Spații culturale nr. 56 (12)

Nina Elena PLOPEANU

Tudor Cicu: „Fata cu smochine”

Roman memorialistic, apărut la Editura Editgraph în 2016, „Fata cu smochine” aduce în prim plan o poveste tulburătoare de iubire petrecută la malul mării, în orașul Constanța, unde, la începutul anilor optzeci, personajul central, un tânăr de douăzeci de ani, aflat în ultimul an de liceu, cunoaște prima dragoste. Cartea este un tribut închinat primei iubiri, acea iubire magică, platonică, pe care omul n-o poate uita niciodată, mai ales dacă aceasta a stat sub semnul neîmplinirii. Acțiunea se desfășoară pe două planuri: cel al amintirilor lui Vlad, al reîntoarcerii sale în trecut și jurnalul Adrianei, o evadare a personajului feminin principal dintr-un prezent al tristeții, într-o lume în care iubirea mamei, a bunicii, a unchiului Borza, a prietenei Mona și, mai ales, iubirea lui Vlad o ajută să depășească durerea provocată de moartea mamei, de lipsa tatălui, de eșecul unei căsnicii premature sfârșite prin moartea suspectă a soțului. Accentul cade, așa cum era de așteptat, pe viața privată a personajelor, ale căror destine se întrepătrund într-o țesătură fără noduri și trec fără probleme prea mari peste încercările vieții. O adevărată comedie umană în care crimele, violurile, infidelitatea, alcoolismul și alte tare ale socialului devin atribute ale normalității. Totul pare subsumat formulei „așa e viața” și orișicine își poate face dreptate singur, poate hotărî cine să moară și cine să trăiască, fără să țină cont de normele eticii și ale conviețuirii sociale. Lumea romanului este formată din oameni simpli, existențe mărunte care se pierd în cotidianul obișnuit. Personajul central, Vlăduț, era un tânăr de douăzeci de ani. Băiat simplu, venit de la țară, preocupat de școală, în primul rând, nu reușise până în anul cinci de liceu să-și facă o prietenă. Fără voia lui, devine martorul unor adevărate drame care îi condimentează viața de elev de liceu în ultimul an. Locuia în gazdă la nea Nelu, un șofer de cursă lungă, care, o perioadă, trăise în concubinaj cu doamna Lucia, o femeie la aproape patruzeci de ani. În urma unei bătăi crunte, deoarece a fost prinsă că-l înșela pe nea Nelu, aceasta a părăsit definitiv apartamentul în care locuiau. Silit de împrejurări, Vlăduț face pe intermediarul între cei doi și încearcă s-o readucă pe doamna Lucia în căminul conjugal. Cu astfel de gânduri mergea Vlăduț într-o zi de primăvară spre casa în care locuia mama Luciei, unde aceasta se refugiase. Cu acest prilej a văzut-o prima dată pe Adriana, fata din port, care vindea smochine. Din jurnalul acesteia, cititorul află că până la treisprezece ani fusese crescută de bunica din partea tatălui, deoarece mama sa, o femeie căreia îi plăcea să picteze și de la care îi rămăseseră mai multe tablouri, murise în condiții nelămurite. De fapt, tatăl Adrianei era cel care, aflat sub influența alcoolului, încurcase sticla de sirop cu cea de vitriol. În loc să-și recunoască vina, criminalul fără voie, ajutat de fratele său mai mare, s-a îmbarcat marinar și a dispărut o perioadă, timp în care Adriana s-a bucurat de dragostea și grija bunicii, în ochii căreia regăsea dragostea mamei, și a unchiului Borza care i-a ținut loc de tată. După doi ani, tatăl s-a întors și a luat-o pe Adriana în vechea locuință, unde o perioadă a stat și Victorița care, ca mai toate mamele vitrege, nu-i acorda niciun fel de atenție fetei. După o ceartă violentă, cei doi s-au despărțit. Tatăl s-a reapucat de băutură și, într-un moment de rătăcire, și-a violat propria fiică care, după tristul eveniment, a încercat să se sinucidă. Viața a început să-i devină un coșmar și la propriu și la figurat, stare din care avea să iasă cu sprijinul unchiului Borza, al credinței în Dumnezeu și al dorinței de a înțelege lumea în care trăiește prin apelul la înțelepciunea biblică. De altfel, jurnalul Adrianei abundă în citate biblice pe care încearcă să le interpreteze în propria viziune. Întâlnirea cu Vlad o determină să părăsească starea de resemnare și să pășească într-o lume a speranței și a iubirii. După o perioadă în care cei doi nu s-au văzut, dar nu s-au uitat, Vlad și Adriana s-au reîntâlnit într-un moment de euforie pentru tânărul licean, căruia tocmai îi fusese publicată o povestioară în revista locală. Încrederea în sine îl determină pe tânăr să-i ceară Adrianei s-o viziteze acasă. După o săptămână, Vlad are prilejul să-i cunoască tatăl și, prin intermediul galeriei de tablouri din locuință, și mama. Naratorul auctorial găsește ocazia de a strecura în roman elemente fantastice, ajutându-l pe Vlad să afle evenimente secrete, neplăcute din biografia Adrianei. Cu toate acestea, idila dintre cei doi nu s-a încheiat și părea să ducă spre o căsătorie, dacă un accident neprevăzut nu ar fi împiedicat evoluția romanului spre happy-end.
„Fata cu smochine”, de Tudor Cicu, roman în care predomină elemente legate de realitatea subiectivă a autorului, ne demonstrează că iubirea, când nu este o mare iubire, eșuează, moare, iar oamenii își văd de drumul lor, consolându-se cu acceptarea destinului și a faptului că „n-a fost să fie”.

