Spații culturale nr. 56 (9)

Adrian MUNTEANU

LECTURI REGĂSITE

Episodul 1
3 ianuarie 1986

Terminat „Toamna Patriarhului” a lui Márquez. O paralelă dintre ea și „Un veac de singurătate” pare firească, mai ales din punct de vedere tematic. Aceeași vastitate a universului fixat cu nemaipomenită forță și intuiție a nuanțelor relevante. Este poate cel mai viril scriitor pe care l-am întâlnit, înțelegând prin aceasta capacitatea ieșită din comun de a pătrunde, de a perfora straturile superficiale ale conștientului și a ajunge să contureze un tot cu malformații gigantice. Virilitatea lui stilistică se transmite personajelor. Mi-a plăcut: „uriașele-i picioare de elefant senil”. Ce forță are cartea lui de a cuprinde antonimele fenomenelor, ideilor, spațiului! Ce intensitate imaginativă în portretul decrepitudinii! O să-mi revină multă vreme în minte imaginea vacilor. Nemaipomenită tehnica schimbării persoanei, a planurilor temporale și spațiale în interiorul aceleiași fraze! E drept că sunt cele mai lungi fraze concepute, poate, vreodată, dar e imposibil de sesizat pe parcurs vreo pierdere a suflului. Cantitatea imensă de cuvinte rostită într-o singură respirație devine la Márquez o inovație stilistică cu superbe valențe estetice, concepând o zidire de largi dimensiuni, cu o energie interioară dominantă.

4 ianuarie 1986

Început „Călugărița” de Diderot.
Ce înseamnă imediata comparație, chiar și fără voie! Îmi pare că are un caracter excesiv de didactic. Dezvoltarea narativă abundă în scene cu efect melodramatic, mai degrabă realist-romantice. Masa textului e dominată de gesturi retorice. Fluența nu i se poate imputa, dar construcția personajului se face prea mult explicativ și prea puțin numai prin propriile acțiuni necompletate de sublinieri privind caracterul ce le compune. Altfel, tonul confesional cade bine și salvează de la desuetudine. Este de urmărit în continuare mai ales deschiderea în linia clarificării filozofice. Interesantă pare până acum relația antagonică între adulația religioasă și critica ateistă.
Este un mistic modern.

5 ianuarie 1986

Continuat „Călugărița”.
Conținutul se prelungește cu o tentă virulentă privind practicile călugărești, mai ales notele ce țin de lesbianism. Nu cunosc exact modul de receptare în epocă, dar mi se parte extrem de curajos.
Periplul tinerei călugărițe începe să aibă nota forțată a unui dramatism cu orice preț. Inadaptabilitatea fetei este un dat organic. Se desprinde o detașare de ororile și perversiunile sociale, accentuată până la extrem, conferindu-i o aură mistică, adică inversul relației din text. Procedeu stilistic de avut în vedere.

6 ianuarie 1986

Terminat „Călugărița”.
Finalul romanului propriu-zis a rămas deschis.
Diderot are capacitatea de a generaliza întregul material de sensuri și acțiuni, surprinzând, în fond, un fapt particular.
Caustic și interesant finalul din „Întrebare către scriitori”. Este un program literar care detașează caracteristicile scrisului lui Diderot și îl plasează printre cei care întemeiază realismul. Între scris frumos și scris simplu și firesc sunt puși să aleagă cititorii: „care sunt bune? Cele (scrierile-n.m) ce-ar fi stârnit, poate, admirație, sau cele pe care, fără îndoială, le-ai fi crezut adevărate?”
Diderot alesese deja.

7 ianuarie 1986

Început „Nepotul lui Rameau”, al aceluiași D.
Mai mult de 200 de ani de când l-a scris? Incredibil!
Definiție: „un tâlhar fericit printre tâlharii bogați”.
Surprinzător acest personaj: prea complex pentru a putea fi real, prea firesc pentru a-l crede o ficțiune. Un personaj al contrastelor plasat într-o construcție dramatică ce anticipează formule de teatru modern. Poate merge până la teatrul total. Cere un actor total.

8 ianuarie 1986

Terminat „Nepotul lui Rameau”.
Evidențierea, cu fiecare replică, a stării ancestral contrastante a lui Rameau face ca finalul să pară firesc:
El (Rameau): Așa-i că sînt mereu același?
Eu (Diderot): Vai, din nenorocire, da.”
Curajos satirizează totul Denis Diderot și n-am sesizat unde greșește, deși s-a ambiționat să nu treacă nimic cu vederea din artă, filosofie și viață socială.
În esență, piesa e un monolog, o dizertație a autorului despre contemporaneitate. Valoarea piesei stă nu atât în exactitatea diagnosticului și anticipărilor, cât în crearea acelei incertitudini morale care este cel mai teribil seismograf al timpului său.
Am senzația că românul Mitică din Rameau își trage seva.
Abia acum regret că nu i-am văzut la București pe Moraru și pe Dinică, într-un spectacol care știu că a făcut vâlvă.

