GAURA CHEII

Liviu ANTONESEI

Poet, prozator, eseist, critic literar

Interviu realizat de Camelia Iuliana RADU

Liviu Antonesei s-a născut la 25 04 1953, în localitatea Vlădeni, județul Iaşi.
Este licenţiat în Psihologie – Sociologie și doctor în Ştiinţele Educaţiei al Universităţii din Iaşi,
profesor la aceeași universitate.
De-a lungul timpului, titular de rubrici în ziare și reviste din țară. „Proprietar” al blogului
http://www.antoneseiliviu.wordpress.com. A practicat jurnalistică la radio şi televiziune.
A publicat 11 cărţi de literatură (poezie, proză, eseu) şi 6 volume de specialitate.
Cărțile de poezie: Pharmakon, 1989 (volum anulat de următorul), Căutarea căutării, 1990,
Apariţia Eonei şi celelalte poeme de dragoste culese din Arborele Gnozei, 1999, Apariția,
dispariția și eternitatea Eonei, 2007, Povești filosofice cretane și alte poezii din insule, poezii,
2012, Un taur în vitrina de piatră, antologie de poezie, 2013, Poemele din zorii amurgului,
2016, Opera poetică, 2017, Și întunericul nu a cuprins-o, 2017, Umbra mării nu este marea,
2018, 5 balade rock, 2018, Ajungă morții măreția ei, 2020.
Tradus în antologii și reviste din întreaga lume cu poezii, eseuri și proză. Victimele inocente și
colaterale ale unui sîngeros război cu Rusia a apărut, în 2014, în engleză la Profusion, Londra. Tot
în 2014, la Adenium a apărut antologia bilingvă Odinioară și acum/ Otrora y ahora, realizată de
poetul chilian Mario Castro Navarete. În 2019, ediția franceză a baladelor rock.

C.I. Radu: 1. Cum a început scrisul? La ce vârstă, cum a fost după prima creație? Ai
continuat pentru că…?
Liviu Antonesei: Scrisul, ca act al marcării unui spațiu liber cu semne care purtau un sens,
a început odată cu cititul, adică cîndva, între patru și cinci ani, cînd bunica Ruxandra s-a gîndit să
mă învețe carte. În acest scop, folosea Biblia ei de format mic, militară, adusă de tata din război și,
pentru că literele erau foarte mici, se ajuta de ziarul Scînteia, în care titlurile erau scrise foarte mare.
Aș spune că avea talent didactic, interesul ei ideologic stătea în Biblie, dar a știut să folosească
instrumentul inamicului ideologic! Cred că pe la cinci ani, silabiseam binișor și scriam cu litere cam
șchioape, dar corecte. Un moment interesant a fost cînd mi-am scris prima oară prenumele și am
realizat că eu și prenumele meu scris eram cumva același lucru. Și cariera de „scriitor” mi-am
început-o foarte repede, prin clasa a treia, ca „romancier”. Umpleam caiete întregi cu povești despre
nemți și partizani sovietici, apoi și despre cowboys și indieni; evident, sub influența filmelor pe care
le vedeam. La un moment dat, le și ilustram cu desene de un kitsch nebun. Regret că s-au pierdut la
cutremurul din 1977, laolaltă cu aproape tot ce mai scrisesem și după aceea. Din pricina sporturilor (ai
mei m-au trimis la toate, să consolideze robustețea unui prematur la naștere), cariera mea de autor a luat
pauză, pînă în liceu. Dar, a reapărut sub forma poeziei, pentru că eram îndrăgostit; poezii de dragoste,
desigur, cu intenții filosofice, după felul adolescenților. M-am vindecat greu de stilul acela gongoric și
exaltat. Oricum, după aceea, am scris mereu; poezie, proză, eseuri, articole. Prin clasa a zecea, ai mei
mi-au dăruit prima mașină de scris, semn că se obișnuiseră cu gîndul că voi fi scriitor…

