Propoziții pretențioase – Aburiși
Mă văd în destule ipostaze. Numai astăzi, în căutarea timpului scurs….
,,La voi doream să ajung!” Îi uitasem chipul, nu însă și menirea: vecinul de peste drum de-ajutor…. Și-am mai trecut în revistă, după inevitabila trecere prin Extindere Flămânda, abuziva descindere spre buricul târgului, cu ajutor românesc – o s-o descoperiți cu puțină bunăvoință (?) -, câteva dificile prepuneri de tablă. Dar despre Jirlău cu altă ocazie.
Mai departe. Dar înapoi, până la nea Ninel, fostul coleg al lui tata, implicit al meu, de la Cântare. Printr-o potrivire de multe ori subliniată, fratele vicinalului Putinică al lui Vasile Ghinea, nea Ninel născut domn, iar Gică necizelat, deși, undeva în dosul casei, gentelmanul își făurise și el o mini crescătorie aviară, strict pentru oușoare și găini sacrificabile în folos propriu. Ca tot gospodarul, ,,timpuri grele” invocate la replica ,,poftă bună”, impuneau oricărui râmnicean de curte (nobilă-nenobilă) să-și asigure minimul de hrană pentru cazurile de forță majoră. De acolo și expresia, duală în sens și adresabilitate, când serioasă, când bășcălioasă, să alunge pe nepoftiții neagreați și să atragă pe cel de-o teapă cu consumatorul de la pauza de masă. Însă mai mult la mișto azvârlită, mai ales la noi la Metrologie. Noi…, ei, în fapt, primii și următorii: tata, nea Avram, nea Ninel, nea Ion Dinu și Comănici. Cum și tata, și nea Ninel fuseseră o perioadă muncitori la atelierul lui nea Fane din Piață, cam pe unde este acum magazinul familiei Pîrîială (mi-am amintit, în sfârșit, din a doua încercare în două secunde), și relația dintre ei era una specială, ,,tânărul” Săndel, cu metehnele vârstei sau fără, supărându-l sau uimindu-l, a rămas pentru el ca un fiu, și la dojeni, și la laude, și de ajutor. Și cum mai toți intercoopiștii se abăteau pe Brâncoveanu să bată lui tata la ușă, mai cu treabă, mai să rememoreze vremurile lor de glorie, nea Ninel era printre cei care de câteva ori pe an sosea și își căuta de vorbă…. ,,Eu nu vorbesc decât cu rădăcina, nu cu tulpina!” Cu tata, care va să zică. Și-i plăcea – fără să se fi dezbărat de obiceiuri – să ridice degetul arătător, să-mi spună pe numele de botez alintat și să mă sfătuiască, uneori ca pișicherii, alteori serios, izbucnind apoi într-un hohot de râs pe frecvențe înalte și, oricare alta identică, cu un vibrato des. Evident, pentru schimbat tabla de pe casă, o parte din ea, l-a dus pe tata la el, singur, cu Țandrone sau cu noi peste ani. Jgheaburi, reparații și altele ce nu-i stăteau în îndemânare și știință. Și putere.
El a supraviețuit. Chiar făcusem glume acum o vară la cimitir. ,,Cum făcuși, nea Ninele, de te abonași la partea asta? Vă vorbirăți? Mata acolo, tata aci și nea Marcel de la Vulcanizare în spatele lui pe aleea următoare.” Să vă spun că în dorința mea de a-i încadra într-un triunghi isoscel, am măsurat cu pasul distanțele dintre locurile de veci? Gata să-l fi găsit aproape perfect. Acum mă gândesc cât de nelalocul ei fusese ideea. Abuzezi…, dai de lucru sorții….
Nu-l depășea pe tata, avea cel puțin opt ani minus. Vecinul de la colț al lui nea Ninel nu părea a suferi de vreo boală fatală. Totuși, acum câțiva ani și-a făcut drum de neîntors, până să apuce anii lui cincizeci să se termine definitiv. Când a fost să le călcăm curtea, doi metri între casă și gard, înzestrați cu tot se poate – ciment, schelărie pentru vie, floricele, o legumă, două mai spre soare, loc pentru o masă și câteva scaune, magazie… – trăia și ăl bătrân, mustață încă neagră, câțiva dinți de aur, pălărie și purta, de nu pic din nou în păcatul confuziei, numele străbunicului meu: Costache.
