Propoziții pretențioase – Abrogau
Casei nu i-am găsit cusururi. Decentă, în limita unghiurilor și lățimilor unei construcții de om simplu.
Muncitori. Patru mâini ce încropesc o viață, un cămin. Păcat de mai tânăr, de mai bătrân și de cei ce-au rămas în urmă. Încerc aceeași părere de rău pentru întârzierea noastră și graba map-erilor de a lua instantanee imobilului de la nr. 1 al Libertății, fără să arate iscusința și cu materiale noi, și cu vechi prelucrate, acoperitoare de carton. N-ar fi arătat însă zona unde greul ne-a pus probleme, vara sunt surprinse ipostazele, vara am acoperit și noi parte din acoperiș, în special geamlâcul peste care gospodarii locului au întins câțiva butuci de vie adumbritori, îmbietori toamna când își varsă toată dulceața-n boabe. Distructivi când se-ntind peste tablă, acționând în numai câțiva ani precum acizii acetați, producând rugină, săpând până la străpungere. Accesul dificil, a trebuit să ne strecurăm prin frunzar, să-l descongestionăm – la drept vorbind, l-am nimicit până aproape de jgheab -, să ridicăm partea metalică a umbrarului, țintuit de la încovoiere cu trei propte, acolo unde îi era rândului de reașezare. Să fiu crezut, sacul de 40 de kg este facil la ridicare față de fierătaniile împresurate de vrejurile viei pline de apă și încăpățânate, o rețea cu state vechi de existență, împrospătată în fiecare an cu noi coarde. Un dram de chin, o reușită mulțumitoare. Și ce-a mai rămas din tablă, plus încă niște resturi decente, după un unu al amiezii până pe seară, ne-au făcut front de lucru și un bănuț în plus. După scos de rondele și cuie, după fasonări de resturi ale tablei scoase de pe casă. Nu puteam să ne ,,abținem”…. Te roagă beneficiarul, te mai ia tata cu ,,Ne-au dat oamenii de mâncare.” Nu încăpea, deci, refuz. Accepți cu obiecții zero după același binecunoscut repertoriu. Ne-am achitat de ,,obligații”, ei la fel, ne-am strâns mâinile și ne-am văzut și cu a doua ocazie.
Actuala Florica Cristoforeanu ne-a avut de ,,mușterii” de suficiente ori cât să fim considerați abuzivi la ore nepotrivite. Vecinii trag mereu cu urechile și ochii peste gard, nu într-atât cât să ne trezim cu vreo autoritate pe cap. N-am avut parte de așa ceva niciodată, de altfel, cine să fi dorit să facă rău unui meșter despre care se dusese buhul? Nimeni. Refuzase foarte puțini, iar treaba și-o făcuse mereu foarte bine, nu se dădea la o parte de la nimic, oricât de complicat și de periculos.
Până la nea Dobrin mai zăbovisem și pe la alții. La Fănică am înscris prima lucrare a străzii. Jgheaburi și burlane. Fănică… fost intercoopist, fochist pe la Casa de Cultură și mai recent la Vlahuță, la liceu. O casă și mai mică, și mai îngrămădită decât cea din urmă. O curte numai atâtica. Un gang pe dreapta și imobilul în stânga, de abia am găsit loc să urcăm. De înnădit tronsoane mai lungi, ca și altădată – la fel ca-n cazul clamatei ocaziuni secunde de la nea Costache -, pe stradă, pe trotuar.