9 ianuarie 1986

Început „Jacques fatalistul și stăpânul său”. Adică o prelungire a operei lui Denis Diderot.
Modalitatea găsită de autor de a lega diversele povestiri din care este alcătuită cartea este ingenioasă. Dialogul firesc și vesel cu cititorul pe care îl implică în procesul de compunere a texturii este el însuși atractiv și-l dezvăluie pe Diderot cu spiritul său caustic, stare care se dovedește că-i stă cel mai bine. „Călugărița” este minată de pericolul lacrimogenității, nu numai din cauza stângăciilor unei lucrări de tinerețe, ci și prin subiectul care nu permite autorului să-și dezvăluie înclinația spre satiră. Cuplul Jacques – Stăpânul aduce binișor a Don Quijote – Sancho Panza sau împrumută tonuri și rezolvări rabelaisiene.
Din Rabelais mi se pare că se trage Diderot, cu plusul său de intelectualitate și de reflecție livrescă asupra lumii.

10 ianuarie 1986

Continuat „Jaques…”
Două izbânzi mai însemnate mi se par că ies în evidență:
– firescul dedublărilor în pasajele povestite de hangiță. Istorisește cu plăcere și, în același timp, răspunde interpelărilor celor din casă. Din suprapunerea celor două segmente ies pagini savuroase, umor, viața tumultuoasă a personajelor foarte precis conturate.
– tehnica de roman în roman folosită de Diderot. Cititorul este mereu implicat, rugat să găsească diverse continuări ale acțiunii, invitat să filosofeze, înfățișându-i-se efortul de laborator în redactarea romanului.

Un personaj vorbește despre religie și despre legi: „sînt o pereche de cârji care nu trebuies răpite celor cu picioare slabe”.

11 ianuarie 1986

Continuat „Jacques….”
Stare perpetuă: „Jacques își conduce stăpânul.” Este relația reală între cei doi. Spiritul este de partea servitorului care se adaugă astfel galeriei de bufoni din commedia dell arte.
Spațiul pe care-l încheagă povestirile incluse s-a lărgit permanent, culoarea unui mediu plin de vitalitate atrăgând atenția de pretutindeni.
Păcat că nu-i cunosc finalul. Cartea care a ajuns la mine n-am sesizat că nu are copertă la sfârșit și nici câteva foi decât la încheierea lecturii.
Am început Gogol – „Nevski Prospect”.
Se derulează cu accente preponderent romantice povestea tânărului pictor îndrăgostit de o fermecătoare brunetă care se dovedește a fi o depravată. Contraste tari între înfățișare și realitate, între aceasta și visul tânărului. Elemente de satiră apar numai în prezentarea categoriilor sociale care defilează la diverse ore pe cunoscuta stradă din Petersburg.

12 ianuarie 1986

Excesiv de liniară până acum figura pictorului, așa cum apare și în imaginea din visul fetei. Pare o proză în care mijloacele de expresie nu sunt suficient cristalizate, iar sublinierile sunt făcute pe un fond realist, dar cu tușe idealizate.
Excelentă ar fi, în final, o a treia ipostază care să le pulverizeze pe celelalte două, determinându-le limitele în viziune și stil.

13 ianuarie 1986

Continuat „Nevski Prospect”.
O lume care „respiră minciună” Lume de oameni mărunți, cu gesturi pe măsură. Piskariov și Pirogov sfârșesc lamentabil (moarte-dezonoare) în timp ce pe bulevard viața curge la fel de cenușiu, îmbrăcând lumea înconjurătoare într-o falsă lumină. Ambele părți ale povestirii se integrează nucleului meschin în rotirea perpetuă a căruia vor rămâne.
Încă persistă accentele romantice pe fondul realist.
Citit în totalitate scurta povestire „Nasul”. Altă fază de creație, câștiguri evidente. Proza este în cea mai bună linie a literaturii absurdului. Nasul maiorului Kovaliov, care dispare și reapare, are un tâlc notat chiar de autor: „Dar unde oare nu vezi absurdități?”
Apare aceeași lume măruntă care gravitează în jurul unor fapte banale și subliniază, cu forță realistă, lipsa de orizont.

