Spații culturale nr. 56 (1)

EDITORIAL

Ovidiu BUFNILĂ

Prima Scrisoare Deschisă scrisă cu mare dragoste către românii de pretutindeni

Bunul român e pretutindeni prin lume. Bunul român e românul acela nu blajin de prost, istoriceşte vorbind, ci românul care, iubindu-şi patria pur şi simplu, fără surle şi tobe, îşi dăruieşte viaţa celorlalţi români care fie merită dăruirea asta, fie nu merită dăruirea asta.
Bunul român e pretutindeni prin lume, prin forumuri, prin bloguri, prin blocuri, pe la partide, în fabrici, la bancă, pe scara blocului, în excursie, la bibliotecă, la primărie, la casa de sănătate, în război, când vin inundaţiile, prin străinătăţuri, prin peşteri şi cafenele, prin malluri, prin parlament, prin guverne, prin gări, prin poezii şi romane şi filme, prin văi şi vâlcele, la grătar, la cozi, la carnaval, la bal ori la spital, când ai nevoie de o mână de ajutor.
E plină lumea de astfel de buni români. Trebuie doar să ai norocul să dai peste ei. Sunt români şi români aşa cum sunt ruşi şi ruşi, portughezi şi portughezi, evrei şi evrei. Nu-s românii ăia buni mai prejos sau mai presus decât ruşii cei buni, evreii cei buni, irakienii cei buni, cecenii cei buni.
A fi bun român astăzi înseamnă înainte de toate să nu-ţi baţi joc de alţi români. Dacă vine un român să-l ajuţi, să nu-l amâni, să nu-l duci cu vorba, să nu-l iei la mişto. Dacă poţi să-l ajuţi, să-l ajuţi. Dacă nu, să dai un telefon, să pui o vorbă bună, să răspunzi la telefon celui care ţi-a cerut ajutorul, nu să-l sictireşti, să-l iei la mişto, să-l iei în zeflemea. Vremurile sunt grele, mulţi români au nevoie de ajutor.
Cum n-avem înainte-mergători providenţiali care să ne scoată din rahat printr-un Miracol, trebuie să ne ajutăm singuri.
România se împarte astăzi între bogaţi şi săraci, între avuţi şi nevoiaşi, între ăia care au cu ce şi ăia care nu mai au cu ce. Aşa-s vremurile, asta e Istoria.
Bun român e acela care nu înfulecă durându-l în c*r de nevoiaşi şi care pune umărul să se deblocheze cumva Criza, cu adevărat. Bun român e acela care nu fitilează guverne la nesfârşit şi care bagă viteză să nu moară pensionarii de foame.
Bun român e acela care ştie cu adevărat ce fel de popor sunt românii ăştia iubiţi. Bun român e acel român care ştie să-şi ţină capul pe umeri.
Bun român e acela care înţelege rostul românilor: anume că nu suntem vitejii vitejilor, că ne place un şpriţ, o bere şi-un mic, că suntem lăudăroşi nevoie mare, că ne-am lua de piept cu Rusia, da’ ştim că n-am putea să ţinem război nasol, că ne halesc ruşii cu pene cu tot, că le-am da cu tifla americanilor dacă am putea, da’ nu ne mai transmit ăia Oscaru la televizie şi nu mai putem căsca gura la sclipiciul lor americănesc, că ne-am lua de piept cu Europa Occidentală să le arătăm noi ce deştepţi suntem, da’ ne taie ăştia de la porţie şi rămân ministerele fără posturi şi nu mai au unde lucra pe ruptelea verişorii, cumnaţii, finii, cumetrii noştri, dragii de ei.
Poate că rostul bunului român, ăla adevărat, e să înţeleagă cu adevărat ce fel de român e el însuşi şi dacă poate aşa, din bunătatea lui, să dea un pic şi la alţi români, fie că merită, fie că nu merită. Poate că rostul bunului român e să-şi vadă de viaţa lui, să se îmbogăţească şi el ca românii ăia fără de suflet şi, din când în când, să facă un bine, să-l ia în seamă Dumnezeu.
Poate că rostul bunului român e să fie naiv şi frumos şi melancolic şi băiat de treabă şi bun, tare bun la suflet, să nu zică alte popoare că n-avem şi noi simţire, adică acest bun român să fie scos la expoziţii şi târguri internaţionale, să vadă lumea largă că şi noi avem poeţii, naivii, romanticii, evlavioşii, bunii noştri la suflet.
Poate că rostul bunului român e doar să-l slujească de-adevăratelea pe Dumnezeu, nu să fure de la biserică, de la enoriaşi, de la stat, cine mai ştie?
Sau, şi mai şi, poate că rostul Bunului Român e să-l găzduiască din când în când pe Dumnezeu în trupul lui şi, atunci când îl întâlneşti pe Bunul Român care te ajută cu adevărat, să ştii aşa, în secret, că, de fapt, e tocmai Dumnezeu cel care te ajută la greu. E şi ăsta un rol, e o misiune, e un rost.

