Spații culturale nr. 57 (10)
Octavian MIHALCEA
UN PERIPLU APROAPE INIȚIATIC
Volumul lui Ioan N. Roșca, Modern și contemporan în plastica europeană (Editura Eikon, București, 2016), realizează o incursiune extrem de captivantă în spiritul artei europene, acolo unde întâlnim multiple teme care au stat la baza capodoperelor. Profesorul de filosofie Ioan N. Roșca dovedește o deosebită acribie în actul analizei creațiilor aparținând unor vestiți artiști plastici, fiind evidențiate detalii extrem de semnificative pentru ceea ce aveau să însemne acestea la nivelul universalității. Pornind dinspre elanul ontologic renascentist înspre istoria artei moderne și contemporane este realizat un periplu aproape inițiatic printre capodoperele celor mai valoroși protagoniști ai spectacolului pictural și sculptural propriu patrimoniului umanității. Astfel, avem acces la spiritul holistic al ideaticii europene, reflectat în domeniul artelor frumoase, fiind recognoscibile corespondențele dintre elementele literare, filosofice, sau științifice și profunzimea sferei plastice. Spre exemplificare, vom alege un fragment din portretul dedicat vulcanicului promotor al clar-obscurului, Michelangelo Merisi Caravaggio (1571-1610) : „Figurile mitologice pictate de Caravaggio lasă aceeași impresie de personaje reale, rupte din viață. De exemplu, în tabloul Amor victorios (1601-1602), zeul iubirii este înfățișat ca un adolescent plin de sănătate, cu aripi, care se bucură de viață dându-se în leagăn, alături de câteva instrumente muzicale, semn al unității dintre iubire și muzică. Personajele biblice sunt și ele eminamente umane. Sf. Ioan Botezătorul (1602 și 1610) este reprezentat ca un adolescent nud, alături de un berbec, care simbolizează jertfa creștină. Hristos în Ecce homo (1606) este aureolat doar de faptul că Pilat, care îl arată mulțimii, și temnicerul nu îndrăznesc să-l privească. Caravaggio a reînnoit pictura prin redarea plină de realism și dramatism a personajelor și scenelor de viață, înclusiv a celor religioase, prin care a prefigurat barocul și a dat întreaga măsură a tehnicii clar-obscurului.” Cu ajutorul unui salt spațio-temporal, ajungem în preajma unui veritabil guru al spiritului art nouveau , Gustav Klimt (1862-1918) : „Tablourile simbolice și mitologice ale lui Gustav Klimt sunt, în genere, cât se poate de sugestive pentru căutarea adevărului și pentru motivul iubirii. În tabloul intitulat Adevărul nud (1899), adevărul este reprezentat printr-o tânără, evident nudă, ținând în mână o oglindă, prin care să se poată reflecta lucrurile. Pentru Klimt, tânăra, principiul feminin, este și adevăr și sursă a adevărului. În general, pentru Klimt, omul, al cărui adevăr îl caută, este, înainte de toate, o ființă dominată de Eros, de iubirea pământească, carnală. Este o concepție specifică pentru afirmarea psihanalizei lui Freud, care a pus în evidență importanța inconștientului uman și a Erosului inconștient.” Această pasionantă lucrare, Modern și contemporan în plastica europeană, evidențiază plurivalente observații menite a reliefa subtilitățile autorilor abordați. Situându-se la nivelul afinităților elective, autorul abordează cele mai reprezentative opere încadrabile modernității și perioadei contemporane, partea finală a cărții analizând sculpturile marcante pentru perioadele amintite. Prin constante puneri în discuție sistematice, rezultanta estetică pe care o supunem atenției se dovedește deosebit de transparentă, pe cât se poate în afara echivocurilor.
Mircea DUMITRIU
MUSCELENII, vol. IV, RUINA
Am început lectura romanului RUINA (ed. Editgraph, Buzau, 2017, 428 p.) cu nerăbdarea cunoașterii acțiunii și comportamentului muscelenilor – întâlniți în volumele anterioare ale ciclului MUSCELENII (FAGUL, UMBRA, NORUL) -, situați la răspântia celor două lumi ale existenței lor: cea a totalitarismului comunist prăbușit după evenimentele din decembrie 1989, care au propulsat țara noastră într-o altă eră, și cea a democrației constituționale, a separării puterilor în stat și a economiei de piață. Până acum s-a scris încă puțin și oarecum nesemnificativ despre acest segment istoric, scurt ca întindere, raportat la scara timpului – și la care suntem contemporani. Cu atât este mai temerar demersul literar al scriitorului Titi Damian, care s-a angajat să surprindă și să cuprindă în plan literar-artistic fenomenele economice, sociale și politice, dar și de altă natură încă nedecantate, cu toate impedimentele ce decurg dintr-o asemenea întreprindere deloc lesnicioasă. Autorul a reușit să surprindă o realitate istorică pe care a înțeles-o și a simțit-o cu intensitate.
Interesul provocat de lectură este pe deplin agreabil. RUINA este structurată în nouă capitole, iar autorul cărții îl conduce pe cititor în perimetrul localității Muscelu – Cărămănești, dar și în alte zone rurale și citadine, mai apropiate sau mai îndepărtate de obiectivul central amintit.