C.I. Radu: 2. Care a fost prima carte publicată? A contat? Ce sentimente ai avut? Contează
debutul? Azi cum este?
Liviu Antonesei: Poate din pricina exigențelor epocii, poate din pricina structurii mele
neînvățată cu negocierea, poate din multe alte motive, am avut parte de un debut foarte tîrziu. În
1980, am participat la concursul de la Cartea Românească și n-am cîștigat; probabil, pe drept; eram
mulți participanți și cei care au cîștigat, parcă trei, meritau să publice. În 1982, am cîștigat concursul
de la Albatros. Asta s-a întâmplat seara, pentru că dimineața, devenise cîștigător un tip care mergea
ca translator cu trupele românești trimise de Nea Nae în Angola. Am intrat tunînd și fulgerînd în
biroul lui Sîntimbreanu, care, cu capul îmi tot făcea semne că e „de sus”. Mi-a băgat, totuși, un
amplu poem, într-un Caiet al debutanților, care avea să apară peste vreo doi ani, Dar asta conta ca
debut. Cu toate acestea, abia în 1988 am publicat un volum de eseuri și, în 1989, o treime din
volumul de poezii. Nu voi ști niciodată, probabil, cît a tăiat sinistrul cenzor Velescu și cît delicatul
poet Florin Mugur, redactorul de carte. Am republicat volumul integral în 1990, anulînd ediția
amputată. Cum se vede, nu m-am putut bucura de un debut normal. Și, da, debutul – poate mai ales
absența acestuia – contează. Practic, în 1990, am publicat ceea ce era gata de vreo zece ani, timp în
care n-am mai scris multe poezii, deci posibile volume… Cred că astăzi se debutează mult mai ușor,
adesea, prea ușor!

C.I. Radu: 3. Ce înseamnă, de fapt, poezia? Cum a fost ea la început? Cum este azi? De ce
nu ne oprim din scris? Poezia înseamnă inspirație, tehnică, un melanj, o căutare? Își schimbă ea în
timp structura, ne schimbăm noi motivația? Scrii la fel poezie ca la 20 de ani? Sigur nu, ce s-a
schimbat?
Liviu Antonesei: Scriu poezii de vreo jumătate de secol, am scris poate sute de articole
despre cărți de poezie, am scris și foarte multe eseuri cumva teoretice, dar aș fi un mincinos dacă aș
afirma că știu ce e poezia. Dincolo de aproximările mele, poezia rămîne încă un mister și poate că e
mai bine așa. Dacă aș ști exact ce este, poate că nu aș mai scrie. Fără îndoială că poezia înseamnă și
toate elementele acelea enumerate în întrebare, dar cu siguranță cuprinde și altceva, care ne scapă.
Cu elementele acelea poți versifica, uneori uimitor, dar nu sînt destule pentru a ieși poezie. Cred că
nu ne oprim din scris poezie, după ce am descoperit-o, pentru că este și un fel de drog. Are efect
psihotrop. Fără îndoială că poezia mea mai nouă nu e la fel cu cea din adolescență, criticii au
observat că aș fi trecut prin trei vîrste lirice, că aș fi în cea de-a patra. Privind retrospectiv, îmi dau
seama că au dreptate, dar cum și de ce s-a întîmplat asta, habar nu am, probabil așa a vrut poezia să
se întîmple. Din ce-mi pot da eu seama, s-a petrecut un fel de epurare, de esențializare, chiar și în
poemele mai lungi. Probabil și o mutație a reperului dintre metafore și imagini, în favoarea celor din
urmă… Dar astea sînt simple opinii, provocate de percepțiile mele retrospective asupra poeziilor
scrise într-o viață de om…

C.I. Radu: 4. De multe ori, pe blogul personal citim: A VENIT. Și, cumva, asta pare o
cheie, ne introduce în starea de lectură, ne pregătește. Cum vine poezia?
Liviu Antonesei: Formula e corectă, eu nu mă așez la birou cu gîndul de a scrie o poezie,
eventual o capodoperă. Sînt ceea ce se cheamă un poet care scrie din inspirație. Poezia vine, nu
integral, ci printr-o imagine, o sintagmă, un singur cuvînt și atunci devin atent, pentru că simt că
vine. Dacă am noroc, o prind cumva din zbor și o trec pe hîrtie. Deși scriu la mașina de scris din
clasa a zecea și la computer de vreo 20 de ani, poezia am scris-o și o scriu mereu de mînă, pe caiete.
Apoi, o culeg și fac corectările necesare, mai ales prin eliminare, foarte rar adaug ceva.

C.I. Radu: 5. Ce ar fi de ținut minte pentru tinerii care scriu poezie?
Liviu Antonesei: Știu că sînt autori care își premeditează scrierea poeziilor, pe aceștia nu îi
pot învăța nimic, pentru că n-am fost niciodată în asemenea situații. Pe cei care scriu „la inspirație”,
îi pot sfătui să fie atenți, să nu rateze momentul în care poezia se apropie, ca s-o poată întîmpina
după cum se cuvine, pregătiți, deschiși. Dacă nu e ceva de viață și de moarte, să lase totul deoparte.
Și, probabil, încă un lucru: finalul unei poezii este esențial. Un final prost poate rata o poezie care în
rest este bună…

C.I. Radu: 6. Cum e poezia azi? E altfel, e la fel? Ce viitor i se poate întrezări?
Liviu Antonesei: Slavă cerului, poezia, dincolo de mode și timp, a fost mereu foarte
diversă, așa este și acum. Diversă de la un autor la altul, diversă și în cazul aceluiași autor, în
funcție de o puzderie de imponderabile. Și este foarte bine așa. Eu am citit și citesc foarte multă
poezie, de la marii maeștri, la debutanți și e o mare bucurie să întîlnesc această fantastică
diversitate.