Diana Dobrița BÎLEA

O carte plină de învăţăminte

Dacă o carte pentru copii poartă un titlu incitant şi este bogată în ilustraţii atrăgătoare, care să ducă la miezul poeziei sau al povestirii, aceasta are toate şansele să trezească interesul celor mici. Dacă mai beneficiază şi de har scriitoricesc, cum este cazul cărţii de povestiri „De ce s-au supărat păpuşile?”(Editura Didactică şi Pedagogică, R.A, Bucureşti, 2016) de Elena Bolânu, educatoare cu patruzeci de ani vechime în învăţământ şi absolventă a Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, mamă a doi copii, atunci succesul este sigur.
Pe lângă faptul că autoarea ştie să comunice cu copiii „pre limba lor”, vorba cronicarului, dată fiind profesia sa, mai are şi avantajul de a cunoaşte cam în ce proporţie, în imaginaţia copilului, realitatea devine poveste şi invers. Are, astfel, posibilitatea să opereze cu o gamă apreciabilă de simboluri, de situaţii, de personaje reprezentative pentru ca mesajul, moralizator de fiecare dată, să ajungă cu toată acurateţea la micii receptori. De altfel, pe coperta a IV-a, Elena Bolânu se adresează deopotrivă părinţilor şi copiilor, justificându-şi, totodată, demersul literar altruist: „Dragi părinţi, insuflaţi copiilor dragoste pentru poveste şi veţi avea copii mai buni. Dragi copii, iubiţi poveştile şi veţi deveni EROI!”
Împodobite cu ilustraţii realizate de Elena Drăgulelei-Dumitru şi girate de scriitoarea Crina Decusară Bocşan printr-o alocuţiune la începutul cărţii, Povestiri[le] pentru prichindei încep să se dezvăluie cu povestea Oanei şi a păpuşilor sale. Aceasta are o structură predominant dialogică, aşa cum o au majoritatea, pentru ca alternanţa de voci să menţină sau să crească interesul şi tensiunea. De asemenea, scenele sunt bine regizate, elementele de decor fiind redate printr-o scriere simplă, punctuală. Nu lipsesc descrierea mimicii, a gesturilor, astfel că personajele pot fi văzute uşor cu ochii minţii. Pentru ca replicile să fie mai audibile, mai atrăgătoare, autoarea (care a scris şi volumele de poezii pentru copii „Lumea magică a copilăriei” şi „Pastel de culoare”) recurge adesea la rima împerecheată. Cititorul interpret are, în acest fel, posibilitatea de a declama cu intonaţia corespunzătoare, ca într-o veritabilă piesă de teatru.
Cartea cuprinde nouăsprezece povestiri. Din prima, De ce s-au supărat păpuşile?, copilul înţelege că, aşa cum există o lume a oamenilor, cu sentimente, emoţii, rigori etc., tot aşa există şi o lume a jucăriilor, care nu trebuie folosită cu răutate şi fără niciun pic de respect. Păpuşile Oanei, dezmembrate, aruncate prin colţurile camerei, dezbrăcate sau cu părul plin de „câlţi”, supărate şi revoltate, hotărăsc să se ascundă în cămară. Nemaigăsindu-le, fetiţa, lămurită de mama sa că, probabil, păpuşile „s-au supărat şi au plecat”, înţelege că le-a greşit. Când le găseşte, ajutată de mama sa fiind, le cere scuze şi le promite că, după ce vor fi reparate, se va juca frumos cu ele. A doua povestire, Păţania aparatelor de joacă, duce tot la copiii care strică în loc să se bucure, cum s-ar fi cuvenit în cazul acela, de leagăn, de balansoar, de tobogan. Autoarea nu uită să adauge, la final, că „aceşti băieţi vor fi pedepsiţi”. Învăţătura este aceea că, în lipsa scuzelor, vina atrage după sine pedeapsa. Povestirea Furnicuţa-Fuguţa, în care personajele alegorice sunt un greiere şi o furnică – cititorul mai mare îşi aminteşte de fabula Greierele şi furnica a lui Jean de la Fontaine – conduce de fapt la omul leneş şi la omul harnic. Autoarea nu-l lasă pe greiere să moară de foame la final, ci în mod ingenios apelează la inteligenţa, la sentimentele şi la emoţiile copiilor, cerându-le să găsească o soluţie pentru salvarea gâzei: „[Greierele] nu se pricepea… poate ştii tu ceva… să fie în grija ta”. Prichindeii sunt învăţaţi să iubească animalele şi să le respecte habitatul (Prietenii la nevoie se cunosc, Fluturaşul cu aripi de nea şi albinuţa hărnicuţa), să fie buni, căci cu bunătate vor fi răsplătiţi (Peştişorul de aur). Li se explică, plăcut şi pe înţelesul lor, circuitul complex al apei în natură (Pic şi Pica – Prieteni cu Măriuca, Strop de rouă) şi cât de importantă este aceasta pentru viaţa întregii planete. Li se sugerează copiilor, printr-o parabolă, că nu trebuie să se erijeze în ceea ce nu sunt, cum au încercat (şi n-au reuşit) „cocoşul, găina, căţelul şi pisica”. Se insistă asupra cunoaşterii, însuşirii şi folosirii „cuvinte[lor] magice” care ţin de conduită: a mulţumi, a cere scuze etc. O lecţie foarte importantă o constituie păţania fetiţei din Iulia şi semaforul. Aceasta, „cam răsfăţată pentru că era singură la părinţi, chiar şi la bunici”, crezându-se „deşteaptă şi frumuşică, prietenă cu semaforul”, deşi cunoştea regulile de circulaţie, într-o zi hotărăşte să-i facă cu ochiul culorii roşii şi să traverseze strada fără să mai aştepte verdele. „A urmat un vacarm de scrâşnete, de fluiere ale agenţilor de circulaţie, strigăte ale pietonilor […]. Iulia, pe un pat de spital […]. Cât a suferit, ştim toţi, dar a câştigat o mare lecţie de viaţă… din păcate! Cu semnele de circulaţie nu-i de glumit” – scrie Elena Bolânu pentru micul cititor/ ascultător. Întrucât afecţiunea vine de la sine, din interior, nu poate fi învăţată sau impusă din exterior. Meritul autoarei este acela de a şti să deschidă nişte porţi ale firii umane, via intelect şi sensibilitate, pentru ca micii actori sociali să descopere şi să cultive ceea ce au mai frumos şi mai bun înlăuntrul lor. Aşa procedează şi în cazul povestirii Pisicuţul Gabrielei, cel torturat de câţiva copii răi – sau care n-au fost ajutaţi să fie buni! – şi adoptat apoi de afectuoasa familie a fetiţei, în cazul Codiţe[lor] buclucaşe, în care sora mai mică, Lia, îşi dă seama că greşeşte chinuindu-şi sora pe care, în fond, nu trebuia decât s-o iubească, ori precum în cazul povestirii despre Luky, căţeluşul abia scăpat din mâna hingherilor pentru că cei doi copii n-au avut grijă de el. Întâmplările care vorbesc despre regulile de igienă (Maia), de circulaţie (La săniuş) sau de bună purtare conduc către lecţii de viaţă pe care autoarea le prezintă copiilor spre învăţătură.
„De ce s-au supărat păpuşile?” este o carte nu doar frumoasă, ci şi utilă, din parcurgerea căreia copiii rămân cu plăcerea lecturii, cu multe învăţăminte, cu dorinţa de a se substitui personajelor memorabile care, graţie evenimentelor prin care trec, devin mai bune sau/ şi mai încrezătoare în ele însele şi, ceea ce este cel mai important, cu certitudinea că iubirea (faţă de familie, faţă de prieteni, faţă de toate „necuvântătoarele”) nu va supăra niciodată pe nimeni, ci, dimpotrivă, va face ca lumea noastră să fie mai frumoasă.