Acțiunea romanului debutează în perioada de timp imediat următoare evenimentelor din decembrie 1989 și se desfășoară în primii ani ai ultimului deceniu din secolul al XX-lea. Comunitatea rurală din localitatea amintită resimte impactul istoric al prăbușirii regimului comunist totalitar și trecerea la un nou sistem politic democratic, constituțional, în care, sub auspiciile economiei de piață, încep să funcționeze componente specifice ale acesteia. Imaginea știută a satului tradițional începe să se estompeze și treptat-treptat ea se schimbă prin mutații demografice (plecări ale tinerilor la oraș sau în străinătate). Locuințele sunt părăsite, are loc o împuținare a locuitorilor.
Doi dintre eroii principali ai ciclului MUSCELENII, Stela și Ion Mândruță, au îmbătrânit, sănătatea lor s-a șubrezit. Șubredă a devenit și casa lor care necesită reparații, timpul degradând-o inevitabil. În viața acestui cuplu, ca și în traiul celorlalți consăteni, evenimentele de la București care au determinat schimbarea cursului istoriei țării și implicit și pe a lor, au avut la început un impact insuficient de deslușit în conștiința sătenilor. Acești oameni aveau deplină încredere în viața pe care o trăiseră cu bucuriile și necazurile inerente, de la începutul colectivizării forțate a agriculturii: „Ei așteptau să-și reia viața pe care o știau de demult când toată suflarea era prezentă de demult, să-și conducă treburile satului după legile firii și ale pământului.” (p. 20)
Decesul mamei iubite, Stela Mândruță, îl copleșește pe Florin, fiul cel mare, care ajunge în localitatea natală surprins brusc de inevitabilul sfârșit pământesc al celei care-i dăduse viață. (Capitolul I )
Un moment deosebit în existența muscelenilor este cel al dizolvării Cooperativei Agricole de Producție și întemeierii unei Asociații Cooperatiste. Noua formă de proprietate asupra pământului nu este scutită de temeri, de îndoieli ale țăranilor, provocate de practici birocratice și de nereguli aparținând autorităților locale, unele inerente oricărui nou început de drum, dar și amenințați de inși tentați să-i înșele pe sătenii cinstiți, de bună credință. (Capitolul II)
Ion Mândruță asistă, ca și ceilalți consăteni, la părăsirea satului de mulți locuitori – majoritatea tineri – care vor lua drumul orașului sau al străinătății. Om cinstit, gospodar, el se confruntă cu oameni certați cu legea care îi fură din gospodărie bunuri agonisite
Dispariția clopotului celui mic de la biserică cu complicitatea unui preot mai puțin ocupat de ritualurile și practicile duhovnicești, este un fapt grav, ieșit din comun. Alt clopot apare în locul celui sustras și dispărut, dar sătenii sunt bulversați de acest schimb dubios. (Capitolul IV). Noul climat relațional al jocului cererii și al ofertei specifice economiei de piață începe să funcționeze și în localitatea musceleană. Un întreprinzător își înjghebează un market care devine un loc frecventat de săteni. Ion Mândruță începe să aibă probleme de sănătate datorate diabetului, dar fiul său Florin, grijuliu, se ocupă îndeaproape de părintele său, internându-l în spital pentru a fi tratat și vindecat. (Capitolul V) În mentalitatea și în comportamentul unor oameni ai locului s-au produs mutații care nu totdeauna sunt normale, deoarece se produce o alterare a raporturilor normale străjuite de spiritul civic aflat nu de puține ori în suferință. Au loc furturi, înșelăciuni ale bunei credințe, săvârșite de inși dubioși, puși pe căpătuială, ocolind cu bună știință munca cinstită. Și-a făcut apariția și pe aceste meleaguri o categorie de oameni dornică să se îmbogățească cu orice preț prin speculă, înșelând cu promisiuni amăgitoare sau mincinoase buna credință sau naivitatea producătorilor locali. Samsari necinstiți fură taurul unui sătean. Asociația de producători are și multe deficiențe de natură organizatorică, iar acestea provoacă nemulțumiri, justificate din partea membrilor acesteia (Capitolul VI) Sătenii se confruntă cu promisiunile unui investitor străin din Danemarca, acesta propunându-le să-și vândă pământurile, dar muscelenii refuză categoric oferta care, sub raport pecuniar la prima vedere, i-ar avantaja. (Capitolul VII).
