Spații culturale nr. 56 (8)

ISTORIE LITERARĂ

Diana VRABIE

Liviu Deleanu: ironia unui destin

Viața și activitatea celui născut Lipa Cligman, poetul „întoarcerii din vid”, le-am plasat sub semnul unor ironii și paradoxuri, ce l-au urmat fără încetare. Autorul Ceasului de veghe (1937) a fost urmărit de o acumulare în lanț de ghinioane necruțătoare ale vieții. Avea trei ani când a izbucnit primul război mondial, iar copilăria, care ar fi trebuit să fie una fericită, a trecut în lipsuri descurajante, în frig și în foame, în spatele frontului. Mărturisea că nu și-a putut iubi copilăria, întrucât a fost lipsită de bucuriile elementare și de jocurile firești ale copilăriei („unica mea jucărie a fost o păpușă de cârpe,” se confesa poetul). Privat de seninătatea unei copilării imperturbabile, va dedica, la maturitate, oarecum compensatoriu, unele din cele mai solare versuri paradisului pierdut, în volumele: Poezii pentru copii (1947), Mi-i drag să meșteresc (1955), Bucurii pentru copii (1956).
Debutează în „dulcele târg al Ieșilor”, ca să se despartă de „anii copilani”, plecând la Moscova (în 1940) și apoi stabilindu-se la Chișinău, din 1944. Crescut în spiritul şi bunele tradiţii româneşti, într-o familie în care limba de comunicare curentă era româna, i se va interzice, la un moment dat, accesul spiritual la adevăratele valori ale neamului românesc, fiind suspectat de acum încolo de „tendințe decadente”. Evreu, adolescența îi va corespunde cu epoca de aprigă mișcare antisemită, motiv pentru care se și retrage în Rusia, la un moment dat. Basarabenizat într-o Basarabie a grafiei chirilice, continuă să scrie în grafie latină, textele sale fiind transcrise de Baca, soția sa.
Aflat la o vârstă fragedă, de 16 ani, câți îi avea la data debutului, autorul Oglinzilor fermecate, ignorând tentațiile registrelor adolescentine, se arată preocupat îndeosebi de tema morții şi a veșniciei. Interpretările sunt, de regulă, metafizice, foarte nuanțate, în pofida precocității sale. Dovadă stau poemele Culesul sufletelor, Cioclii visului, trecătoarea morților, Demonii albi, Străjerii gropilor, Înviere din lut etc.
De exemplu, în poezia Culesul sufletelor ciclul existențial e văzut ca o confruntare spectaculoasă între bine şi rău, lumină şi întuneric: „Abia se-ntinde punte de promoroacă peste/ noaptea ce se-ncheagă cu ziua de pe creste/ şi Necuratul zvârle suflete din mâini,/ cum ar azvârle oase putrede, la câini –/ şi pruncii zămisliţi din sâmbure de vlagă,/ se târâie-n noapte şi-n ţărâni, să culeagă…// Sfârşit.// Copiii au crescut şi au murit.// Început./ Viaţă. Moarte. Lut”.
Debutând ca epigramist, în catrene piperat vivace (despre care prea puține lucruri se mai cunosc astăzi, deși acestea au fost reeditate în 1999, cu titlul Epigrame cu adresă) va sfârși prin versuri „de un lirism subtil (erotic prin esență), cum bine observă criticul Mihai Cimpoi, în forme originale de elegie, rugă, sonet”: „Femeie, care-mi dai puterea/ Să înfrunzesc ca un copac,/ Cum să te-nvăț s-auzi tăcerea/ Mărturisirilor ce-ți fac” (Mărturisire).
Pasionat de Arghezi, cultivând de la debut o modernitate neîndoielnică, cercetând cu nesaț dicționarele în căutarea expresiei cât mai puțin curtate, folosind o limbă românească curată, va plăti un trist tribut noii ideologii, în deceniul postbelic. Ce ghinion să nu ai posibilitate să-ți afirmi plenar capacitățile creatoare în condițiile procustiene ale unui regim totalitar. Ce hău cinic se întinde între versurile: „Biserică goală cu clopote spânzurate,/ turnuri cu bufniţe prevestitoare,/ cruci îndoite de vânt, speriate,/ când flutură pe ele un petic de soare.// Au trecut pe drumul ăsta mulţi/ şi nimeni nu s-a mai întors să plece;/ doară seara, dacă ies desculţi/ să vadă dacă Dumnezeu nu trece”, din poemul Trecătoarea morților și cele din Piața roșie, în care apar ipostazele duios-paterne ale marilor conducători, Lenin și Stalin: „Şi ce surâs senin şi însorit/ I s-a ivit copilului pe faţă,/ Când Stalin, ca un tată fericit, L-a ridicat şi l-a cuprins în braţe”.
