Propoziții pretențioase – Abulică
Nebuni au fost, nebuni sunt încă….
Pesemne că înălțarea acoperișului, de fapt trei părți separate ale lui (ale mele personale), se datorează ideii domnului Haș de-a înălța tavanele. Lucru nu ușor când îl dorești intact și mai apoi prins de casă zdravăn. Probabil că metodele au fost asemănătoare, unul cu cricul, altul cu grinzi proptite în căpriori, împinși în sus cu ajutorul unei răngi, dar amândoi, fără dubii, până la cota propusă, în mici salturi, asigurându-ne că nu ne trezim cu acoperișul în cap. Tot în anii grațioși nouăzeci fusese tata tocmit pentru reunirea vechiului acoperiș al dependințelor cu vechiul acoperiș înălțat și învelirea unuia nou în spate, abscons privirilor indiscrete ale trecătorilor – și nu știu de ce stăruie o ulicioară prin stânga casei… să confund?… fiindcă prin traseele google-ului apare în acel loc un garaj -, el de Haș, noi de el. Pe domnul trebuie să-l știți, dacă nu toți, cel puțin 99,9% dintre râmniceni, de se încumetară și se abătură la capătul bulevardului Bălcescu, diriguiește trenurile în gara locală. Un tip chisnovat – așa scrie la dex că-i mai corect -, pus pe glume, pe ,,aburiri” diverse și nu tocmai când este momentul, o manieră ușor abuzivă, vrei, nu vrei, ascultă-mă…. Percepția mea. Dar, dacă reușești să ai urechi absente – și nu poate fi tocmai greu când ciocanele de lemn merg strună -, mai puțin în cele 20 de minute de hrănire și potolire de sete, nu absorbi nimic din ce ți se toarnă, bune și deloc plăcute. Oricum, el pișicher, eu tare-n clonț, îl abordai fără ocolișuri: ,,Nu puteai să ne abonezi tot pe noi ca să-ți punem jgheaburile…” (Prinsesem ziua în treacăt a montării lor, niște de-ăia cu pălării cu boruri semi-mexicane, negre, cu mustățile rânjind de o parte și alta a gurii, aburind, ca pe mulți, că le e treaba de soi, cu tehnica puținului, la priviștit metru cu metru și la lipit năzile cu cositor din zgârcenie. Mă mirasem de scule. Nu trei sau patru letcoane abonate la găleată și la lipituri, ci unul singur montat la capătul unei lămpi de benzină, mai mică, ce-i încălzea cuprul continuu. Desigur, părerea mea de ,,hoț de meserie” s-a oprit la ,,incomodă, grea și periculoasă, neîndemânatică”.) A bâiguit ceva, până la a abrevia fiecare cuvânt-explicație și disculpare…. Nici tata nu scăpase ușor de replicile mele acide, învinovățitoare. ,,Adică pe noi ne chinui…” Chin, într-adevăr. Pe o suprafață pe care caprele se aburcau oricând fără de păs, îngustă, limitată de un horn și ridicătura de acoperiș pe lungime și de cârlige expirate, intrate pe teritoriul vecinului, și creastă pe lățime. Scânduri vechi, înguste, fronton executat parcă de abulici, nehotărâți dacă să termine ce începuseră sau să lase baltă totul, dacă să pună scândură groasă sau subțire, dacă lată sau îngustă, iar pe așa ceva lucru de calitate nu iese. La ce ripostasem eu, tata a trântit vreo două de mamă, a hotărât că trebuie reparată făcătura cârpacilor, zonele deteriorate. Abrogai stilul virulent și ne puserăm pe treabă. Mai scoase, mai luate cu unealta ,,abrazor” – o teslă boantă – la rașchetat grosimile, mai adăugate, reușirăm să dăm Hașului ce era de drept a lui. Cât despre tocmeala de răsplată… tot un soi de aburită….
Am mai fost aburiți și de alții. Promisiuni…. Goange. Sărind pe partea cealaltă a străzii, ca să nu rămână nebifată o zi pe un garaj, pe colțul din stânga, cum privești dinspre domnul impiegat, cu aceleași dileme încă nerisipite în privința montării la casă de jgheaburi – ba mă văd asamblându-le, ba nu – mă depun la umbră sub nucul de deasupra lui. Amintiri puține: ceva iarbă, un falț din tablă neagră și tablă din recondiționări.