În continuare, acțiunea din RUINA se transferă la orașul Buzău, unde familia profesorilor Sonia și Florin Mândruță participă la nunta unor consăteni. Este o adunare simbolică a muscelenilor care interpretează la un moment dat un dans local – Brâul. Jocul se distinge printr-un ritm susținut, un dans energic bărbătesc care semnifică solidaritate, un dans al fiilor satului veniți din diferite colțuri ale țării sau chiar de peste hotare pentru a se reuni temporar în familia lor de suflet, cea a oamenilor de sub munte liberi, demni și mândri. (Capitolul VIII)
Finalul romanului îi găsește pe musceleni solidari pentru a-și apăra pădurea care le aparține și care începe să fie tăiată abuziv de către un investitor care le-a încălcat drepturile lor sacre de proprietate. Sătenii izbândesc în realizarea actului lor justițiar, împiedicând tăierea completă a pădurii de către străinii dornici de îmbogățire în detrimentul proprietarilor de drept care moșteniseră din moși-strămoși un patrimoniu forestier inestimabil. Fagul continuă să rămână pentru ei aceeași prezență tutelară pe care acum mai mult ca niciodată le ocrotește ființa și destinele lor din generație în generație (Capitolul IX)
Țesătura epică a romanului este bine închegată în articulațiile sale care susțin trainic prezența și comportamentul persoanelor, conflictelor care se produc între ele, motivele și simbolurile literare, cadrul geografic și încărcătura istorică. Ion Mândruță a îmbătrânit, dar anii i-au sporit experiența de viață, înțelepciunea și cumpătarea, aducându-i respect și încredere din partea obștii. El, aidoma Fagului celui Mare, emană judecata gândului și echilibrul psihic, calități pentru care e consultat și ascultat. Părinte iubitor al celor doi fii, Petrică și Florin, bătrânul Mândruță se străduie, deși nu prea reușește, să armonizeze relațiile dintre feciorii săi, extrem de deosebiți unul față de celălalt. Cel mic, Petrică, se dovedește extrem de egoist față de părintele și fratele său. O continuă și nesățioasă poftă de înavuțire, de satisfacere a intereselor familiei sale în defavoarea părintelui și fratelui său îi caracterizează comportamentul, iar formele de manifestare ale unui caracter greu de acceptat pentru o ființă normală și morală îmbracă forme odioase, chiar patologice. Ajunge chiar să-și însușească fraudulos economiile adunate cu greu ale părintelui său și să-l molesteze. Își impune punctul de vedere asupra proprietății casei părintești considerând că dacă el îl va îngriji pe Ion Mândruță, fratele său, Florin, nu mai are drept de coproprietate. Florin Mândruță este un altfel de om, un altruist, înțelegător, deschis pentru dialog, cedând mai mereu în fața insolenței lui Petrică, deși are momente de exasperare față de manifestările de neînțeles ale mezinului. Cuplul profesorilor Sonia și Florin Mândruță alcătuiește un mariaj de soți care se completează reciproc, trecând cu bine asperitățile inerente pe care le întâlnim în orice familie. Profesoara Sonia Mândruță se remarcă prin disponibilitate manifestată în multe situații pentru instaurarea normalității vieții de familie în care sunt implicați cei doi frați. Aceste personaje ale cărții sunt relevante pentru ilustrarea unor trăsături tipice țăranului român: bun gospodar, virtuos în îndeletnicirile pe care le practică, îndatoritor față de semenii săi, pion de demnitate în împrejurări critice care îi pun la încercare rezistența morală. Și alte personaje ale cărții se disting prin autenticitate, prin realismul modului în care faptele lor se înscriu într-o existență meritorie activității fiecăruia în parte și, prin extensie, pe toți la un loc. O tipologie umană diversă și foarte bine individualizată menține constant interesul cititorului care reține personajele datorită unei arte a portretizării pline de culoare. Un profil distinct în galeria umană diversă și complexă îl oferă exemplele grăitoare ale dialogului din narațiune. O femeie din sat, Ioana a lui Ungureanu, se dovedește o excelentă tămăduitoare a suferințelor fizice care-i încearcă pe unii consăteni. Alt personaj, Ilie, clopotarul satului, este un virtuoz al manevrării celor două clopote – Cel Mare și Cel Mic – într-o simfonie orchestrală care, prin dangătele produse, asemenea unei clepsidre, măsoară scurgerea nisipului, trecerea timpului, inevitabilă și ireversibilă. Vecinii lui Ion Mândruță, Ion și Rița, oameni gospodari, au grijă de casa bătrânului când acesta este plecat din localitate și se îngrijesc, atunci când Sonia și Florin Mândruță vin la casa părintească, să le pregătească o ședere cât mai plăcută printr-un sprijin atât de necesar celor doi după o călătorie obositoare care presupune refacere fizică și psihică.