Cel care anunța o poezie cu accente moderniste la debut, prin evocarea timpului maladiv, a ravagiilor urâtului, a femeilor ofticoase, a atmosferei macabre, cu „cerul său gârbov”, înscrise între următoarele cuvinte-cheie: urgie, tină, ofilit, sfârșește prin a evoca festivist tematica oficială (cu fantoma proletarului ca nou Mântuitor al lumii, cu marșuri triumfale pe fundalul unor sărbători perpetui și a unei prietenii, cică, seculare) în piese și poeme întinse ca Tinerețe fără moarte (inițial intitulată Krasnodon) și Buzduganul fermecat. E adevărat că va încerca o reabilitare a esteticului în Cartea dorului (1968), valorificând „o lirică spiritualizată, galantă, jucăușă, folclorică, marcată de pasionalitate și ironie”, cum sugestiv remarca criticul Mihai Cimpoi.
Irigând aliajul modernismului, pe un fond ideatic ambiguu, aluziv-ermetic, apelând la tehnici poetice moderne, cum ar fi tehnica corespondenței, oximoronul, sinestezia, sugestia, ambiguitatea etc., cultivând versul liber, Liviu Deleanu nu ezită să se reîntoarcă la tradiționalismul în expresie clasică, curtând sonetul, de pildă, prin care reînvie figuri clasice, „din vremuri de ispravă”: pe un Alecsandri ce „a pus frumosului izvod”, pe un Creangă, „cu zâmbetul și lacrima pe față”, pe un Eminescu, „nemuritor și viu întotdeauna” sau un Arghezi, „condeier și făurar”, ce a ivit „cuvinte potrivite/ în psalmi păgâni și-n cântece de har”. Poetul denotă prin întreaga sa creație o conjugare oximoronică a modernității cu tradiționalismul, în sensul său invers, îmbinând în același timp fluiditatea folclorică cu estetica urâtului. Registrul grav al vidului și morbideței cu note satanice, din volumele de adolescență este continuat cu registrul erotic, întemeiat pe sentimente adolescentine, în care iubita, în chip romantic, stă „în umbra din poiană”, cu „alba-i salbă de mărgele” „Ca o Ileană Cosânzeană”, din volumele de la etapa maturității.
Structură discretă şi nostalgică, a declanșat răsunătoare cabale la fiecare apariție în public. Primul scandal a fost legat chiar de volumul de debut Oglinzi fermecate, soldat cu multiple suspiciuni de durată. Criticii suspectau precocitatea talentului, identificându-i accente prea fidele din Baudelaire, G. Bacovia, T. Arghezi, I. Pilat ș.a. „Nici măcar xeroxarea opului, reușită de Pavel Balmuș, n-a risipit semnele de întrebare”, observă A. D. Rachieru, în capitolul Liviu Deleanu – o posteritate buclucașă, din antologia Poeți din Basarabia. Nici posteritatea nu va fi scutită de seisme. Reeditarea volumului de sinteză din 1991 la editura Hyperion, cu o selecție de Baca Deleanu, va mutila bovaric profilul scriitorului. La data apariției volumului, criticul Ion Ciocanu, în studiul Valorificare și valorificatori semnala faptul că avem de a face cu o ediție „ce nu poate fi crezută pe cuvânt”, aducând și dovezi elocvente, strofe adăugate, versuri stilizate, texte amputate, fără precizări de rigoare asupra datării, versiunilor, trimiteri la manuscris etc. În fapt, i s-a făcut un deserviciu poetului, ambiguizându-se perspectiva unei receptări obiective. În acest context, salut apariția volumului antologic Dincolo de crudul mâine, apărut la Editura Arc, nutrind speranța unei reașezări obiective a textelor.
Plecat din viață oarecum neobservat, în anul 1967, Liviu Deleanu se reabilitează iată că postum, lăsându-ne „un ceaslov de buche grea”, și, rămânând, totodată, în istoria literaturii române, marca ironiei unui destin „în care pe un tron fără slavă/ suspină bolnavă/ Măria sa Poezia”.