14 ianuarie 1986

Început „Portretul” de Nicolai Vasilievici Gogol.
Trece de la zugrăvirea unei realități sociale, ca în multe dintre celelalte povestiri, la analiza unei stări interioare. Pare o profesiune de credință artistică. Pictorul Ceartkov are în fața tabloului bătrânului o stranie senzație de tulburare.
Sigur că e altceva când nu te rezumi la a vedea și reține ceea ce vezi cu ochii în exteriorul tău. Ar fi aceasta doar o primă încăpere din laboratorul creatorului.

15 ianuarie 1986

Continuat „Portretul”.
Inedită povestire prin conținutul ei. Portretul bătrânului, cumpărat de tânărul pictor, îi va schimba radical viața. Abdicarea de la pricipiile valorii adevărate, cantonarea în zona facilului, a succesului imediat, îl distruge sufletește, până la aneantizare.
Drumul tabloului, care face numeroase victime, continuă.
Seninătatea creației, credința în purificarea prin arta adevărată, până la detașarea de realitatea imediată, sunt subliniate de Gogol (cam tezist aici) prin antiteză cu satanismul unui produs lucrat fără plăcere, cu repulsie și care dă naștere la monstruozități sufletești.

16 ianuarie 1986

Citit „Mantaua” de Gogol.
Celelalte povestiri gogoliene apar acum doar ca prevestiri ale unei certitudini care este „Mantaua”.
Akaki Akakievici este chipul, de o extraordinară forță sugestivă, a slujbașului depersonalizat. Aici intervine, bine stăpânită, și tehnica sugestiei prin limbaj (dezarticulat, monosilabic, stereotip). Unica rază de lumină într-o viață fără evenimente este procurarea mantalei. Lumea din jur este minimalizată prin gesturile de o monotonie, o reținere și o lipsă de vigoare a copistului Akaki. Remarcabilă forță de caracterizare. Finalul, fantastic, este un act justițiar încercat de autor.
Citit „Caleașca”.
Tentă satirică privind lumea militarilor și boierilor de țară. Scena surprinderii lui Certokuțki, ascuns în propria-i caleașcă, este atât de savuroasă, încât autorul, firesc, n-a mai simțit nevoia să mai adauge ceva. Imaginea vizuală a scenei rămâne dincolo de punctul final.

17 ianuarie 1986

Citit „Însemnările unui nebun”.
Gogol alege calea inversă pentru descrierea mediilor favorite. De la ingenuitate la alienare. Scriitura e foarte modernă, cea mai tensionată din ce am citit scris de Gogol. Frazele se scurtează în favoarea ritmului. Nu mai apar elemente explicative, ci, din contră, elipse încărcate cu dramatismul scenelor conținute.
Început „Sentimentul românesc al ființei” de Constantin Noica.
-sufletul germanic -> sentiment deosebit al devenirii
– cel rus – > unul deosebit al spațiului
– cel american -> unul special al eficienței
întru – o închidere ce se deschide ( latinescul intro=înăuntru. Aduce și sensul de înspre)

Totul pleacă
în om -> Orizontul întrebării
– aduce o suspendare
de la întrebare
– devine o dublare a realității
– își poate alia negația
– împletirea cu nedeterminarea
– caracter indirect
– încarcă lumea cu posibil

18 ianuarie 1986

Continuat Noica.
Situațiile ființei
(în rostirea românească): – n-a fost să fie – ființă neîmplinită
– era să fie – ființă suspendată
– va fi fiind – ființă eventuală
– ar fi să fie – ființă posibilă
– este să fie – ființă ca intrare în ființă
– a fost să fie – ființă împlinită
„a fi sau a nu fi” – nonsens filozofic
are sens: „a prinde sau a nu prinde viață”

Sentimentul românesc al ființei se deschide către înțelesul ei rațional

(Va urma)

Dragoș NICULESCU

Nevoia de fulg

Mi-e tot mai greu să te declar învinsă
Acelei boli din care mă hrănesc,
Când bîntuie miros de iarnă ninsă
Şi cînd continui să te mai iubesc.

Şi-atunci te-aprind ca foc de încheiere,
Ca flacără de veşnic început,
Şi te ridic cu zbucium din cădere,
Şi te reneg ca pe-un obiect vîndut.

Ȋmi eşti desfrîu secătuit devreme
Şi arbitraj între-nchisori şi chei,
Tu, stare fixă-a unei mari dileme,
Tu, derdeluş prin noaptea unor zei.

Ȋmi las pe carnea ta sărut şi lacrimi
Ca evadatul condamnat etern
La libertatea cruntă-a unor patimi,
Prin gheara căror zilele se cern.