O femeie curajoasă, Ioana lui Chiostec, se remarcă prin poziționarea ei în fruntea sătenilor protestatari față de mânuitorii drujbelor care distrug Pădurea Samarului ce aparținea locuitorilor din moși – strămoși. În mod firesc, este prezentă – dar se manifestă la personajul principal, ca și la altele episodice – o ruină sufletească și spirituală. Bătrânul Ion Mândruță suportă cu greu singurătatea vieții după decesul soției sale, Stela. Florin Mândruță are momente, și nu puține, când resimte puternic ruina sufletească provocată de moartea mamei sale sau suportă cu greu alt vid sufletesc provocat de lipsa de umanitate a fratelui său, manifestată și față de părinți. Apoi mai există și alte forme de manifestare a ruinei prezente în mediul natural, bunăoară invazia devoratoare, simbolică, a omizilor asupra a tot ce întâlnesc în calea lor, amintind de agresiunea violenta și haotică a păsărilor asupra oamenilor îngroziți din celebrul film regizat de Alfred Hitchcoc, sau agitația nefirească a urșilor care își părăsesc bârlogurile producând pagube materiale și agresând oamenii. Ca și în romanele precedente, autorul își înzestrează eroii cu o trăsătură definitorie: spiritul justițiar impus de practicile necinstite ale unor îmbogățiți peste noapte. Fagul cel Mare domină încă peisajul natural, deși mândrul „părinte” al Pădurii Samarului nu mai este cel de altădată. El continuă să dăinuie aproape ruinat de vitregiile naturii și, asemenea unui altar, îi așteaptă pe oamenii locului să vină să i se închine și să se reculeagă, să-si reîmprospăteze energiile fizice și morale, secătuite de suferințe. Arborele a înfruntat cu stoicism timpul, iar rădăcinile sale, adânc înfipte în pământul sănătos, transmit tulpinii și crengilor o sevă dătătoare de speranță, încredere și vitalitate celor a căror existență se identifică cu coroana sa maiestuoasă. Autorul cărții își plasează acțiunea într-un cadru geografic în care pulsul istoriei bate din timpuri imemoriale, în acest ținut de basm al țării noastre de unde răzbat primele începuturi ale civilizației autohtone ale creștinătății și ale originilor îndepărtate ale poporului nostru. Gândul interior al lui Ion Mândruță mărturisit la sfârșitul cărții este emblematic pentru a sublinia un mare adevăr: satul nu are cum să moară. Atâta timp cât muscelenii nu vor dispărea oriunde se vor afla: „Tot ce nu are rădăcini, putrezește. Aici sunt rădăcinile noastre!” rostește testamentar în finalul cărții personajul principal Ion Mândruță. (p. 396)
Roman al unei depline maturități scriitoricești, cartea domnului Titi Damian, a patra și ultima din tetralogia MUSCELENII, invită incitant pe cititori la reflecții asupra destinelor oamenilor, nu de puține ori în derivă datorită convulsiilor și meandrelor istorice. Acești oameni, așezați la o răspântie hotărâtoare a existentei lor, continuă să spere că, după ruina materială și implicit spiritual-morală, va urma o reconstrucție economică, socială și îndeosebi politică, așezată pe un trainic edificiu moral, atât de necesar lumii în care viețuiesc. Așa cum, de altfel, Pasărea Phoenix a renăscut din propria cenușă.
Mariana GURZA
Arta poetică a Irinei Lucia Mihalca, ziditoare de suflete
Motto:
,,Poezia – trandafirul ce creşte în potir de aur, sufletul frumos”. (M. Eminescu)
Poeta Irina Lucia Mihalca este o călătoare în univers, ,,închizând/ din lacrimile Maicii Domnului/ în secțiunea de aur a Timpului cu Veșnicia”. Un drum lung și încărcat de sentimentele autoarei ce sunt prezente între cer și pământ.
Volumul ,,Dincolo de luntrea visului”, apărut în condiții excelente la editura Mușatinia, Roman, 2016, surprinde poeta la porțile cerului vorbind cu sine, cu freamătul pământului, cu valurile iubirii răscolite de timp. Astfel transcende tainic într-o altă lume plină de înțelesuri.
,,Prin lumina felinarelor,/ aripi de înger sfâșie tăcerea,/ Prelinse în urmă, două din umbrele mele/ se întind către cer”. Urmele sufletului caută urmele poetei în timpuri.
Lirismul autoarei inundă paginile ca un susur cristalin. Trăiri unice își găsesc locul în sacralitate. O poezie existențială, mitologică, erotică, așa cum pentru antici, poezia era o aventură a spiritului care caută, instruiește și ne comunică o cunoaștere.
Pentru Irina Lucia Mihalca, „destinul lumii se vestește în poezie”(M. Heidegger). În căutarea sufletului pereche, cutreierând prin cer, prin ierarhia îngerilor, se simte ,,manifestarea Absolutului…”
Găsim în discursul poetic idei care au fost abordate la majoritatea scriitorilor preocupați de timp și spațiu, de dorința de a atinge veșnicia. Se știe că omul, prin creație, descoperă, prin el însuși, dumnezeirea. „Dacă poeziei îi e dat atât de mult – să păstreze în cuvânt adâncimile ființei și uneori să le redea ecoul sau cutremurul – cum poți cuteza să fii poet?” (C. Noica)
Irina lucia Mihalca a cutezat și a reușit să atingă cerul. Printr-o construcție personală, aidoma unui arhitect al cuvintelor, metafora a prins viață. Cuvântul a devenit lumină, marcând astfel apogeul actului poetic. Căutarea sfințeniei ca dar este o caracteristică a poeților ce își doresc ca harul primit de la Creator să se răsfrângă asupra Universului cu responsabilitate. Parafrazându-l pe N. Crainic ,,harul nu e ceva ca un polen auriu care ar ninge din stele peste noi, ci o putere dinamică ce mistuie răul ca un foc curățitor.”
Poeta, prin creațiile sale, unele cu nuanțe mitologice și filosofice, nu reflectă doar suprafața realității, ci zonele cele mai profunde, având la bază creația, viziunea și pictura.
Pentru autoare, ,,pe măsură ce literele căpătau contur,/ forme, lumini și umbre./ Ut picture poesis…”// din castelul de nisip, visele încep să curgă din clepsidră. ,,Helios surâde,” privind jocul enigmatic în care ,,metamorfoza lui Eu ce devenea Tu acționa instantaneu…”. Nu degeaba se spune că filosofia trăiește prin poezie.