Nicolae POGONARU

târg de Crăciun în municipiu

hai să vedeți ceva fantastic
un Moș Crăciun numai din plastic
lângă un brad verde și falnic
donat din curte de-un localnic

el are cetina tot verde
și vai mulțimea când îl vede
neapărat e de bonton
să faci selfie c-un telefon

din vârf tocmai de lângă stea
plutesc electrici fulgi de nea
spectacol de lumini color
pentru tot omul din popor

cârnați jambon miros de fleică
de la purcei crescuți la teică
de țuică fiartă și sarmale
ce le numim tradiționale

chiloți de damă și șosete
căciuli și fesuri și suzete
porumb scos din congelatoare
și fiert parcă-ncălzit de soare

kurtoscolacs de la Harghita
fripturi ce invadează plita
vată pe băț gogoși baloane
bătrâni nesiguri pe bastoane

cergi și covoare de Covasna
mușchi țigănesc din porc de Bazna
pastramă fragedă de oi
dar și cârnați de la Pleșcoi

poţi comanda felii de pizza
şi caltaboşi de Mangaliţa
care conţin doar dacă vrei
omega şase dar şi trei

fileuri de somon fume
sau poţi să bei şi o cafe
făcută iute la ibric
de-un turc cu un străvechi işlic

votcă adusă din Soroca
portrete cu Arsenie Boca
ţigări de la ucrainieni
şi angrosiste din Sculeni

câini maidanezi ce nu te mușcă
dar și colindele lui Hrușcă
ce-atrag mulțimi de gură cască
păzite de băieți cu mască

și cântăreți de populară
ce n-au de muzică vreo școală
stresează scena microfonul
aplaudaci le țin isonul

se face coadă de cucoane
la oriflame și la avoane
toți vânzătorii stau și-ngheață
la alte standuri de prin piață

chinezării papuci ghirlande
cu sutele stau drept ofrande
pentru copii adulți puștani
necumpărate că nu-sbani

lâng-aparate de lavazza
sunt fete de îți pică fața
băieți-s cu zăpada-n nări
cu mintea-n cele patru zări

iar în comedii sunt mulți pici
ce-nvață învârteli de mici
pentru a face-n viață față
economiilor de piață

pe patinoar sclipesc patine
intrarea-i liberă ce bine
dar e plătită cum se știe
pentru copii de primărie

că e nevoie de cadouri
de-aceea zeci de apropouri
se fac acum se țin prelegeri
nu mai e mult pân` la alegeri

și orișicui îi vinde moșu
povestea cu cocoșul roșu
ce cântă-n centru pe platou
dar și-n întreg județul tău

târziu spre miezul nopții iată
se face liniște deodată
şi dintre stele luna strâmb
se-așterne rece peste târg

într-o cutie din cartoane
triști obosiți sătui de foame
adorm doi băieței orfani
chiar la răscrucea dintre ani