Vasile GHICA

La un sfert de mileniu după Mihai Viteazul, Cocuţa Conachi (Ţigăneşti,Tecuci) a pus piatra de temelie a unirii românilor

Să rememorăm telegrafic evenimentele istorice care au precedat Unirea Principatelor din 1859. În martie 1857, N. Vogoride, soţul Cocuţei, fiica importantului poet premodern, a fost învestit de turci în demnitatea de caimacan (locţiitor de domnitor) al Moldovei. Imediat au început certuri cumplite între cei doi soţi, deoarece Vogoride era un înverşunat antiunionist. Cocuţa s-a retras la Ţigăneşti (lângă Tecuci). Revenea în Iaşi doar când obligaţii protocolare îi impuneau acest lucru.
În urma Convenţiei de pace de la Paris, cele şapte Puteri garante (Franţa, Anglia, Prusia, Austria, Turcia, Rusia, Sardinia) acceptaseră ca cele două provincii româneşti să se unească, nu înainte de a fi consultat, printr-un scrutin (Divanurile Ad-hoc), electoratul. Vogoride falsifică, în mod brutal, rezultatul testului din 19 iulie 1857. Pentru Puterile garante, doleanţele românilor erau definitiv compromise. Demersurile insistente ale unioniştilor au rămas fără rezultat. Lipseau dovezile certe. Cu prilejul unei descinderi la Iaşi, Cocuţa găseşte în seiful soţului nişte scrisori compromiţătoare, venite de la Înalta Poartă şi de la ambasadorul Turciei la Londra. În unele era sfătuit cum să-i obstrucţioneze pe unionişti şi să falsifice rezultatul scrutinului, iar în altele era felicitat pentru „performanţele” obţinute. Dovezile erau incontestabile. Cocuţa nu a ezitat nicio clipă. Nu o interesa demnitatea de primă doamnă a Moldovei, care o aştepta. A rămas cu trei copii minori şi cu averea drastic dijmuită de soţul ei. Chemarea ţării a fost mai puternică. Am mai spus-o, gestul ei nu este cu nimic mai prejos decât cel al legendarei Ioana d’Arc, marea salvatoare a Franţei medievale. Prin C. Negri, fratele vitreg al Cocuţei, şi Dimitrie Rallet, scrisorile ajung la ambasadorul Franţei la Bucureşti şi apoi la revista „Steaua Dunării” de la Bruxelles. Europa a luat foc. Înalta Poartă este nevoită, în cele din urmă, să accepte repetarea scrutinului sub stricta supraveghere a Puterilor garante. Rezultatele au marcat, de data aceasta, unanimitatea unioniştilor. Drumul spre marele vis al unirii s-a netezit instantaneu şi a devenit realitate pe 24 Ianuarie 1859.
Din păcate, în entuziasmul lor fără margini, unioniştii nu s-au grăbit să-i adreseze eroinei prea multe elogii, deşi le merita cu prisosinţă. Gândind contrafactual, ce se alegea, oare, de principatele noastre, dacă gestul ei divin nu ar fi avut loc? Unirea s-ar fi amânat sine die. Ne-ar fi lipsit din istorie Momentul Cuza şi, după regula domino-ului, Monarhia, Independenţa, Marea Unire etc.
Nimeni nu mai poate să nege acum meritele istorice ale Cocuţei, fără să se acopere de ridicol. După Mihai Viteazul, ea a pus piatra fundamentală a unirii românilor. Termenul Mica Unire este eronat, pentru că ne poate sugera un fenomen secundar, neînsemnat. De fapt, aici s-au coagulat germenii Marii Uniri. Ce ar mai fi de făcut, în ceea ce ne priveşte pe noi acum? Evident, trebuie să o ajutăm să intre, cât mai grabnic, în conştiinţa poporului român. Spre regretul nostru, ingratitudinea unor istorici şi dezinteresul instituţiilor cu importante atribuţii în domeniu (şcoală, media, cultură etc.) sunt de neînţeles. Iată şi o rază de lumină. Cu un an în urmă, am trimis la Ministerul Educaţiei şi Cercetării Ştiinţifice un pliant despre Cocuţa, realizat împreună cu Fundaţia Pelin. (Eroina s-a născut şi a trăit o parte din viaţă la Ţigăneşti, la 3 km. de Tecuci. Este, deci, a noastră.) Spre cinstea diriguitorilor acestei instituţii, textul a fost trimis celor 7500 de şcoli gimnaziale şi liceale din ţară cu recomandarea de a fi dezbătut cu elevii. Mai mult, la solicitarea noastră, S.C. Gifarm (patroni Gina şi Pintilie Bute) a achitat suma necesară realizării unui bust. Cunoscutul sculptor Dan Mateescu şi-a făcut treaba bine şi repede. Ne-am împotmolit deocamdată în hăţişul birocratic (avize, schiţe, contracte etc). Evident, nu vom renunţa. Cocuţa trebuie să fie înălţată pe soclul recunoştinţei naţionale. Rugăm cadrele didactice ca, în zilele de 22 şi 23 ianuarie, să le vorbească elevilor din toate clasele şi chiar copiilor din grădiniţe despre eroina noastră şi să le pună în piept cocarde cu chipul ei, pe care să le aşeze apoi cu pietate acasă, pe masa lor de lucru.
Am intrat în anul Centenarului Marii Uniri. Există pericolul să compromitem acest sfânt eveniment prin festivism şi demagogie. După năucitoarele rătăciri postrevoluţionare, e timpul să elucidăm relaţia dintre patrie şi individ. Patriotismul nu înseamnă declaraţii sterile şi pompoase. El presupune ca fiecare individ să-şi facă munca lui la timp şi în mod responsabil, să preţuiască marile valori ale neamului şi să-şi direcţioneze viaţa în lumina experienţei acestora. Pentru că, popoarele care nu-şi respectă trecutul, nu au niciun viitor. Să ne selecţionăm conducătorii din rândul acelor profesori de demnitate şi energie naţională capabili să gestioneze corect complicata problematică internă şi externă a interminabilei noastre tranziţii. Să nu le mai permită extremiştilor şi denigratorilor străini să ne jignească şi să ne umilească, uneori, chiar la noi acasă.
Decodată corect, lecţia de înalt patriotism a Cocuţei poate contribui la redeşteptarea poporului român. „Acum, ori niciodată.”