Pentru Irina Lucia Mihalca, timpul ei seamănă într-un fel cu timpul lui Nichita Stănescu pentru care timpul era un ,,lup devorator”. Timpul este cel care se depărtează treptat, fărâmă, lăsând în urmă ,,agonia inimilor/ e doar durerea prezentului, un timp carnivor, fără timp”.
Prinsă în ochiul furtunii, ea și timpul, pierduți în spațiu, ,,evacuați în locuri rarefiate,, plutesc fără ancoră, ,,agățați de fiecare speranță, rug, rugă… Deschizând cufărul cu vise,/ piesa se rescrie/ la dorința actorilor din ochiul furtunii”. O imagine shakespeariană a resemnării, a vieții.
Prin poezia ei cosmică, uneori, autoarea ne propune să deslușim misterul creațiilor sale. Contemplația, eroticul, semnificațiile ascunse, metafora sonoră, dezvăluie o persoană dornică de autodescoperire prin creație, deși putem vorbi de o tonalitatea dramatică, printr-un lirism grav și patetic uneori, alteori livresc. O trimitere spre „renaşterea intuitivă” a gândirii lui Kant în viziunea lui Eminescu, ,,cum că orice descoperire mare purcede de la inimă şi apelează la inimă. Este ciudat când cineva a pătruns odată pe Kant, când e pus pe acelaşi punct de vedere atât de înstreinat acestei lumi şi voinţelor ei efemere, mintea nu mai e decât o fereastră prin care pătrunde soarele unei lumi nouă, şi pătrunde în inimă… Timpul a dispărut şi eternitatea cu faţa ei serioasă priveşte din fiece lucru. Se pare că te-ai trezit într-o lume încremenită în toate frumuseţile ei şi cum că trecere şi naştere cum că ivirea şi fericirea ta inşile sunt numai o părere…”.
Poezia Irinei Lucia Mihalca merită citită cu atenție, având acel ceva din forţa cuvântului creator, prin legătura ei personală, situându-se între cer și pământ, poeta fiind capabilă de vise ce vin în contact cu absolutul. O poezie a iubirii ziditoare de suflete. ,,Chemarea geniului, nu e aceea de a mântui sufletele, ci de a le pune, prin seducţia simbolurilor plăsmuite, în faţa veşniciei”. (N. Crainic)
Nostalgia paradisului fiind comună firii omenești, nu urmărim altceva, decât veșnicia cea biruitoare.
,,…Tot ce începe mai devreme, sfârșește mai devreme…/ Dincolo de ce se-adună-n noi, suntem lumini/ suflete întoarse la matcă/ această ninsoare de flori e marea-ntâlnire…”. Descoperind poemele Irinei Lucia Mihalca, rezonăm cu eul său plin de mister și iubire.
Mihai VINTILĂ
Ovidiu ca punct de plecare
Bogdan Boeru reușeste să contureze o epocă în romanul său Șapte sute șaptezeci apărut la editura Ex Ponto din Constanța. Pornind de la informațiile istorice existente acum, face o incursiune în viața poetului Publius Ovidius Naso, dar marele său talent relevat de acest roman este de a folosi acest pretext pentru a ne introduce într-o lume romană dezvăluită pe mai multe planuri.
Cartea începe cu o posibilă moarte a poetului săvârșită de un ucigaș plătit, desigur o speculație a autorului, dar o speculație plină de farmec. Ucigașul ar fi Arrius Terentius Corvus. Pornind pe această cărare a speculației istorice, Boeru face o alta interesantă prin acest nume foarte asemănător cu al mentorului cercului literar unde s-a remarcat poetul Ovidiu – Messalla Corvinus. Nimic nu este întâmplător la acest autor. Preia din mitologia romană secțiunea corbului lui Apollo și o amestecă cu viziunea lui Edgar Allan Poe, rezultând de aici un corb magic, misterios, care direcționează și coordonează viața bietului Arrius Terentius Corvus.
Lumea imperiului roman este deschisă cititorului. Pe două planuri urmărim viața posibilului ucigaș, dar și viața de exil a poetului. Sunt introduse pas cu pas informații istorice sau speculații făcute cu un bun simț remarcabil, precum cea privind luptele bătăliei de la Teutoburger, unde realitatea istorică este completată admirabil de mărturiile lui Arrius ca posibil supraviețuitor. Avem o descriere aproape cinematografică a bătăliei punctată asemenea unor mari maeștri cu mici detalii, unele adevărate, precum sinuciderea ofițerilor, sau inventate, cum este fuga lui Corvus.
Viața celor două personaje principale este urmărită pas cu pas, împletind capitolele despre Corvus cu cele despre Ovidiu. Și speculațiile istorice nu se opresc. Bogdan Boeru introduce personaje secundare care fac legătura cu ținuturile nordice ale Dobrogei, cu oamenii deltei, cu mixtul de populație a cetății Histria. Urmărim alături de Damanais, un posibil elev al marelui autor, viața de zi cu zi a poetului, frământările sale. Cu acest prilej, autorul face și o incursiune în opera sa, dar și în corespondență. În același timp, peripețiile prin imperiu ale lui Corvus pentru eliberarea surorii sale constituie alt punct de interes, dar, totodată, și de speculații istorice.