Tudor CICU

Lumea satului în labirintul memoriei

„Se zvonise (prin sat) că scriu poezii./ …Sau se uită la mine/ Ca boii lu’ Gândacea”, spune Ion Lazăr da Coza în cartea sa „La Ghizunie”, tipărită la Adjud: Armonii culturale, 2016. Dar despre oamenii satului natal, Ion Lazăr da Coza nu-și propune a scrie doar niscaiva cronici, aducându-le ca omagiu doar „o samă de cuvinte”, ci ceva mult mai îndrăzneț și care să dăinuie în literatură ca sătenii din Bulzeștii poetului ivit „singur printre poeți”. Poetul vrâncean îi întoarce gândul și își informează cititorul că o să scrie și el „La Lilieci-i mei”, aducându-le un omagiu. Un prim omagiu i-l aduce poetul din Coza lui Nălăică Doisă: „Da, mă’, ăla care,/ Dacă se-aghesmuiește/ Peste măsură/ O vede pe/ Fecioara Maria,-n alb”, cum zicea și Marin Sorescu, în Minunea, că lui Lungu „i s-a arătat Dumnezeu azi-noapte”. Acest Nălăică nu se mulțumește numai să relateze „minunea”, dar „cum și unde o vede…/ …Se pune în genunchi/ A mătanie/ Și-adoarme-așa/ Cu fruntea-n țărână/ Și cu turul pantalonilor/ În vânt./ Se trezește mântuit! Zice el” (Mântuitul). În labirintul memoriei, limbajul vorbit/ depănat (în aceste cânturi poematice) mi-a sugerat de la început ceva asemănător cântului îngânat de un bătrân şi gusla lui, despre oastea lui Igor, una dintre marile legende ale lumii.
Dilema aceasta îmi dă prilejul să vi-l aduc acum, în față, pe unul zis Moțăilă din poemul poetului din Vrancea și care „era omu’ de casă a’ lu’ Dănvacă” (sugestive, nu? aceste denumiri ale personajelor!). Acest Moțăilă, când ai lui „se duceau la oraș să se-nnoiască de sărbători” și îi lăsau vorbă că „pe la unu… unu și ceva/ dai mâncare lui Odăgădău” (porcului), căuta repejor unde chitiseră ăia cheia de la dormitor „și nici n-a clipit bine/ că era-n fața televizorului/ la muzică populară”, iar când începea să-i cânte Mărine la nunta ta, ori Fetele lu’ tata, uita de toate alea. Și când își aducea aminte de găleata cu lături de pe foc… smucea „săracu’ găleata și prin curtea geroasă/ către coteț/ lăsa vălătuci de aburi/ mai ceva ca o locomotivă de mocăniță năucă”. Dar vezi dumneata, cititorule?! Odăgădău, flămândul, după ce se înfipse în lătură ca un calic norocos „așa scoase din vârful plămânilor/ un guițat scurt/ răsunător/ și alerga cu râtul în zăpadă”, că nu-i rămânea bietului Moțăilă decât să-l bruftuluiască, nedumerit: „-Nu-ți plațe boțan?!… Mănâncă omăt, drațe!” (Odăgădău). „Când te-o boteza gura lumii/ intri în istorie și gata”, scrie într-un poem din cartea sa „La Ghizunie”, Ion Lazăr da Coza. Orice judecată este cumplită. Dar când ai intrat în gura lumii, vorba aia, nici dracul nu te mai scoate! În Judecata, Bujulică bătrânu’ credea că dacă pui jalba sub ochii judecătorului, „ăsta o citește/ și-ți dă dreptate”. Numai că judecătorul îl pusese pe el să-i citească jalba fără teamă „dacă-i zicea taică ori moșule/ mocane sau boule parcă-i mai venea cumva/ da nu văd bine dom’le judecător…”. Numai că Bujulică pierduse procesul „deși dreptate ar fi avut” și întors acasă, la baba lui, oftă: „-Degeaba ai carte, băbuță,/ dacă ți-ai lăsat ochelarii acasă…” Trist, am spune noi, nu-i așa. Dar, citind până la capăt cartea lui Ion Lazăr da Coza, ajungi să te întrebi dacă ai dat de figura luminoasă a țăranului ajuns la mahala, care încearcă să ridice mahalaua la nivelul satului curat de odinioară, pe vremea când „flăcăul cu armată era mai așezat”, nu ca „fătălăii de azi” cu burta până la genunchi. De parcă s-ar fi uitat de către toți cum jucam șotronul la țară, cu astfel de ziceri: „Tanța manța/ Șade pe tănțoi bănțoi…” etc. Cum seamănă, mai toate, ca-n povestea lui Cotin Guscă „un om mărunțel și aprig„ din poemul Tandrețe, of! Trezit cu zăpada până la clanța ușii, gospodarul „nădușind sub bundă/ cu lopata a țârcăit/ pârtie spre oi/ spre cai/ la produșcă” și cum hodinea oleacă, nevasta scoase capul mieros după ușă poruncind să facă pârtie și-n grădină (adicătelea spre latrină), numai ce-l auzim pe Cotin Guscă: „Daa, frumuuoaaaso!… Te-i câca și n-ai pârte!?”