Chezaş rebel soluției iluzorii,
Visez un munte încă-mpădurit,
Unde-am simți cum ne pansează norii
Şi-unde-ar fi rost de leac şi de fugit.

Mai obosim prin scrîşnetul de oase,
Dar ia-ți opaiț de noapte şi de zi,
Căci te aştept, cu nişte blănuri groase,
La sania mea cu cerbi cuminți să vii.

Acest oraş murdar ne e blestemul
De-a ne iubi ca nişte muribunzi,
Cioplindu-ne cu dălțile totemul,
Mai disperați şi, totuşi, mai plăpînzi.

Mi-eşti lavă, scrum, destin şi amputare,
Ȋmi eşti noroc şi groaznic ghinion,
Mi-eşti visul ce-n coşmar îmi tot tresare,
Mi-eşti cîntec într-un accident afon.

Priveşte, nu e încă rost să ningă,
Dar hai să ningem singuri, omenesc,
Pînă cădea-va fulgul ce-o să stingă
Două nevoi de alb în mod firesc.

Iar albul, de-o uda încrîncenarea
Pămîntului uscat care sîntem,
Vor creşte mari nămeți peste surparea
Ȋn care-mbrățişați de frig cădem.

Pe grinduri

Cît de aproape e cerul aici! Suflet de copil,
albastru, jertfit de sus în lăncii de stuf…
Sînt un om primordial aşteptînd sfîrşitul lumii,
senin, înviorat din nimic, cu capul pe umeri
de linişti.

Prin sfînta apei leşie, aburind a miere putredă,
înotau caii, prin Dunărea adîncă, spre fumuri.
Aşa m-a purtat şi pe mine un roib lipovean,
într-o caleaşcă de lemn cătrănit, cu o vîslă-columnă
cioplită şerpeşte. Şi-apoi a intrat în hăţişul solar.
A tăcut.

Să contempli singurătatea divină a firului
de stuf plîngînd la margini de plaur,
ah, singur şi liber; ultimul lujer – coroana apusului,
pajul vînturilor! Să mori cu mîna pe pistoale ude,
ca un lotru de rînd, pungăşit la esenţă, braconat
la visarea de-o clipă !

Ochi de lupi în buturugi aprinse. Şi oasele noastre
pocnind pe rug ca boabele de porumb, şi greierii urzind
împlinirea deşertăciunilor… Cît a mai rămas din
timpul uitării? O zi ca o noapte? O noapte de-o zi?
Spune-mi tu, copile cu solzi, care înoţi peste cîmpuri!

Vor înmărmuri păsările cînd mă veţi atinge –
Umbra lor se va opri-n nemişcare, iar osul
peştilor amar, dulce se va face. Brusc, o nuntă
de deţinuţi între noi: eu – de-o parte, voi – de alta;
ne privim ciudat, parcă ne-am înţelege, şi-apoi
ne pierdem urma în alaiul mut al celor ce-au greşit.

Trec oameni în luntri, bărboşi. Vorbesc în şoaptă.
Am săpat fîntîni orizontale-n necuprins şi-i privesc
din spatele oglinzilor ca printr-un periscop tainic.
Vodkă şi pace. Şi peşte. Sînt un dezertor nebun,
hăituit de-un război etern. Dar aici, pe grinduri,
e capăt de drum. În fulgii cenuşei, înalţi,
se zbat ochii lui Dumnezeu peste leagănul lumii.

Sînt împotrivă

Mi-e tot mai greu să urlu, pădurile-s sărace,
Nici nu mai dorm pe funduri de bălți, precum odat’,
M-am cumințit prematur de la un timp încoace,
Am devenit modelul de om civilizat.

Aşa, doar într-o doară, de mă mai latră-un cîine,
Maşini tot trec prin mine de parcă nici n-aş fi,
Sînt predictibil astăzi cu fapta mea de mîine,
M-aplaudă în noapte săraci pe străzi pustii.

Şi nu mai ştiu ce-i asta – cînd dau să-njur mai bine
Ȋmi izvorăsc din gură multicolore flori,
Cînd mă irit mai tare mă iau de soț vecine,
Cînd vreau să-i iau la palme pe proşti mă trec fiori.

Opriți, opriți această îngrozitoare lume,
Destul cu mascarada impusă-n mod egal,
Mă simt topit în bine scîrbos şi fără nume,
Mă simt umana ființă supusă vegetal!

Căci sîntem sfere-opuse ‒ cînd vouă vă e bine,
Tocmai atunci mi-e mie îngrozitor de rău,
Şi cînd întrega lume a voastră e-n ruine,
Atunci surîd a şansă pe margine de hău.