IN MEMORIAM

Radu CÂRNECI
(1928-2017)

A plecat dintre noi Poetul Iubirii…

Poet, eseist, traducător, jurnalist literar, editor.
Născut la 14 februarie 1928, în satul Valea lui Lalu – comuna Pardoşi, jud. Râmnicu Sărat (azi, Buzău).
Licenţiat al Facultăţii de Silvicultură din Braşov (1954).
A înfiinţat, în 1964, la Bacău, revista de cultură Ateneu (serie nouă). A fost secretar al Uniunii Scriitorilor (1972–1976), apoi şef al secţiei de literatură şi artă la revista Contemporanul (1976–1990). În ultima perioadă a vieții a fost director al Editurii Orion (din 1991) şi director executiv al Fundaţiei Naţionale „Izvoare“ pentru protecţia Naturii şi Artelor în România (începând cu 1997).
Din bogata-i operă subliniem: Orgă şi iarbă – 1966; Umbra femeii (sonete) – 1968; Centaur îndrăgostit – 1969; Grădina în formă de vis (noi sonete de iubire) – 1970; Cântând dintr-un arbore – 1971; Oracol deschis – 1971; Cântarea cântărilor (parafrază modernă la celebrul text omonim, din Vechiul Testament, atribuit regelui Solomon) – 1973; Banchetul – 1973; Temerile lui Orfeu – 1978; Un spaţiu de dor (col. „cele mai frumoase poezii“) – 1980; Sonete (de iubire şi moarte) – 1983; Clipa eternă (col. „poeţi români contemporani“) –1988; Scrisorile către Dorador (text român-francez) – 1997; Heraldica iubirii (col. „biblioteca pentru toţi“) – 1999; Scrieri (ediţie în trei volume, îngrijită de autor, selecţie din întreaga-i operă: I – Arborele memoriei; II – Heraldica iubirii; III – Clipa eternă) – 2004. Din traduceri, notăm (numai pe cele editate în volume): Léopold Sédar Senghor (Senegal): Jertfe negre – 1969; Srečko Kosovel (Slovenia): Extazul morţii – 1975; Kahlil Gibran (Liban): Profetul şi Grădina Profetului – 1983; Charles Baudelaire (Franţa): Florile răului „Les fleurs du mal“ (prima integrală lirică Baudelaire în limba română, înfăptuită de un singur traducător) – 1991; Jacques Chessex (Elveţia): Elegiile lui Yorik – 1995; Mousse Boulanger (Elveţia): Inimă de aur – 1998; Delmira Agustini (Uruguai): Dulci elegii – 2002.
Radu Cârneci a fost şi autorul unor mari antologii literare, astfel: Sonete – Shakespeare – Voiculescu – 1996; Arborele neuitării (cuprinzând poeţi de limbă română din Israel) – 1997; Mioriţa – în şapte limbi (română, franceză, spaniolă, italiană, engleză, germană, rusă) – 1997; Poezia Pădurii române (patru volume; I – poezie populară de inspiraţie silvestră; II – clasicii; III – modernii; IV – contemporanii) – 2001; Cinegetica (trei volume de texte din literatura universală şi română) – 2003; Antologia Cântarea Cântărilor (cuprinzând 16 variante în limba română, de la cea din Biblia lui Şerban –1688 şi până în 2008) – 2009; Antologia Sonetului Românesc (trei volume) – 2009.
Premii ale Academiei Române şi Uniunii Scriitorilor, Doctor Honoris Causa al Universităţii „Vasile Alecsandri“ – Bacău.