Teo CABEL

În ziua de Crăciun

O vacanță de iarnă am făcut-o la Racovițeni, la familia Socol. De fapt nu am stat toată vacanța, doar până la Crăciun.
O lume mirifică pentru mine, crescut din clasa întâi cu cheia de gât, printre blocuri, pe dealurile de la Budrea. Am fost și la colindat, cu Steaua, cu Moș Ajunul. Gazda, tanti Nela, mi-a dat și mie o traistă cum aveau ceilalți, o traistă de colindat, de pânză. Patru inși cred că am fost. Nu am strâns cine știe ce, câteva mere, nuci, gogoși, covrigi, bomboane de pom, dar faptul că am fost pe ulițele acelea, prin zăpadă, a fost fascinant pentru mine. Făceam comparație cu lumea lui Creangă, era singurul reper. Când ne-am întors, aveam mâinele și picioarele înghețate, cui îi păsa. Nu uiți asemenea momente. Lemnele trosneau în sobă. Mirosea a caltaboși, a sarmale și a cozonaci.
A doua zi era Crăciunul. M-au rugat să mai rămân câteva zile, dar pentru mine era de neconceput atunci să vină Crăciunul și eu să nu fiu acasă. Tata era ofițer, nu prea vorbea despre biserică, avea dosar; era pățit, o soră de-a mamei era fugită în America, dar în casă se țineau toate sărbătorile Paște, Crăciun. Bunica sădise ca orice mamă frumusețea sărbătorilor de iarnă în educația sa. Și venea personal la noi cu brațele încărcate, de sărbători, să ne transmită și nouă bucuriile prin bucuria și credința ei. Gazdele, Nea Gheorghe, soția Ioana (tanti Nela) și Titi, prietenul meu, erau oameni primitori, m-am simțit bine la ei.
Titi a vrut să mă învețe să mă dau cu schiurile. De unde schiuri, două scânduri cu două curele, două bețe. Aveai toate șansele să iei ceva tare în fund cu ele. Trebuia antrenament să tai zăpada în diagonală, de unde antrenament? Ne-am lăsat păgubași.
Făcuseră pregătiri așa cum se faceau la țară, să se bucure cei care le intrau în casă, dar să își tragă și ei sufletul în tihna zilelor scurte de iarnă, după munca de un an întreg, la câmp sau pe șantier. Totul era gata. A doua zi era Crăciunul. Trebuia să plec la prânz cu rata. Coboram cu Titi în Racovițeni și de acolo spre casă.
Așa trebuia să se întâmple…
Dimineața zilei de Crăciun ne-am trezit bucuroși. Gazdele aveau fețe luminoase și fiecare dintre noi, copiii, am primit bomboane de pom, câte o portocală, cozonac, nu mai țin minte exact. Nu îmi mai aduc aminte dacă am mâncat, dar sigur așa s-a întâmplat, de dimineață. Deja mă pregăteam să plec acasă. Nu mai aveam stare. Masa de Crăciun nu avea mare valoare, dacă nu stăteam la masă cu tata, cu mama, fratele și surorile mele. Mama făcea de toate: tobă, lebăr, caltaboș, specific zilei, cârnați, salată de boeuf, prăjituri. Farmecul era sub brad, cadourile. Îi plăcea să ne vadă pe toți la un loc. Sigur au împodobit și bradul. Deja îmi imaginam acestea când m-am despărțit de părinții lui Titi, mi-au urat „sărbători fericite” pentru părinți și pentru frați, mi-au dat și câte ceva din cele bunătați ale casei, cum fac oamenii cu inima mare. Pe drum pe zăpadă alunecam, râdeam, dar tot la cum aveam să găsesc acasă îmi era gândul.
Am ajuns în comună la Racovițeni. Lume multă aștepta, unii pentru Buzău, alții pentru Râmnic. Am așteptat cam vreo 20 de minute, deja lumea comenta că nu e normal să întârzie rata… rata însă se anulase. Când anunțul clar veni printr-un bătrân: „Nu mai stați tată, nu mai vine nicio mașină azi. Mi-a dat telefon fata de la Râmnic”, nu-mi venea să cred. Am amuțit. Amicul meu s-a uitat la mine, temător într-un fel, dar și bucuros altfel, poate rămâneam la ei. De uimire, nu puteam scoate niciun cuvânt, dezamăgirea mă domina vertiginos. Ne-am întors la Budrea. Când ne-a văzut, tanti Nela și-a dat seama, a încercat să mă îmbuneze, nu avea pe cine. Deveneam un arici. Nu-mi închipuisem că o sărbătoare așa de mult așteptată, de mine, în felul meu bineînțeles, poate depinde de o mașină care nu mai vine. La vărsta aceea, cred că clasa a șasea eram, neprevăzutul nu era în dicționarul experiențelor de viață, în felul acela, deși mai trecusem prim altele.
Se punea masa, mirosea a țuică fiartă. Pe fundul unei cești aburea un deget de licoare de prună și pentru noi, copiii. Am ciocnit, am zis „La mulți ani”, cu jumătate de gură. M-am înecat de la abur. Titi era bucuros. Nea Gheorghe bău țuica cu plăcere și se uita spre sarmalele fierbinți. Aburii mămăligii gâdilau nările alături de toate aromele de mâncare. Tanti Nela punea de toate pe masă și încerca să mă facă să uit. Eu nu, arici! Mâncarea intra cu noduri. Atunci nu realizam cum se simțeau gazdele mele văzându-mă îmbufnat în ziua de Crăciun. Conta doar să ajung acasă.
După ce s-a strâns masa de prânz, noi am rămas în camera de zi, la căldura focului. Prietenul meu încerca să mă convingă că nu este nicio tragedie încă o zi petrecută acolo. Avea dreptate, dar la mine se rupea tradiția, încă nu eram pregătit să zbor de acasă, nu aveam un plan de rezervă în caz că…