Pot spune, fără a greși, că întreg romanul este o posibilă istorie. De altfel, chiar autorul, deși începe romanul cu posibila moarte a lui Ovidiu, revine asupra acestui aspect, prezentând și o altă posibilă moarte, învăluind, de fapt, adevărul într-o ceață care nu face decât a confirma neștiința istorică în această problemă.
Ce îmi place la acest roman este stilul. Bogdan Boeru introduce cuvinte specific romane sau barbare, a căror explicație o dă uneori în notele de subsol, dar pe care se vede că le cunoaște în profunzime. Descrierile sale sunt bine realizare, cu prim planuri de impact, dar și cu imagini de cadru larg, care conturează în mintea cititorului o imagine demnă de marile case de producție Hollywoodiene. Merge atent pe calea istoriei, dar se abate în stânga și în dreapta, cu atenție, asemenea unui călător în timp, doar pentru a da culoare și pentru a contura povestea.
Romanul Șapte sute șaptezeci este un roman muncit. Nu mă refer aici doar la partea istorică, la culegerea de date și conectarea lor, ci și la formă, la stil. Se vede că autorul a căutat să fie cât mai exact, cât mai corect, atât cu epoca, cât și cu personajele.
Cred că, dacă va merge pe acest drum, Bogdan Boeru ar putea deveni un adevărat reper al literaturii românești care se bazează pe istoria contrafactuală.
*Bogdan Boeru, Șapte sute șaptezeci, Constanța, editura Ex Ponto, 2017, 226 pagini.
Mioara BĂLUȚĂ
Triptic sau cum să-ți fii ție, cum să fii prin ceilalți, cum să ajungi la El…*
Ce bine că ne putem bucura fără măsură de ceea ce pare abstract și intangibil, dar și de ceea este simplu și firesc. Bine că putem purta în sufletul nostru atâta poezie cât să mișcăm liniile și culorile de pe toate laturile acestui cub rubik, care nu este altceva decât viața noastră. Cineva spunea că poezia, ca exprimare artistică, este liantul dintre ceeea ce ești și ceea ce vei deveni, dintre efemerul „acum” și eternitate, creația în sine nefiind o alegere conștientă, ci un bun mijloc de a conștientiza că direcția nu poate fi decât una, întotdeauna în sus.
Dovedind o autentică negociere cu existența, prin volumul de poezii Dansul Vieții apărut la Editura ArtBook, în 2016, Rodica Dascălu încearcă și reușește să convingă cititorul, nu numai de caracterul vindecător al poeziei, dar și de regăsirea sinelui și așezarea lui pe o direcție viabilă. Eleganța firească a exprimării, absența unor „strategii” de captare a atenției cititorului, dar și acele instantanee nesimplificate prin care actul de creație este raportat la sinele suprem, sunt o parte dintre aspectele care definesc poezia Rodicăi Dascălu:
„uneori alegem să trăim la suprafața lucrurilor/ judecăm comparăm stabilim ierarhii/ căutăm cu frenezie fericirea…”
„în mine curge un râu magic/ scăldate-n umbre și lumini îi sunt malurile/ în drumul lui spre oceanul de liniște”
„în lume totul se rotește/ după durere urmează alinarea/ vindecarea noastră/ a celor ce vom renaște”
Accentul cade pe notele diafane alcătuite din observații, doar aparent naive, folosite pentru a construi și regiza o lume empirică, salvatoare, dispusă să primească oricând în mijlocul ei pe cel care îi poate vedea frumusețea:
„de la firul de iarbă la fluviu/ la muntele scăldat în lumina după-amiezii/ se naște/ frumusețea luminii”
„nimic neobișnuit o zi însorită/ doar în spatele privirii/ mult zbucium/ singurătate/ sunt prima lacrimă primul om pe pământ/ se apropie de mine un înger”
„oprește-te om bun/ ce poate fi mai frumos/ decât să te cunoști”
Renașterea prin introspecție, revigorarea prin cunoaștere se constituie în fundamente importante pentru creionarea unui portret poetic al omului Rodica Dascălu. Poezia ei are ceva din aerul fragil, tremurat… care se înalță în spirale aproape transparente dintr-un alambic. Emoțiile prilejuite de întâlnirea cu o boală gravă, care i-a caligrafiat semne cu bisturiul pe trupul fizic, sunt transformate în energii creatoare, veritabile argumente de a accepta „ceea ce i-a fost dat” și de a merge mai departe:
„încerc din când în când/ să mă iert pe mine însămi”
”a sosit timpul căderii frunzelor/ au rămas atâtea povești nespuse încă…”
„viața e proces dinamic de neînvins/ o definește/ aspirația continuă spre cel care le cuprinde pe toate/ le adună cu privirea sa/ și le dă un sens…”
Și iată că, fără să vreau, îmi vin în minte definiții (într-o limbă a poeților) cum că poezia este pentru om o rugăciune de căutat atunci când toate viețile i se termină și nu știe de ce lui și… unde… Și atunci, vine ea – poezia -, ca o lumină pe care Dumnezeu ne-o pune, în joacă în ochi, pentru a ne aminti de El și de timpul care trece, cu atât mai repede cu cât ne mișcăm noi mai încet.