„Așa-i tot românul nostru,/ Pân’ n-o face un pic/ De zgâncă moare.” Poetul vrâncean (pentru a păstra cele „scrise” din bătrâni) se adresează aici celor tineri, celor cărora Cioran le spunea că sunt o artă a înţelepciunii şi a harului. Pentru cititorul tânăr de astăzi, nu există o altă cale descrisă în dobândirea unui răspuns, decât acesta al realității celor trăite în lumea satului. Clepcea (din Stâlp, nu alta), alt personaj din cartea mai sus amintită („nu-i așa că explicația-i faină ca fainoșagu’ în pateu?); „la dou’-ș-opt de ani” fusese dat pe mâna „babelor cărunte” care-l și însuraseră cu una „de astea gata lărgite” din satul vecin. Iar tânăra nevastă, mai cu „un hi-hi-hi mai un he-he-he” avea să-l îmbrobodească pe veci, pe fătălăul și veșnic „însurățelu” (de către babele satului) Clepcea. Parcă i se potrivesc spusele lui Creangă despre unul, Luca Moșneagu, căruia porcii îi spărseseră gardul și se înnădiseră în grădina lui, la păpușoi.
Poate unde se răspândește foarte repede, ca nicăieri la sat, inocenta eroare și otrăvita calomnie care sub acțiunea minuțios brodată a prostiei se transformă în minciună cu o fantastică repeziciune. Porecla își are și ea sâmburele de adevăr tot în acest hățiș al erorii, calomniei și prostiei unora. Umorul, ironia, anecdotica și morala textelor din „La Ghizunie” își trage seva și dulceața din readucerea, în prim plan, a poreclelor celor prinși în cronicele acestor narațiuni poematice. Bocetul lui Moțăilă din poemul „Adevărul” lui Ion Lazăr da Coza își are, în nebuneasca revărsare verbală, unele „cugetări” extrase și din speculațiile unor astfel de trăiri încătușate în minciună. Dar să redăm acest neaoș bocet: „di ți-ț proț ță-l boțețc atâta mă’/ îmi rămâne averea dțumati/ îmi rămâni/ ț’ numa’ cocoața mea țtie/ câtă bătăi-o mâncat/ di la tetea Ion…/ iote cum boțețc proții –/ țor-mea-i cu crații în mărățini/ proața mea-i cu crații la deal/ ț cu capu’ divali/ di i ț văd toate țele/ Iftini ‘ț dă cu furca-n cap…/ proți-proți- frati…” Satele românești sunt doldora de astfel de experiențe umane. Asta nu înseamnă că, luat individual, omul nu-și are și drama lui. Poemul „Privata” ni-l scoate în față pe Gujabă: „Gujabă era singuru’/ Din sat/ Care-și auzea inima bătând/ … De aceea/ Ținea pe lângă el, mereu,/ Câinele/ Să nu iasă vreun nebun,/ Din vreo tufă, să-i facă <<Bau!>>/ Și să-l trimită pe lumea ailaltă, pe negândite.” Diavolul însă nu cedează şi îşi defineşte în unii oameni lucrarea sa. Vrea să-i arate lui Dumnezeu că omul nu-i croit după chipul şi asemănarea sa, aşa cum a dispus. De unde să știe Gujabă, că tocmai de la acest câine care „țâșni prin răsuflătoare,/ Cu blana lui rece și udă,/ Încurcându-se prin brăcinar…” avea să-și audă pentru ultima oară inima făcând „Zbâc!”? Era noaptea, la privata din fundul grădinii, când aflat „pe vine” se chinuia să-și amintească numele domnitorului care-a impus latrina în fiecare gospodărie.
Că și la țară, printre babe și muieri de tot felul, se practică magia vrăjitoriei, nu ne îndoim. Interesant (dacă e ceva interesant în astfel de practici) este cum sunt făcute și pentru ce sunt făcute. În poemul „Solidaritate” poetul din Vrancea descrie o astfel de scenă uluitoare. Iat-o: „făceau muierile noastre păpuși-bărbați/ cu-n capăt de șfoară-ntre picioare/ o puneau pe Homidoaia să le descânte/ și să înnoade șfoara/ bărbații li se întorceau acasă/ buzați și negri/ de supărare că amanta nerezolvată rămânea…”. Ironia și umorul, am crede, doar din astfel de nevrednice întâmplări poate răsări, dar iată-l venind și dinspre cele vrednice, din casa Domnului. Adormise popa în timpul slujbei și ca să-l scoată din încurcătură dascălul se trezi, în plină adunare, cântând îndemnul de a-l lua în spinare ca să-l ducă în strană. Că „popa era răgușit/ Și pașnic bondărea/ Prin altar/ Ca un sfânt rătăcit/ Stan Jopârță/ Mai că mi-l fură evlavia/ Ori de-a-mpicioarelea somnul mi-l doborâse/ …/ Tata-ntâi/ La explozia de râs/ Mi s-a-ncruntat/ Dar când a-nceput ca un scopit/ Țărcovnicul să cânte/ Că nici ‘mnealui bine se vede treaba nu s-a putut/ Înfrâna/ A explodat ca un ou/ Pus la copt în șperlă” (Hramul).