C.I. Radu: 7. Ce carte de poezie recomanzi? Ce carte de poezie scrii acum?
Liviu Antonesei: Din cărțile apărute în ultimul an, acesta pandemic, recomand cîteva cărți
scrise de poeți români, pe care le-aș cuprinde în cele mai bune zece volume ale intervalului: Dorin
Tudoran – De bună voie, autobiografia mea, ediția definitivă, Vene și artere de Radmila Popovici,
Toluen de Camelia Iuliana Radu, Scrîșnetul dinților de Șerban Axinte.

C.I. Radu: 8 Ce întrebare ai fi vrut să pun și am omis-o?
Liviu Antonesei: -Sînt mulțumit de întrebări, m-au provocat destul ca să nu amîn prea mult
să formulez răspunsurile.

Liviu OFILEANU

XIII
(concert pentru tomahawk)

n-aveam drum pe-acolo. însoțisem un prieten
hăituit de viziunea paradisiacă a pompelor funebre.
și dacă tot eram singur, m-am decis ca să revăd
urma celor care m-au împovărat cu vorbe și fapte.
deși nu ploua, mi s-a pus un nod în gât și-am căutat
umbrela-n geantă. acolo mă înțep într-un creion ascuțit
bine când nu scriu. observ că și termosul picură,
acum știu de ce nu-s agitat ca de obicei.
mai observ pentru contrast ceva copaci aproape de gard,
doi-trei îngeri-de-marmură cu-aripile înnegrite de smog.
nu mi se par jignitoare tăblițele inscripționate:
nu călcați florile, spre cimitir și coș-de-gunoi,
sunt încă utile procentului nostru de animalitate.
mergeam pe cincizeci când ai mei s-au liberat,
i-am regăsit după abundența vegetației, aproape de remus.
îs deja cinșpe ani de când Ei refuză tăria.
cu amândouă mâinile smulg iarba din rădăcină,
la ai mei și la remus. și mâinile mi se înverzesc,
privirea mi se înfundă-n lut fără urmă – lemnul crapă
și lumina din poze se-ntunecă. e-o mare sete aici.

Robert ȘERBAN

Gri

știu o babă
care scrie niște poezii nonconformiste
atât de tari
încât tinerii poeți
înainte să o viziteze
își grizonează din greu
părul barba și sprâncenele

Ia-ți mireasă

deși era mai scunduță
decât celelalte domnișoare de onoare
deși era pe tocuri de 14
Sânziana a prins buchetul
cu o singură mână
după ce s-a-nălțat cam trei sfert de metru
peste restul fetelor
care s-au ridicat cât au putut ele de sus

nu că și-ar fi dorit să se mărite
nu fiindcă mireasa
i-a făcut semn unde aruncă
nici din prost noroc a înhățat Sânziana florile
ci pentru că
a sărit
așa cum o făcea de fiecare dată
cu îndârjirea și detenta ei legendare
în campionatul orășenesc de baschet feminin

Mica evadare

urmăresc o barză cum prinde broaște
întocmai ca un robot din primele generații

rudimentar fragil inestetic
eficient

șase bucăți i-au alunecat
nemestecate din plisc
în corpu-i ca un zeppelin
iar acum așteaptă mute
să se facă noapte
și să iasă una după alta
precum soldații ahei
din calul lui Ulise

Câteva teste

trebuie să-ți alegi singurătatea
exact ca pe o prună
ochind-o dintre toate celelalte
întinzându-te după ea
strângând-o puțin între degete
ca să nu fie prea moale
dar nici să te fenteze culoarea ei
și să te trezești că ai mușcat
dintr-una crudă și acră
ce-ți strepezește gura

în singurătate
intri exact ca-n mare
la 2 Mai
treptat
ca să te obișnuiești
în alergare
ca să nu pierzi prea mult timp
sau aruncându-te
bâldâbâc
și gata

singurătatea e lupul
ce și-a părăsit haita în plină iarnă
și s-a strecurat prin curțile oamenilor
ca să-și caute
o cățea cu zgardă
și cușcă de lemn