La un moment, pe la ora 14, tanti Nela intră în cameră și îmi spune: Te duce nentu Gheorghe la autobuz, peste deal, la Livada. Îmbracă-te, trebuie să plecați, o să vă apuce seara!
M-am îmbrăcat repede. Tatăl lui Titi era un om zdravăn, bine clădit, avea ochi blânzi, dar hotărâți. Mi-am luat la revedere de la cei rămași la Budrea, le-am urat iar „La mulți ani ” și am plecat. Mergi în spatele meu, mi-a spus, nea Gheorghe! Zăpada scârțâia, aveam sentimentul unei aventuri de iarnă, peste dealuri, în timp ce, mai târziu am realizat, omul acela a plecat de acasă în ziua de Crăciun, să mă ducă pe mine la autobuzul pentru Râmnic. Se întorcea din când în când și se asigura că sunt în urma sa. Nu zicea nimic. Tăcea ca dealurile, ca brazii. O tăcere adâncă pe note de pași scârțâind în omăt. Trecând printr-o plantație de brazi, am văzut o căprioară. Da, aventura mea căpăta proporții fabuloase! O căprioară în pădure, nu la zoo! Mergând dintre brazi, a țâșnit încă una. Eu eram extaziat, nea Gheorghe s-a întors spre mine, a zâmbit, Haide ne prinde noaptea! Deodată, la vreo cinci zeci de metri de cărarea pe care mergeam, am văzut un grup întreg. Erau vreo șapte, cred și un cerb tânăr. Avea coarne, dar nu mari și nici rămuroase.
Bucuria aceasta a vederii grupului de căprioare era o experiență inedită. Ghidul meu nu era impresionat, pentru el făcea parte din decor.
Dar lupi sunt? L-am întrebat cuprins de un fior neașteptat. Mai sunt, mi-a răspuns. Atunci am înghețat. S-a uitat la mine: Ți-e frică de lupi? Da, am zis eu. Zăpada era cam la înălțimea ghetei pe acolo. Undeva în față se vedeu lumini.
Uite, mai e puțin și ajungem.
Parcă înserarea se scurgea și dintre ramurile brazilor. Zăpada strălucea, scârțâia, mă pișca gerul la vârful degetelor de la picioare. Pe ici, pe colo apărea câte o casă. Era seara de Crăciun. Doar nea Gheorghe în bunătatea sa, plecase de acasă să mă ducă pe mine la autobuz. Poteca deja se făcuse uliță. Nu știu pe unde, cum, dar am ajuns la un magazin, cum era pe atunci, în mijlocul satului, universal. În stație mai erau câțiva oameni.
Bună seara, zice nea Gheorghe! Așteptați mașina de Râmnic?
Da, a răspuns unul dintre ei, zâmbind la mine. A trecut la deal, așteptăm să coboare.
Nea Gheorghe a băgat mâna în buzunar. A scos o hârtie de cinci lei, din pantalonii de dimie și mi i-a întins. Să iei bilet!
Mulțumesc!
Aș pleca și eu, trebuie să mă întorc la Budrea, a zis gazda mea către cei din stație, vă rog să aveți grijă de băiatul acesta să se urce în autobuz și să se dea jos la Râmnic!
Mergi sănătos! A spus zâmbărețul. Avem noi grijă! La mulți ani!
Nea Gheorghe mi-a strâns mâna. Mi-a dat sacoșa pe care a cărat-o tot drumul pentru mine. Transmite sănătate și sărbători cu bucurie domnului căpitan și mamei tale!
A plecat printre case, de data aceasta o umbră în întunericul serii.
Se lăsa ger, pișca la mâini și la picioare, nu am așteptat mult. A venit autobuzul. M-am urcat cu ceilalți. Am vrut să stau jos, pe scaun, dar nu se putea, era prea frig. M-am ridicat și mă țineam de o bară, lângă geam.
Mă gândeam la căprioarele pe care le văzusem. Atunci am realizat că poate ai mei nici nu mă mai așteptau. Când oprea autobuzul în vreo stație, mă uitam la cel care vorbise cu însoțitorul meu. Îmi făcea semn cu mâna că nu e grabă. Îți spun eu când ajungem! Mai avem vreo șase stații.
Când am intrat în Râmnic, am știut că sunt casă.
M-am dat jos la autogară. Cincizeci de metri mai la stânga în fața gării era autobuzul. M-am urcat repede, mai aveam doi lei, am luat bilet.
Blocurile din Costieni au început să se vadă. O bucurie imensă mi-a umplut sufletul. Toate blocurile aveau luminile aprinse. Mirosea a grătar, a cârnați, muzică, pocnituri de biciuri, colindători pe la blocuri. Sacoșa era cam grea, dar am dus-o. Când să intru în bloc, tata! Venea de la gunoi.
Ia uite, a venit boieru acasă! M-a îmbrățișat și m-a pupat pe frunte. La mulți ani! Am crezut că nu mai vii! Hai să le facem o surpriză!
Când am intrat în casă, au sărit toți pe mine. Da, atunci venea și pentru mine Crăciunul! Eram acasă. Mama nu știa ce să-mi pună mai întâi să mănânc. Fratele meu îmi arătă mândru pomul de Crăciun. Bradul era înalt, cât sufrageria. Coșulețele pe care le făceam noi la școală, din carton și acoperite cu hârtie creponată, erau pline cu bomboane de pom. Cadoul meu mă aștepta sub brad. Am văzut doar ceasul. Primisem un ceas. Era auriu, cu brățară, cadran roșu. Primul meu ceas: Luch.
M-au întrebat ce s-a întâmplat, le-am explicat, dar în ochi mi-au rămas silueta lui nea Gheorghe, prin zăpadă, și căprioarele.
Târziu m-am uitat pe hartă să văd drumul de la Budrea la Livada, peste deal.
Era iarnă, seara de Crăciun. Un om se ducea acasă la ai lui, după ce a făcut ca un alt copil să ajungă bucuros la ai lui.