Dilema demiurgului cel rău instalat în om, rămâne, indiferent de cântecul de biruinţă ridicat din inima Omului Care Scrie. Dar până atunci, el ţine morţiş să ne fie contemporan, scormonind prin gropile cu gunoaie şi haznale de tot felul, doar-doar va găsi un locuşor pentru a-şi arunca sămânţa răului din el. E cam ceea ce i se întâmplă lui „Nea Șalagău” care, neoficial, racordase la rețeaua publică un bec de neon printr-un droser și se fălea pe toată ulița cu bravura lui. Asta până când „…un neom i-a zis odată/ Aprinde dracului lumânarea aia/ De s-a cătrănit omu’”. Și ca să-i cadă la suflet fala (cu vârf și îndesat), un oarecare Ziziric îi va arunca de la înălțime droserul, ca ăsta, Nea Șalagău, să-l prindă în pălărie. Iar droserul „ca baioneta prin friț la Mărășești/ Străpunseră pălăria…” de-i făcu plachie șase falange de la un picior. Dar dacă nebunul ar fi ținut pălăria deasupra capului, cum avusese inițial de gând? Nu-și băga coada însuși Michiduță? De aceea nu pot decât să descopăr o singură legătură cauzală între bine și rău: acțiunea minuțios brodată a prostiei. Ca în povestea lui Creangă, humuleșteanul.
Să scrii câte un poem despre cei din satul tău, în vremurile astea, când viața omului trece ca o umbră, e ca și cum te-ai întoarce acasă ca într-un cântec al amintirilor. Poate nu mi-aș fi amintit toate acestea, dar una dintre cronicile lirice din cartea autorului vrâncean (Bilanț se cheamă poemul) aduce, pe undeva, cu acel cântec al amintirilor, de factură sadoveniană. Luptătorul viteaz, moș Magâlă, pe care mulți îl lăudară pentru faptele lui și-l uitară a doua zi: „Trei ani de război și patru/ De siberie făcuse dar ca acum/ În brumarul drumului/ Nu le duse dorul”. Pentru că fata ca mare („de-ar fi la noapte vreunul/ Dintre ei ochii să-nchidă”), n-ar ști din străini, de unde s-o anunțe. Și ca ea, ceilalți mai mici, cu toții, plecați prin lume, uitând să mai vină pe-acasă. Scena zugrăvită de autorul vrâncean e de-un tragism aparte. Să ni-l imaginăm pe moș Magâlă, într-o căscioară, alături de baba lui, în vreme ce se jeluiesc între patru pereți (unul-altuia!), că duși fiind copiii lor prin lume, se vede treaba că i-au uitat. De ei nu-și mai aduc aminte: „Pe târnațul îngust/ Lângă băbuță stând/ Umbră-n umbră/ Moș Magâlă recapitula/ A câta oară:/- Una-n lumea mare/ unu-n Groapa lu’ Soare/ altu’-ntre chioare… Ce-am/crescut noi, babă?” Știa și baba lui că nu poți lovi cerul, dacă te superi, tam-nisam, pe el. Dar când îți numești „draci” copiii, o spui cu strângere de inimă.
Ceea ce te atrage la Ion Lazăr da Coza e amestecul dintre umor și ironia satirizată prin redarea unui limbaj adecvat locului (când e cazul). Și apoi cum să nu schițezi un zâmbet când realizezi diferența dintre a privi lumea prin gaura cheii și a ieși afară, sub cerul liber! Tot ceea ce ne este amintit în poemul Oglinjoara, îți arată că acest spectacol al lumii este atât de înșelător: „Încă mai credea/ că Boțica lui i-a făcut/ Cu oala” (adică farmece!). El, un bărbat arătos, iar despre ea: „Noapte fiind sau în beci de te aflai cu ea/ Îi simțeai urâțenia nu altceva pe lume”. Soțul acesteia pare a fi în pielea broaștei învățate, ce nu a ieșit încă din baltă și e convinsă că a cunoscut lumea. S-o fi crezut vreun Rică fante de Obor, că și la cîrciumă se lăuda „ca prostu’ după vatră/ cu toate avute și neavute”. Până într-o zi: „Dar mândria locală cuvântul/ și-a spus/ C-o lespede cât o/ Potcoavă de murg îi băgă nasu’-nlăuntru turiței”, de trebui ca Boțica să-i aducă oglinjoara și să-i arate ea, iradiind: „cine-i mai frumos, păunașule!”
În întregul ei, cartea de poeme „La Ghizunie” seamănă cu un cuib de rândunici în care autorul îi întoarce acasă, mereu, pe ai săi. Cu atât mai mult, în chiar poemul intitulat „La Ghizunie”, depinde din ce parte a gardului privești lucrurile ca să dai de miezul lor. Ion a’ Chetrei (parcă pornit pe urmele humuleșteanului) uitase de caprele sale „Drela Nela și Coca/ Mai era și Nița” păscând nestingherite prin alea coclauri. Se înserase când trebuia să le aducă în ogradă „la muls”. Începu să le caute de zor „Prin Cheia lui Dănăi: țâi-gî-țî/ A urcat în Podeac: țâi-gî-țî/ S-a dus la Muchie: țâi-gî-țî/ Pe la Ghizunie…” (Locu’ ăsta avea un fior a’ lui- n.a.). Și acolo, începu să-și strige caprele: „țâi-gî-țî/ Se-ncumeta el/ Schea!” – i se răspundea ca ecou. Schimba comanda, ecoul și el își zbârlea mustața, tot o joacă. Joacă-joacă, da’ de speriat copiii, nu alta: „de nu l-ar fi oprit moș Pricochie” care-i spuse că, ceva mai devreme, aținuse el caprele „că s-ar fi