Nu m-am simțit al vostru nicicînd, şi ca dovadă
C-am vrut mereu heraldul să fiu, curat şi bun,
E c-am purtat în suflet dor aprig de zăpadă
Şi-n geanta mea, bucata cea albă de săpun.

E laş prezentul vostru, vi-e ticăloasă clipa,
Trăiți murdar, sălbatic şi conformist, perfid,
Democrația faptei vă e, plenar, risipa,
Slugărnicia oarbă – un mod de trai candid…

Voi sînteți pepiniera de trădători de țară,
Voi dați mereu şoferul prăpăstios şi beat,
Ȋn timp ce steagul foamei tot flutură pe-afară
Şi viața tuturora e-un cîntec sfărîmat.

Aşa încît lăsați-mi şi dreptul, şi plăcerea
De-a-mi exprima boicotul în modul absolut,
Ca dizident în spațiul comun care-i durerea
Unui pămînt carpatic furat, distrus, vîndut.

Vreau să rămîn eu însumi în pura-mi inocență
Şi-n libertatea proprie de-a fi tot altcumva,
Vreau să mai bat coclauri ca stare de urgență,
Tot împotriva voastră, rebel şi nins de nea.

Rămîn cel ce deschide reci uşi cu chei inverse,
Sînt rezervația strîmtă a binelui lumesc,
Mi-arunc pe-o şa destinul părerilor adverse
Şi-n strigăt de contrarii încerc să vă iubesc.

Rămîneţi cu mine

În fiecare dimineaţă îmi continui rugăciunea de seară
şi apoi mă împrăştii ca un trunchi retezat de mîinile
unui sclav orb şi nebun în mai multe bucăţi,
ce poartă în seva lor galbenă mirosul pămîntului.
Devin mii de cioburi, unitas multiplex, abatele anonim
al unei resurecţii de proporţii, iar umbra mea adoarme,
ca un tergal al împăcării, întinsă peste cupolele catedralelor.
Mai jos, pe străzi, unii vînd sticle goale şi-mi strigă,
cu mîinile îndreptate spre mine, spre umbra mea,
spre singura mea parte care a mai rămas întreagă:
“Eşti totuşi os, neputinţa şi slava, nimicnicia şi sublima
lumină sînt toate, toate acolo, în albeaţa osului tău.
Minunata ta mamă îţi poate explica de ce osul tău este alb.
Ştim, este frumos să te odihneşti sau să mori înfipt
într-o cruce, dar dacă n-o să poţi muri pînă la capăt
şi o să-ţi răcească neeroic umbra, şi-o să cadă peste noi,
noi ce ne facem? La noi nu te gîndeşti?”.
Din cioburile de lemn ca nişte oglinzi împrăştiate
pe pămînt, din umbra aceea ca o pasăre cenuşie, uriaşă,
bolnavă le răspund: “Nu mi-a fost spaima niciodată
soră cu moartea, nu mi-a fost liniştea niciodată soră
cu viaţa. Rămîneţi cu mine, rămîneţi cu mine, nu mă
trădaţi! În urma noastră fluturii vor fi tot mai săraci
şi florile tot mai născătoare de vină”.

Lecția de istorie

La vremea cînd pe-aici se ridică aburul din frunze
şi maimuțica proletară descojeşte la mandarine,
bătrînii conchistadori se întorc în Spania
cu hainele mai ponosite şi demodate,
cu corăbiile putrezite,
fără a mai ține bine minte nici pentru ce au plecat,
aurul, oricum, a cam intrat la apă
şi dulcineele au ajuns de mult nişte pensionare
apatice, la a nu ştiu cîta generație de nepoți.

Ce să ştie ei că la răsărit,
pe unde Velázquez n-a înțărcat niciodată vreo iapă,
porcul pune de nuntă cu pîrlitoarea cu gaz,
țuica începe să se legene în ochii albaştri
ai foştilor ilegalişti, iar în spatele căminului cultural
mai joacă uneori şotron doar nişte dascăli de şcoală
ramoliți şi nostalgici…

Poți să le şi strigi, dacă te ține gîtul:
“Hei, voi fameni şi pirați, voi, lifte de-ale lui Cortez
şi Pizzaro, nu ştiți că pe-aici, pe la răsărit,
jalba e cea mai fragedă şi sarea, şi vadra cu apă
sînt cel mai bun anestezic al principiilor
flămînde şi pururi cîrtitoare?”,
că tot nu te vor auzi,
ei vorbesc de-acum azteca şi incaşa,
nu mai înțeleg decît şoapta fantomatică
a indianului responsabil cu focul
din piramidele celor mai liniştiți dintre noi.