Ion ROȘIORU

Pantumuri
722
În oastea veche ca şi ţara soldaţii tineri sunt mereu
Şi paradoxul e vizibil în zilele de defilare.
Mă-ncearcă un regret fantastic că n-am rămas soldat şi eu
Încât să strig şi azi: Hai, libi! cu netrucată disperare!
723
Din nuci bătrâni când plouă cad arare crengi uscate
Bucurându-se-n tăcere că se-ntorc în lut curat.
De visurile-mi frânte la calea jumătate
Să-mi mai aduc aminte deja voi fi uitat!
724
Bătrânii spun că toamna va fi extrem de lungă
De re-nfloresc salcâmii când vara e în toi.
Mă-ndoiesc că veşnicia care vine-o să-mi ajungă
Să-i dau sens major iubirii zămislite între noi!
725
Doi pruni gemeni în ogradă se usucă împreună
Plânşi cu lacrimi de şindrilă de-ntristata casă veche.
Unei karmice obsesii nu-ncetez să-i cânt în strună,
Ferm convins că-n altă viaţă ţi-am fost sufletul pereche!
726
Trece iar o nuntă pe la poarta
Fetei într-un scaun cu rotile.
Am momente când din toată soarta
Văd doar întâmplările ostile!
727
Miracolul transformă veşnic învingătorul în învins
Şi face să ţâşnească apa din piatra arsă peste zare.
În lupta mea cu mine însumi pierd totdeauna dinadins
Să pot apoi întru revanşă să-mi pun răbdarea la-ncercare!