„…trimite Doamne sevele albe din adânc/ umple tulpinile noastre cu rostul vieții/ muguri plăpânzi roșiatici să țâșnească/ dă-ne un semn că primăvara-i aproape/ pictează Doamne peste cenușiul din noi/ primăvară multicoloră înmiresmată/ un nou început…”
*Rodica Dascălu, Dansul vieții, Ed. ArtBook, Bacău, 2016
Ionel POPA
Un roman pentru NEUITARE
este Oraşul închis de Viorica Răduţă, imprimat la Ed. Polirom, 2017. Titlul poate fi citit în două înţelesuri în relaţie sinonimică: „oraş închis – spaţiu din care nu poţi ieşi, în care eşti ţinut captiv de un blestem al istoriei: „oraş închis” – întemniţat, încarcerat, la propriu. Fără a pierde pe drum primul sens, autoarea merge programatic spre al doilea sens. Dovadă, para-textul romanului: pe pagina de gardă, scriitoarea reproduce ca moto un fragment dintr-un interviu al lui Corneliu Coposu, care vorbeşte despre sinistra închisoare comunistă de la Râmnicu Sărat, încheindu-şi mărturia cu: „Râmnicu Sărat a fost cel mai oribil loc de detenţie pe care l-au inventat comuniştii.”; clapeta coperţii 4 găzduieşte mărturisirea romancierei: „Procesul recent al unui torţionar de pe vremea neagră a închisorilor comuniste a trezit în mine un spaţiu al memoriei ascunse. M-a ajuns din urmă imaginea deţinuţilor în zeghe. Săpau în faţa gării în haine vărgate, fără chipuri. Numai că <
Din prima pagină suntem introduşi într-o lume aflată sub puterea lui Thanatos. În ea identificăm nucleul tematic şi lexical al romanului: mort; moleşeală; tăcerea; perete; izolare; amuţit; tortură; umbrele; plumb; învineţite; frig; frică; noapte; anchetă, deţinut; tremură; calvar; cimitir; mormânt. Boaba de rouă în care vedem lumea şi întreaga arhitectură a romanului este capitolul doi, „Zi de septembrie 1961”, când „Mihăiţă a fost împins din gura puşcăriei pe Independenţei“, atunci „era chircit ca o rugăciune”. Mihăiţă „Cel mai tânăr şi mai nou deţinut, cu tulburări de vedere, imagini suprapuse, vederi colorate, ajunsese în 1961” în puşcărie pentru că, aflându-se în apropierea zidurilor închisorii, a asistat la împuşcarea unui „criminal, duşman al poporului” care a încercase să evadeze, dar a rămas spânzurat în sârma ghimpată.
Pre-textul tramei acestui roman fără intrigă este destinul postcarceral al tânărului Mihăiţă, identificabil prin „biletul de liberare” în care scrie: „Republica Populară Română – Penitenciarul Râmnicu Sărat, Numele Bratosin Mihai – fiul natural al Stanei – A fost depus ca condamnat de la… Semnalmentele posesorului – talie 1,85, corpolenţă medie, frunte mică, nasul mare gura potrivit, bărbie ascuţită, culoarea feţei gălbejită – , părul castaniu – sprâncene stufoase – semne particulare se uită fix – drept pt. care s-a eliberat bilet… Comandant… semnătură indescifrabilă.” Mihăiţă nu e „tocmai sănătos la cap”. Boala lui este augmentată de cele şase luni de temniţă. Ce sugestiv e puternicul contrast între diminutivul Mihăiţă şi atrocităţile cunoscute şi suferite în închisoare, rămase vii în vârtejul minţii lui Mihăiţă. Chipul şi vocea lui Ion Mihalache, Corneliu Coposu şi a altor „duşmani ai poporului” închişi în temniţa din Râmnic, i-au rămas întipărite pentru totdeauna în ochii şi auzul său. Boala lui Mihăiţă e metaforă a memoriei şi a unei sensibilităţi hipersensibile. Nu Mihăiţă e bolnav, ci ceilalţi: „veghetorii” în frunte cu comandantul Vişinoiu (Vişinescu), cei care au ordonat demolarea „vechiului” oraş şi înlocuirea lui cu unul „modern” din cutii de beton şi supra industrializat, un monstru material, social, moral, şi cei ameninţaţi de boala uitării şi tăcerii. La o replică a doamnei Miron, cea care îl adăposteşte pe Mihăiţă după moartea mamei şi apoi după ieşirea din închisoare, Mihăiţă răspunde: „Eu nu sunt bolnav. Ştiu ce ştiu.” Mihăiţă e bolnav de neuitare.
Romanul începe cu imaginea lui Mihăiţă care, aflat pe patul de spital, scăpat din accidentul ambulanţei ce îl ducea sus la munte la spitalul-sanatoriu psihiatric cu diagnosticul „sindrom depresiv cu stări confuziv de detenţie”, delirează. În mintea lui rulează filmul expresionist-suprarealist despre „oraşul închis”. Filmul se termină cu imaginea lui Mihăiţă care, trezit din coşmar, aude vocea asistentei medicale: „- Bravo, Mihăiţă, te-ai trezit. Acum să luăm şi pulsul!” Supravieţuirea lui e semn al speranţei.