dus în Grochițe în/ cosârea oamenilor”. Asta îl mai liniști pe micul erou, mai ales vorba din bătrâni spusă cu tâlc: „se spune că ăluia/ căruia ghizuina nu-i întoarce/ vorba așa cum a grăit-o/ îi om însemnat”. Vorbă sfătoasă tare! Dar cum să-ți meargă și la inimă? Ca lui Ghiștină (Manciparea), care „din țarcu’ oilor/ L-a zărit venind înzăpezit/ În vacanță pe fiu-su”. Din scrisorile ce le trimisese în ultima vreme, își dădu seama Ghiștină că „băietul i se schimbase mult”: „Da’-i ieși în cale/ Nu tu sărut mâna/ Să se aplece s-o sărute/ Vorbă-n ciorbă/ Bun găsit papa…” și „…Nu am chef să mă/ Deplasez cu tene/ La stâna Veche la depozitul de fanel/ Să vă tălmăcesc până nu uit/ Nu am chef să vin cu matale/ La stâna Veche după fân pentru/ Împuțitele astea de oi (traducere aproximativă/ desigur)”. Atât îi trebui lui Ghiștină: cum stătea în țarcul oilor „în lopată sprijinindu-se”, i se năzări (după discuția cu fandositul și „emancipatul” de fiu-su, pe berbecul care se oprise din mâncat și se uita la el, întrebător, de! O așa grozăvie de fecior nici de nasul lui, cât era de berbec, nu era. Și tot așa cum soarele încinge opinca, încinge și opinca piciorul; degeaba cerul se ascunde îndărătul săgeților lui Ghiștină, ca la Rovine! „Ce este mai oiule/ Nu place fanelul?”, se oțărî odată, cu toată ura sa, asupra berbecului, Ghiștină, că animalul „de trei ori s-a rotit ca o galaxie în loc/ Și a colapsat pe-o parte/ Cu sânge-n nas/ Nu a prins cuțit”. Deh: istoria își îngroapă eroii, nu și adevărurile! Pentru că, mai departe, nu există decât deşertăciunea deşertăciunilor ce i se arată și lui Silică a’ lu’ Popricu (vezi: Picapul). Că el îndrăgostit lulea, de Petrana/
Petrya lu’ Tetica era. Ăsteia, după ce mă-sa, Tetica, dăduse un tăuraș tainat pe-un picap, nu-i mai ajungeai cu prăjina la nas. Că de, dacă nu-ți urla difuzorul în fereastră, să te știe lumea, nu existai. Se cam fudulise de când cu picapul, Petrana. Dar și el, Silică, odată liberat „fudul/ Purta valiza ca pe-un cozonac rumenit/ Cu ochii pe drum năzărind-o/ Pe-a sa Petrana în orice umbră da’-i fu calea/ De Iorguța lu’ Calup tăiată”. Și trece flăcăul pe la Petrana să se intereseze de chestiune… Acolo: „Să-ți sară/ Șase destoinice surori în cap/ Nu-i de colo și nici măcar/ Nu înțelegea cu ce a greșit (urla și picapul)”. Iar cronicarul acestor rânduri nu poate spune decât că iubirea care nu se exprimă naște monștri interiori. Poemele/ conici sunt trăiri ale satului prin care poetul vrâncean își poartă cititorul ca într-un labirint al memoriei și-i va drămui din gândurile sale, dacă nu cumva prin cele ascunse în cuvântul/ gând, a cutezat a gândi să meargă şi mai departe? Cum s-ar zice, a cutezat să iasă către Fiinţă şi să-i pătrundă în intimitate? Păi, parcă e mai clar Moțăilă (vezi: Cărăușie) când îi zice lui Gașpir a’ lu’ Momârță: „Gata!/ Când văzuse tronul căruței cu păpușoi/ Pe jumătate plin”. Ca apoi, întrebat: „Mai pun?”, să nu stea pe gânduri și să spună fără nicio reținere „Puni-puni!”. Pățania acestora avea să rămână ca-n anecdota cu călărețul care abia după ce se risipește colbul drumului, poate să vadă dacă mai are calul sub el. Dar ce te faci când îți pică armăsarul sub tine? Ridici din umeri ca Moțăilă: „La primul hop/ Ca o mumie egipteană/…/ Căruța se dezmembră în cele patru/ Puncte cardinale/ Inocent/ Moțăilă ridică din umeri:/ Io am țpuț puni-puni da’ tu di țe-ai puț?” Chiar așa!
Lecturând cartea de poeme „La Ghizunie” a lui Ion Lazăr da Coza, mi-am adus aminte că numărul pildelor,
al fabulelor, al metaforelor de care e capabilă viaţa să ni le ofere, e neînchipuit de limitat pe lângă aceste nenumărate invenţii livreşti care, atenţie! – pot însemna pentru toţi calea pe care ne-o arătau cărțile ce ne vorbeau despre faptele Apostolilor. Cum viețile oamenilor nu seamănă cu viețile sfinților, spunem și noi: poate așa s-a scris, acolo, printre oamenii satului din „La Ghizunie”, istoria.
Şi aici, cititorule, trebuie să cădem amândoi asupra unui aspect al discuţiei noastre: e viaţa celor din lumea satului un obiect de contemplaţie filosofică sau unul de investigaţie ştiinţifică? V-am lansat, deja, întrebarea pe care și autorul vrâncean și-a pus-o, în veacul acesta care nu percepe de obicei altă izbândă.