Poem cu clopote

…spre Mausoleul sfânt, bat clopote…

Ele vin din iarbă, de sub iarbă
din pământ de sub pământ
din izvoare de sub izvoare
din oase de sub oase
din tăcere de sub tăcere
mereu înviere.

Ele vin din arbori peste arbori
din pietre peste pietre
din paşi peste paşi
din moarte peste moarte
şi ne sună şi ne dor
clopote cu lună sub nor…

(…Vai, clopotele de sânge cum bat
din pământ peste pământ
în sânge dinspre sânge
în noi dinspre noi, clopote
cu limbă de cer dinspre cer
cum intră în noi şi ne cer.

Iată bărbaţii din carne sunând
iată clopotele lor sângerând
iată degete, iată ochii de dor
iată tăcerea tâmplelor
iată valea cu bărbaţii sunând
iată clopotele lor sângerând…)

Intră în noi clopote de pământ
clopote de oase dansând
din stele din ciocârlii din grâne
în noi azi, în copii mâine
o ţară de clopote în noi răsunând –

sus, vulturi de clopote zboară rotund…

Dulce pasăre a tinereții

– nepoților mei, Timon și Aron, cu mare dragoste! –

Dulce pasăre a tinereții noastre
tu, ce rămâi undeva
unde nu rămânem noi, dulce pasăre
iartă-ne nouă că îți urmărim zborul
slujind chipului tău și ne iartă dacă
– îndrăznind să credem că nu ne părăsești –
gândim la chipul și cântecele tale
ca la sângele nostru.

Carnea noastră de o ființă cu
carnea ta neprihănită de timp
nervii și părul și pașii noștri
de o ființă cu
aripile tale
de-o ființă cu
ochii tăi
gândul și cutezanța noastră rămân aici
iar tu
te duci undeva unde nu este durere…

(…Și nu ne duce pe noi în ispita tinereții dintâi
fiindcă sunt alții care vor să-ți aducă jertfe
să-ți sculpteze zborul de frunză
să-ți fure viersul de iarbă veșnică
și le iartă lor păcatele frumoase…)

Facă-se voia ta, dulce pasăre –
ci noi
te vom urmări cu ochii și sângele
pe toate drumurile tale de cer
iar noaptea vom visa cai înaripați
și ultima dragoste ca o apă de somn
va intra în sângele nostru târziu
ne va otrăvi încetul cu încetul, apoi
dincolo

Iar tu vei rămâne în împărăția ta
dor lung de soare și stele
de iarbă și vânt și ploaie
mereu în împărăția ta, dor lung sete
dulce pasăre…

Sâmbăta morţilor

…stau în pământuri morţii sub zăpezi:
credinţă veche-n ceea ce mai crezi
închipuiri-îmbrăţişări sub cruci
te duce gândul unde-ai să te duci
spre-a te-ntâlni cu ceea ce nu vezi –

dorm în pământuri morţii sub zăpezi…

(…trei sinucideri m-au voit prin vreme
trei paloșe ivindu-mi-se-n steme
trei lungi săruturi rotunjind averea
şi steaua străjuind la învierea
în sângiuiri pornirilor blesteme
trei paloșe m-ademenind în steme…)

…pâine şi vin pentru acei ce nu-s
decât păreri: cădelniţări-apus
şi lacrimi seci topindu-mă-n țărână
ivind fântâni la Moartea-n har stăpână
spre-a re-zidi iubirea în Iisus –
pâine şi vin pentru acei ce nu-s…

Maria din Magdala, rugându-se

„…rămâi în mine, nu mă părăsi!
sămânța Ta mă-ndeamnă a-nflori;
sunt ca grădina-n secetă plângând
de nu m-ajuţi mă voi sfârşi curând
speranţă şi închipuire-mi fii
rămâi în mine, nu mă părăsi…

(…iubindu-mă, Tu mă ferești de moarte
iar timpul n-o să-mi fie-n clipe sparte
ci-n lungi banchete cu trăiri adânci
supusă blând minunilor-porunci;
spre a rămâne literă în carte
iubeşte-mă, spre-a mă feri de moarte…)

…nu mă lăsa de chin şi însetare
cuprinde-mă în sfânta înserare
îngeri tăcuţi ne-ajută iar să fim
îndrăgostiţi peste Ierusalim:
adâncul meu Te va primi-n ardoare
iubeşte-mă în sfântă-mpreunare…“