Romanul este o naraţiune realizată cu subtilitate, o mixtură de monolog interior, în mare parte dialogal, şi flux al conştiinţei. Această tehnică, bine stăpânită, ne aminteşte de Joyce (Oameni din Dublin, Ulysse) şi de Faulkner (Zgomotul şi furia). Faptul că Mihăiţă-narator este „sărac cu duhul” şi că vorbirea de unul singur fără noimă sau cu duhul lui Mihalache nu-l face incredibil, ci, dimpotrivă, face naraţia mai percutantă, capabilă să pună în lumină caracterul criminal al regimului comunist, iar la nivel literar-artistic justifică dimensiunea expresionist-suprarealistă a scriiturii. Întâmplări trecute şi prezente, aluzii, oameni, peisaje, frânturi din conversaţiile, nu prea domoale, ale oamenilor ce stau la coadă la alimentara, la măcelărie, se amalgamează în mintea lui Mihăiţă într-un flux continuu de imagini. În mintea lui zdruncinată se succed într-un scenariu de coşmar viziuni, fantasme, umbre, voci, zgomote, tăceri, goluri şi goluri care umplu golurile. Toate pornesc de la viziunea procesului torţionarului Vişinoiu în care Mihăiţă este acuzator şi avocatul diavolului şi se întorc la ea.
Din deambulările lui Mihăiţă pe străzile urbei se obţine o adevărată dioramă a istoriei oraşului. Instantaneele surprinse sunt fotografii care au imortalizat un trecut şi documentează un prezent plin de ororile materiale, sociale, morale ale comunismului ceauşist. Fiecare timp istoric prezent în roman îşi are fotograful său. De altfel fotografia, ilustrata/cartea poştală, ceasul, sârma ghimpată, înserarea sunt metafore recurente în text,
Structural, romanul are doi poli de focalizare narativă. Unul este Mihăiţă, cel mai amplu şi puternic deoarece subsumează şi trecutul şi prezentul, celălalt Ilinca, de aceeaşi vârstă cu Mihăiţă. Ilinca e urmărită în timp: elevă de gimnaziu, elevă de liceu, studentă, profesoară navetistă. Prin ea se face văzută „iepoca de aur” a oraşului. Ilinca e martora morţii lente, dureroasă a părinţilor, rudelor, a profesorilor. Etapele şi evenimentele sunt marcate de fotografii şi de tablourile de absolvire a ciclurilor şcolare. Ele jalonează moartea unui oraş care înainte de epoca comunistă a avut o personalitate a lui, bine întemeiată, un oraş cu meseriaşi, negustori, cu ateliere şi magazine, cu pieţe şi târguri, cu instituţii, aşezăminte de cultură, cu monumente, cu elevi, ucenici, cu profesori şi intelectuali, cu notabilităţi de vază, un oraş care a dat sau a găzduit personalităţi precum: Vlahuţă, Delavrancea, Vintilă Horia, Vali Sterian, generalul Gheba, autorul celebrei culegeri de matematică şi alţii. Străzile oraşului mai păstrează ecoul paşilor regelui Ferdinand şi ai lui Carol I, paşii luptătorilor români şi nemţi care s-¬au confruntat în Primul Război Mondial, spiritele martirilor închisorii comuniste.
Pe lângă cei doi naratori reflectori există şi un narator supra-textual, cel care dă titlurile secvenţelor-fotografii ale romanului şi a cărui voce de multe ori se amestecă până la indistincţie cu vocea lui Mihăiţă şi a Ilincăi.
Frânturile de monolog interior sau de dialog, fantasmele, într-un cuvânt, narativitatea, ne îndreptăţesc să afirmăm că romanciera se dovedeşte un regizor de film psihedelic. Oraşul închis este o carte sumbră, construită, după cum anticipam, din imagini suprarealiste şi scrisă într-un stil expresionist în care culorile (negrul, roşul, movul) şi figurile de stil (metaforele) sunt purtătoare de înţelesuri simbolice. Ca exemple pot fi date titluri de capitole („Nesomn cu pălărie şi violoncel”) sau fraze ca acestea, care sintetizează destinul oraşului: „Trebuie că Râmnicul era pus pe hartă ca să se bată cu viscolul venit asupra târgului cu mare putere chiar şi după 1945.” Scriitura aspră care înţeapă retina şi zgârie auzul e îmblânzită uneori de fraze poematice (Viorica Răduţă e şi autoarea unor volume de poezii) cum sunt cele din capitolele: ”Fiul câmpului şi apa râmnicului”, „Salcâmii”; alte segmente de propoziţii sunt adevărate versuri: „Se îmbracă în lumină salcâmii”, „Doar rugina mai lucrează în trei schimburi”, „Aşa arată liniştea neagră”, „Pe locul demolărilor nu mai sunt dimineţi”.
Oraşul închis, prin structura narativă surprinzătoare până la insolit, pentru cititorul leneş şi obişnuit cu naraţiunea zisă clasică, dar bine mânuită, prin tragismul subiectului, este o pledoarie pentru neuitarea victimelor regimului comunist criminal. Cei care au trecut prin el au nevoie de un tratament continuu, fie pentru vindecarea de uitare, fie pentru igienizarea conştiinţei îmbolnăvite. În cazul celor din urmă, vindecarea este improbabilă. Explicaţii suplimentare nu mai sun necesare! Romanul Vioricăi Răduţă este un medicament pentru toţi cei ieşiţi bolnavi din comunism.