Valeria MANTA TĂICUȚU

Satul din amintire

Fevronia Spirescu, în cuvintele așternute pe ultima copertă a volumului „Rădăcinile” (Fundația Culturală Antares, 2017), dă de înțeles că întotdeauna trecem prin copilărie alături de oameni despre care nu știm câtă importanță vor căpăta mai târziu în casa sufletului construită și cu ajutorul lor; devenit cronotop, satul copilăriei este populat cu acei formatori neștiuți, cu nume mai mult sau mai puțin ciudate: Costică Hoa, Maranda lu Șpițu, Matilda, Maria, Ioana, Betegărița, Mărgărinta lui Betegaru, Miai al lui Gurlui, Costică Ghervasă și sumedenie de alte figuri scoase în relief ori înfundate în canavaua pe care stă brodată imaginea unui sat venit de departe, din memoria afectivă.
Prozopoemele incluse în volum se remarcă prin umor și oralitate, sunt vii și nu caută „efectele speciale” care să ducă cu gândul la o elaborată/ premeditată regie. Cartea spune o poveste alcătuită din secvențe de viață aduse în prezentul lecturii, dar și al scrierii. Poeta este deopotrivă personaj, martor și narator al scenelor pe care le plasează într-un prezent continuu: o nuntă aranjată („Și s-a dus Maria după el,/ Mai mult au dus-o./ Plângea Maria și druștele chiuiau./ Așa trebuie./ Să plângă mireasa./ A plâns și nu s-a mai oprit” – „omul de pe cutia cu cremă”), un priveghi („Mare boierie la tine-aici, cuscră Anică,/ tare bine-i, dormi ca mortu singur în pat,/ pot să-ntind și unghiile de la picioare,/ Mă chitesc eu că nu-i rău deloc să fii mort./ Stai așa cu nasu-n sus a fudulie/ cu mânurile la subraț ca duminica la poartă,/ da pe năsălie” – „Și zici că nu vrei cu sfoara…”), muncă, certuri, beții, scandaluri, încornorări de soț, depravare sătească, dar și scene înduioșătoare din universul copiilor, pe scurt, o micromonografie a unui sat cu bunele și cu relele lui. Importantă nu este totuși povestea recompusă din fragmente, ci ceea ce se ascunde în culisele ei, respectiv nevoia de a recupera un spațiu, un timp și un sentiment aparent pierdute.
Viața din mediul rural nu este nici roz-bonbon, cum au înfățișat-o idiliștii/ pășuniștii, nici de un realism feroce, ca în romanele impuse de canonul literar. Fevronia Spirescu își plasează satul recompus din memorie undeva între imaginea oferită de Marin Sorescu (v. „La lilieci”) și cea persiflată de Topârceanu după celebra poezie a lui Depărățeanu: un cronotop tragicomic, în care toată lumea (vie sau moartă) se află într-un dialog continuu, din întretăierea replicilor luând contur mici narațiuni despre tot ceea ce se poate întâmpla într-un sat zi de zi și an de an, din zorii zilei până noaptea târziu.
Un nucleu narativ se intitulează „Ursu” și emoționează prin simplitate și tragism: un cățel căruia nici nu i-au dat ochii este crescut de Ilie și de țața Anica până-și schimbă porecla din Scâncitu în Ursu și este ucis din greșeală de stăpâna lui, la nervi, cu foarfecele de tuns oile; vina cade pe niște ciobani, dar suferința este reală: „A plâns Ilie, a plâns și țața Anica,/ fiecare în legea lui./ Ursu n-a avut înlocuitor./ A murit țața Anica,/ N-a luat cu ea minciuna, da nici Ilie n-a aflat./ S-a spovedit cu durere nepoatelor,/ n-a plecat cu ea…/ dincolo./ Nu se cade” ( „Ursu”).
Într-o altă secvență, intitulată „După casă la Țugui”, obiceiurile străvechi de mutilare a trupului și sufletului de copil prin măritișuri silite sunt rememorate fără patimă și mânie, cu un lirism care trădează percepția delicat-feminină a naratorului-martor: Aglăița este descoperită jucându-se cu păpușile, după ce fuge de la propria nuntă: „În căruța plină cu velințe și perne se sufocau/ într-un bariș înflorat/ două păpuși de porumb cu păr de mătase,/ gătite frumos/ cu rochițe de hârtie creponată./ Două luni a dormit Aglăița cu soacră-sa și cu/ păpușile/ Nu prea știa ce-i cu ea./ Când a aflat, a fugit acasă/ După trei zile a trebuit să se-ntoarcă/ fără păpuși,/ la Vasile, adică la casa ei cea mare,/ N-a avut încotro./ avea cinșpe ani și era/ măritată”.
Prin povestea satului său, Fevronia Spirescu recuperează obiceiuri, tradiții, mituri, întâmplări și oameni care au fost, dar care nu merită aruncați definitiv în uitare, oricât de modestă le-a fost condiția, oricât de banal și lipsit de strălucire – traiul. Căci, spune poeta pe ultima copertă a volumului: „Închin aceste cuvinte firului de iarbă (…) dar mai ales oamenilor, oamenilor care, chiar fără voia lor, mi-au modelat mintea și sufletul”.

*Fevronia Spirescu: „Rădăcinile”, Ed. Fundația Culturală Antares, 2017

Silvia Ioana SOFINETI

Lumea în 49 de proze scurte

Din moto-ul cărții, luat din Caragiale, aflăm că preferințele scriitorului Dumitru Augustin Doman nu merg spre „gândirea sus”, adică în direcția pasivei contemplări a realului, cu selectarea esențelor pure și detașate de mundan, ci spre realitatea pentru care, cu scopul de a o suporta, ai nevoie de „tălpi groase”, într-atât este de periculoasă și dătătoare de răni și spaime. Și, într-adevăr, lumea pe care o schițează redactorul revistei de pe Argeș este una banală, dar chinuitoare, capabilă să te lase perplex când constați, ca cititor, că cele mai mărunte gesturi și întâmplări pot ascunde o încărcătură tragică. Hăhăitul lui Mironică, pomanagiul de la „Casa Geta”, este concludent: el spune „A murit hoașca de mama”, bucurându-se că, pentru pomana mortului, nu mai trebuie să depună efortul zilnic. „Acum nu mai trebuie să ajungem în capătul celălalt al orașului. Avem mortul în casă”, le comunică el celorlalți locatari, toți „foști”: foști intelectuali (Manuela Bocioacă a fost dată afară de la universitate), foști ofițeri (Grig Vasiliuc, „având cincizeci de ani, dar părând de 65”), foști angajați, oameni de bine sau oameni de nimic, toți ajunși, într-un final, să fie adunați de pe stradă de „Doamna Geta din strada Plopii fără soț”.
În lumea debusolată a schițelor lui Dumitru Augustin Doman scriitorii decad, își schimbă statutul, devin „scriitori de ospătărițe”, care folosesc markerul în locul stiloului, și pielea umană, în locul colii albe de hârtie. Prețurile la băuturi, tarifele pentru partidele de sex și maximele indecente, bun să fie savurate spre sfârșitul chefului, când bețivii de bani gata se pregătesc să plece acasă, sunt singurele „opere literare”; scuza ar fi că omul trebuie să trăiască și, pentru a reuși această performanță, nu contează la ce recurge și câte mizerii e capabil să îndure. Într-o lume care și-a pierdut umanitatea și sensul, „Suferința dintre zece și o sută de milioane de euro” este cel mai mare lux, deputatul Timotei Scăraru îl experimentează conform versului de manea „Merg pe drum și vine banii”, și ea nu duce, cum ar fi normal, pe calea bisericii, la acțiuni filantropice, la căință și îndreptarea păcatelor; dimpotrivă, în lumea noastră pe dos, determină noi strategii, una mai nebunească decât alta. Căci zice Timotei către fiul său, semianalfabet, dar cu doctorat în relații internaționale: „Uite, dragă (…), ți-am făcut vreo trei-patru firme și ți-am pus în ele vreo 30 de milioane de euro. Facem afaceri împreună, pe lângă cele cu terți, adică cu statul. Îmi dai un tun, nu mă supăr. Banii rămân în familie. Când te prind, te jupoi și eu, că tot așa, banii rămân în familie”. Partea bună a strategiilor de jupuire tată-fiu este că nu se renunță la tradiționala șpagă. „Păi, sigur că ne dăm șpăgi. Cum dracu` dăm tunuri reciproc dacă nu ne dăm și șpăgi reciproc. Ce, suntem sălbatici din junglă?”.
În era internetului și a știrilor falsificate, a pelerinajelor inutile la moaște, a horoscoapelor dătătoare de speranțe false și a superstițiilor de tip medieval, oamenii caută mântuire, un dram de noroc și evenimente prevestitoare de bine colectiv. Se aleg doar cu frustrări și cu amenințări interminabile de dispariție, ca în schița „Mielul negru cu șase picioare”: „Iar la București, politicienii dezbat pro, dar mai ales contra. Bursa se prăbușește, pâinea și benzina și uleiul și zahărul cresc în preț precum cozonacul de Paști în aluat. E limpede, de la mielul negru cu șase picioare ni se trag toate. Are dreptate baba știrbă: e semn de sus, vine sfârșitul lumii”.
Când oamenii ajung să se teamă și de umbra lor și să ia de bune toate prostiile intens mediatizate, e normal să apară și așa-ziși profeți, oameni predestinați să îndrepte lucrurile, să fie mai cu „moț”, ca Benone Moț, președintele Partidului Oamenilor Cinstiți. Dumitru Augustin Doman râde cu decență, în sinea lui râsul fiind, de fapt, râsu-plânsu nichitastănescian, dar, ca autor obiectiv, își lasă personajele să-și facă de cap și să-și dea în petic fără să le cenzureze. Șeful POC înțelege democrația în aceeași manieră mafiotă în care o înțeleg și șefii celorlalte partide: „democrație este atunci când vaca are dreptul să-l aleagă pe cel care o va mulge”. A spus-o Murphy, dar o crede și Nașul, adică Benone Moț, cel care știe să dea șpăgi, să ruineze încrederea populației în cinste și adevăr, să recurgă la „dreptul seniorului” de a-și dezvirgina finele proaspăt căsătorite și de a le plăti din fondurile partidului pentru supunere și tandrețe.
Toate valorile unei societăți – incluzând instituții, fundamente morale, principii și conduite – sunt spulberate de valul nociv al profitului cu orice preț, în primul rând, cu prețul renunțării la umanitate. Personajele lui Doman sunt „tipuri contemporane”: politicianul corupt, intrigantul, afaceristul veros, prostituata ascunsă în vile luxoase sub numele de soție a cine știe cărui mare om de stat, moștenitorul semianalfabet, scriitorul fără șira spinării, preotul bișnițar etc., etc. Plus, cum e și normal, poeți, avocați și publiciști mai proști decât Farfuridi și mai canalii decât Cațavencu, adică niște Agamiță Dandanache moderni, odioși, lipsiți de umorul involuntar al „neicusorului/ puicusorului”. Dacă ar fi trăit, Caragiale probabil că ar fi scris o carte la fel de bună să te sperie cu adevărurile din ea. Căci așa este cartea „Zbateri facile, strădanii futile”: una care strigă în pustiu și cheamă cu disperare mântuirea.

*Dumitru Augustin Doman: „Zbateri facile, strădanii futile”, Ed. Bibliotheca, Târgoviște, 2017

Distribuie: