Spații culturale nr. 57 (9)

Valentin POPA

Un nou roman de Elena Dumitrescu-Nentwig: Credinciosul meu dușman

Despre scrierile Elenei Dumitrescu-Nentwig, am publicat, în urmă cu doi ani, o recenzie în revista „Oglinda literară” din Focșani (nr. 171 din martie 2016), în care semnalam calitățile narative excepționale ale acestei scriitoare. Este vorba de articolul intitulat Un roman despre emigranții romi în Europa, referitor la cel de-al doilea roman al scriitoarei, intitulat Noi, romii și restul lumii.
Elena Dumitrescu-Nentwig s-a afirmat în cursul vieții adulte ca solist de operă, atât în țară, în anii tinereții, cât și, mai ales, în străinătate, îndeosebi în Germania. În prezent, pensionată fiind, domiciliază în Portugalia, la Lisabona, unde se ocupă de propria operă literară, dar și de cursuri de canto cu tineri doritori de afirmare pe scenele teatrului liric.
Brăileancă fiind prin naștere, vizitează frecvent orașul natal, îndeosebi cu prilejul lansării volumelor sale de literatură. Urbea natală este fie toposul multor narațiuni oferite publicului, fie se află în vecinătatea spațiului de susținere a respectivelor linii epice. Romanul de debut, Naufragiații din Brăila (Editura Limes din Cluj-Napoca, 2014), este consacrat aproape integral spațiului brăilean. Al doilea roman, Noi, romii și restul lumii (Limes, 2016) își alege personajul principal dintr-o șatră din apropierea Brăilei (comuna Liești, județul Galați), iar noul roman, cel de care ne ocupăm în aceste pagini, Credinciosul meu dușman (Limes, 2017), deși, declarativ, își alege ca personaj principal o tânără evreică din Galați, ne face să se înțelegem faptul că, de fapt, e vorba tot de Brăila. A mai publicat o carte pentru copii, De răsfoit (Limes, 2015) și o carte de proză scurtă, Adevărate sau imaginate, de întâmplat s-au întâmplat… (Limes, 2017), în care Brăila este prezentă doar în ultima povestire, cele mai multe centrându-se pe personaje și spații din întreaga Europă.
Toate aceste cărți au fost promovate prin lansări de succes în Brăila, dar și în București ori în alte centre culturale din România sau din străinătate.
Toți recenzenții care au scris despre literatura celebrei soliste au semnalat calitățile narative impresionante ale acestei scriitoare ce și-a strunit atâta vreme pornirea către mânuirea condeiului. Mai trebuie, în introducere, să remarcăm un aspect: două dintre romanele scriitoarei abordează problema minorităților etnice din România: minoritatea romă, în Noi, romii și restul lumii și minoritatea evreiască, în Credinciosul meu dușman. Două dintre romane (cel din 2014 și cel din 2017) au ca tematică principală atmosfera infernală a unei societăți totalitare dispuse mai degrabă să strivească individualitatea și să o subjuge decât să o susțină în împlinirea propriilor idealuri. Romanul despre romi diminuează interesul față de societatea de tip comunist, abordând o problemă specifică unei societăți libere, postcomuniste și a unei Europe invadate de nomadismul țiganilor.
Credinciosul meu dușman este povestea unei femei din România (de etnie evreiască), silită să emigreze clandestin în străinătate, în anii totalitarismului comunist, pentru a scăpa de atmosfera de teroare, căreia i-a căzut victimă încă de pe băncile liceului.
Provenind dintr-o familie de evrei, cândva bogată, cel puțin pe ramura maternă, Mary Schor, aflată spre sfârșitul liceului, ajunge să intre în conflict cu partidul și securitatea, din pricina unei glume nesăbuite, cu conotații politice anticomuniste. În ziua când trebuia să fie primită în U.T.C. și să intre în posesia carnetului de membru, s-a exprimat în glumă în fața unei colege spunând că nu prea are ce face cu acel carnet care nu-i bun nici măcar să te ștergi cu el undeva. Gluma a circulat și s-a aflat de ea și la securitate. Mary Schor este criticată aspru în fața colegilor, apoi este dusă la securitate, anchetată și, la sfârșit, violată de unul dintre anchetatori. Povestind tatălui cele întâmplate, acesta decide să obțină un certificat medical de la un ginecolog, necesar unei reclamații în instanță pentru viol. Procesul intentat acelui ofițer de securitate va fi în întregime trucat, iar Leonard Schor, după ce este bătut până aproape de a fi omorât, sfârșește în cele din urmă la canal, pe baza unor acuzații închipuite, și iese din scenă. Autoritățile au decis ca Mary Schor să fie exmatriculată din liceu și internată, la începutul anului școlar următor, într-o școală de reeducare. Singura soluție pentru evitarea acestui deznodământ era căsătoria și astfel tânăra evreică se căsătorește cu fiul doctoriței care i-a completat certificatul de viol, Edy Grinberg, evreu și el, un tânăr cu vreo zece ani mai în vârstă, cu o constituție corporală obeză, dar cu un suflet minunat, cunoscut mai de mult ca membru al unei formații instrumentale pe care o frecventa și adolescenta. Acesta, fiind conștient de calitățile artistice de excepție ale tinerei sale soții, o sfătuiește să ia lecții de canto. Împreună, reușesc să câștige bani frumoși, la un restaurant din Buzău, unde susțin programe muzicale în fața unei audiențe formată din membri ai noii oligarhii comuniste, ce se refugiau sâmbăta la Buzău pentru a petrece discret împreună cu amantele lor. Dar relația dintre cei doi soți, nesusținută emoțional, se destramă repede, tânăra fugind din Buzău împreună cu un universitar seismolog (Daniel Demetrius), din București, căruia îi devine amantă. În capitală, ia lecții de canto cu un solist notoriu, Valentin Teodorian, și se prezintă la un concurs pentru a ocupa un post la un teatru liric din Germania Democrată (comunistă). La serviciul pașapoarte dă peste securistul Ionescu, cel care o violase în anii liceului, și cu care fusese în proces în urma reclamației, și demersul ei de a-și aranja o situație stabilă se blochează. Într-una din veri, pe litoral, cântând (la voce) împreună cu formație instrumentală, este abordată de un tânăr din Germania, care se îndrăgostește subit de ea și o ajută să emigreze în Germania Federală. Aici, tânăra solistă de operă Mary Schor se lansează în carieră de interpretă în mai multe teatre lirice. Viața ei intră în linie dreaptă, ghidată parcă de o „stea norocoasă”. Se căsătorește cu un domn din lumea teatrului liric, va avea doi copii, un băiat și o fată, și nenorocirile pe care le trăise în țară se șterg treptat din memorie. Dar mersul istoriei o va aduce din nou în lumea părăsită. După 1989 este anunțată că, în urma restituirii către foștii proprietari a caselor naționalizate în regimul comunist, căpătase statutul de moștenitoare unică a casei bunicului ei matern, numai că, prin malversațiuni imobiliare, se instalase în ea securistul anchetator, fostul ofițer de securitate Dragoș, „credinciosul ei dușman”. Deși are acte în regulă ce dovedeau dreptul de moștenire asupra acelui imobil generos (vilă, palat), sistemul judiciar corupt rămâne de neclintit, iar dușmanul cel „credincios” al celebrei – de acum – interprete de operă, deși slăbit de bătrânețe, se dovedește la fel de decis în comportamentul lui ticălos. Autoarea surprinde cu multă pricepere mecanismele rețelelor mafiote ce se cristalizaseră în societatea românească postcomunistă, mecanisme ce împiedicau înfăptuirea dreptății pentru cei afectați de deciziile samavolnice ale regimului comunist. Probabil că, dacă ar fi avut răbdare, Mary Schor ar fi izbutit în cele din urmă să-l învingă pe ticălosul de Dragoș și chiar să obțină din partea justiției o condamnare cu închisoarea pentru prea evidentele ticăloșii. Autoarea însă nu s-a lăsat captivată de un final de tip happy-end, care ar fi contrazis realitățile românești, ci a ales un final realist, specific societății românești în tranziție, pe care Elena Dumitrescu-Nentwig pare să o cunoască destul de bine. O grupare mafiotă rivală îi propune moștenitoarei aproape un milion de euro pentru a-i ceda dreptul de proprietate aflat în litigiu, iar de procesul cu securistul-mafiot Dragoș s-a ocupat, în continuare, acest „mișel de generație nouă, în fața căruia el, marele Dragoș, a trebuit să se predea” (p. 412).
Având ca personaj principal pe evreica Mary Schor, Elena Dumitrescu-Nentwig este interesată să redea manifestările de tip antisemit din societatea românească. Adolescentă fiind, Mary Schor se îndrăgostește de un tânăr student, Dorel Dobrotă, a cărui mamă ura relația aceasta, fiindcă nu aproba o eventuală căsătorie a fiului ei cu o evreică. Deși cei doi se despărțiseră după incidentul cu violul, atât mama cât și fiul participă la proces ca martori în favoarea securistului violator, aducând probe privitoare la caracterul ușuratic al domnișoarei. Pentru implicarea lui ca martor, Dorel va fi răsplătit cu aranjarea continuării studenției la Moscova.
Securiștii, cu care va avea de a face eroina acestei cărți, vor demonstra reacții de antisemitism primitiv, îndeosebi șeful securității locale, ofițerul Dragoș. Se știe că în anii ’50, mulți dintre ofițerii de securitate erau de origine evreiască și, de aceea, surprinde această opțiune a autoarei de a investi pe acel personaj cu atitudini și reacții antisemite. Dar, instituția securității a evoluat în timp și multe dintre cadrele securității de origine neromânească au fost eliminate din sistem și înlocuite cu ofițeri autohtoni, iar în perioada naționalismului comunist promovat de Ceaușescu, securitatea română a dat undă verde mesajelor cu caracter antisemit. Avem în vedere, îndeosebi, revista „Săptămâna”, condusă de scriitorul Eugen Barbu, despre care se știa că era manipulată de securitate și care ieșise în evidență în ultimii ani ai dictaturii prin stridente accente naționaliste și antisemite. Personajele din zona securității ale Elenei Dumitrescu-Nentwig sunt români get-beget, formați în climatul antisemit al societății românești antebelice și din timpul regimului antonescian.
Dezvoltând această spinoasă problemă a antisemitismului, autoarea nu cade totuși în capcana partizanilor „corectitudinii politice”, care, în acest caz, ar putea însemna promovarea ideii că evreii sunt cei buni și cei persecutați de majoritari, iar ticăloșiile trebuie dirijate numai spre tabăra acestora. Ilustrează acest detaliu cu cazul unui escroc evreu, arestat, aflat în litigiu cu o cetățeană de origine germană, care la proces a declarat că „nemții care i-au omorât rudele vin acum să-i ia casele” (p. 405). Consternată de această veste, Mary Șchor, comentează: „Fără să se jeneze, se folosește de soarta tragică a evreilor omorâți de nemți în al doilea război mondial, ca să abată atenția de la actualele lui escrocherii” (Idem).
Elena Dumitrescu-Nentwig este o prozatoare cu fler psihologic. Ne propune personaje bine conturate, individualizate, memorabile, pe care le urmărește în traiectoria lor prin viață, știind să puncteze modificările de personalitate datorate vârstei. În primul rând, eroina principală este urmărită de la vârsta adolescenței și până spre vârsta de pensionare. Este vorba de o femeie cu temperament năvalnic, o colerică, o impulsivă care, datorită reacțiilor necontrolate și deciziilor pripite va cunoaște cotituri neanticipate în viață. S-au datorat unor astfel de reacții impulsive izbucnirea conflictului cu securitatea, căsătoria nepotrivită cu Edy Grimberg, părăsirea acestuia într-o clipă de sminteală psihică, apoi părăsirea seismologului, simțindu-se atrasă de Klaus, tânărul din Germania care o va ajuta să emigreze, lovirea în tribunal a „credinciosului ei dușman”, ex-securistul Dragoș, separarea de soțul ei din Germania, baritonul Wolfgang, în momentul în care a aflat despre infidelitatea acestuia și multe altele.
Personajele romanului sunt atât de bine portretizate, încât rămân în memorie, în ciuda faptului că autoarea nu recurge la tehnica îngroșărilor caricaturale.
Scris la persoana întâi, romanul are o dinamică favorabilă menținerii interesului cititorului pentru lectură. Ca formulă de construcție, se recurge la convenția scrierii, în anii retragerii din activitate, a poveștii propriei sale vieți, fiind reactualizate, în paginile acestea memorialistice, întâmplările marcatoare de destin. Cu siguranță, multe detalii din viața sa de artistă de operă, care s-a afirmat în exil, sunt puse în destinul personajului principal al romanului. Cartea însă nu este nici pe departe o autobiografie și, de aceea, detaliile de viață personală sunt combinate cu multe elemente de ficțiune sau preluate din viața altor persoane.
Ca gen romanesc, Credinciosul meu dușman se încadrează în categoria romanului realist, autoarea reușind să ofere o oglindire echilibrată a realității sociale din România și din Germania, atât din perioada de dinaintea funcționării „cortinei de fier”, cât și de după.

Tudor CICU

Portrete la insectar

Cu „Răfuiala”, apărută la Ed. Editgraph, 2018, Mihai Sălcuțan, avocat prin profesie, buzoian la origine, pune dinaintea cititorului cea de a treia sa carte de proză scurtă „inspirată de moravurile și năravurile lumii în care trăim” (adnotare făcută în dedicație), după alte trei cărți de publicistică, eseu și cronică, pana satirei și umorului fiind exersată, deja, în epigramă și rondel.
Inspirat din dramele oamenilor mărunți, atras de plăcerea de a se afla în stradă, în piață, în sala de judecată, oriunde se află oameni prinși pe piciorul unui comic de situație, de limbaj sau caractere, autorul scoate în evidență, prin scris, cu arma umorului și a ironiei, stigmatizând aspectele urâte, tot ceea ce e reprobabil în comportamentul acestora. Dincolo de hazul în aparență indulgent, prin poanta finală, ca în cazul epigramei, transpare în cele mai multe schițe din „Răfuiala” câte ceva din tâlcul amar al înfierării satirice. În căutarea unui ideal de viață pozitiv (în medii ale judecătorilor, polițiștilor, clericilor, doctorilor, politicienilor, afaceriștilor, celor de vârsta a treia etc…), autorul își extrage substanța mini-povestirilor sale din întâmplări hazlii, efectul comicului provocând râsul investit cu funcțiile comicului denunțător. Astfel: în schița intitulată „Aria de răspândire a râsului carpatin” cititorul ia cunoștință cu tâlcul ascuns al dialogurilor hazlii, surprins în anecdotica unor doamne dintr-o societate ce fac parte din lumea bună. Pe omul simplu de la țară, prins în carapacea informațională a tot felul de chichițe funcționărești, căruia autoritățile nu-i fac decât să-i strice „rostul zilei”, îl regăsim în schița „Încurcături oficiale”. Lui Gheorghe I. Mânzală, odată „cu schimbarea vechii generații de funcționari publici cu o alta mai tânără”, i se țin lanț înscenările parcă special făcute să-l umilească la nesfârșit. Poanta finală, prin vestea incredibilă a ultimei „încurcături”, asigură puntea de trecere de la ironie la umor și cititorul râde în ambele prilejuri, dar, în primul caz, pentru a pedepsi. Mașinăria proceselor între două firme de construcții din schița „Răfuiala” e menită să distrugă asemeni unui „cal troian” o dispută obișnuită de viață, pentru a consemna izbânda celor puși să tragă, veșnic, sforile unor tertipuri mizerabile. Cu schița „Traducerea bibliei”, pătrundem în lumea clericilor și cumințenia momentului spovedaniei e salvată de poanta finală a „mucalitului” spovedit. În ce raport se constituie umorul și ironia, sarcasmul și satira în lumea politicului, nu avem decât să citim schița cu tâlc și poantă „Gura păcătosului”, care demască nimicnicia și găunoșenia discursului unui candidat pentru parlamentul țării. Grandomania polițaiului în exercițiul funcțiunii, cultura și bășcălia unora, puși pe farse, este înfierată de autor, în schițele „Exces de încredere”, „Pantahuza”, „Sacrificiul pionului” etc… Alteori realitatea bate filmul (vezi schița: „Regrete târzii”), unde, pentru reflectarea comicului, autorul se prevalează de o formă specifică emoției generale, a unui comic de situație la generația mai vârstnică și care presupune o atitudine de umor „în răspăr” față de realitatea și discernământul unor cupluri.
Tragem concluzia că ironia, în cazul lui Mihai Sălcuțan, trece prin filtrul unui umor nu lipsit de indulgență cum se întâmplă la „oamenii mărunți”, dar nu și în cazul politicienilor unde umorul e simțitor atenuat. Dar ca și în cazul schițelor cu judecători ori avocați, efectele comicului e, întotdeauna, menit să provoace râsul legitim, reprobarea sau indignarea. Unele schițe (vezi: „Prezența de spirit”; „Pe culmile deznădejdii”, „Adevărul primordial”; „Potrivire de caracter”) au ca final o morală ce ține loc poantei. Așadar, dintre scriitorii buzoieni contemporani, care au valorificat râsul, investiți cu funcțiile unei satire denunțătoare, Mihai Sălcuțan este un autor devotat estetic râsului terapeutic în paginile unei cărți cu portrete țintuite în insectarul satirei.

Iulian PATCA

La temelie

Am încercat ca-n vis,
de-atâtea ori
Să îţi înalţ
prin timp o catedrală,
În loc semeţ
şi-ademenit cu flori
Să-ţi fie
de-mplinire şi de fală.

Dar, ca-n legendă,
zidul se surpa
Înainte ca lucrarea
să se vadă
Cuvintele erau
în calea ta
Grămezi de nerăbdare
şi tăgadă.

Şi zilnic o luam
de la-nceput,
Ca după o pierdută
bătălie,
De parcă dinadins
n-am priceput
Că tu mă pui în zid
la temelie.

Psalm

Desăvârşeşte, Doamne,
ce-ai făcut din mine,
Din viaţa mea mireană
şi de rob,
Şi, Doamne, iartă-mă
de se cuvine –
Atâta-ţi cer cu teamă
şi mă rog.

Te-am mai uitat
atunci când mi-a fost bine
Şi am crezut
adesea în noroc,
Că toate sunt
purcese de la Tine
Ca şi iubirea
când îşi află loc.

Tu ştii că mai trăiesc
o epopee
Călăuzit prin ani
de vrerea Ta,
Că mai iubesc în viaţă
o femeie
Şi ea sălășluieşte-n
mintea mea.

Că mi-am făcut
din ea o mănăstire,
Un idol plăsmuit
din coasta mea
La care mă-ncovoi
sub patrafire
Şi-aşa voi face
cât mă vei lăsa.

Ajută-mă, Părinte,
aşadar
Să duc eu mai departe
două cruci,
Păcatul ei să cadă
ca un har
Asupra mea
la bine şi răscruci.

Unde eşti?

Parfum suav
adie-n mai salcâmii
Din carnea frunzelor
arzând floral,
Iar vara-ncepe
să-şi arate sânii
Prin ii
de borangic duminical.

De-o veşnicie parcă
nu mai dorm,
Mă prinde
o sfârşeală la amiază,
Prin norii văluriţi
de cloroform
În mine nu se
desprimăvărează.

Cu câtă-nverşunare
te-am iubit,
Crescute-s între noi
cumplite ziduri,
De-atâta-ngândurare-s
troienit
Iar între noi
se-mpreunează riduri.

Trec alte veri,
mai trece-o toamnă
Şi iernile
sunt tot mai reci,
Pe unde eşti,
mărită Doamnă,
Cu cine, oare,
mai petreci?

Cu nori lăptoşi
se-mpăunează cerul
Împovărat cu dor
de-atâta dor,
În vis doar vii
să-i întregeşti misterul
Şi-atunci îmi pare
totul mai uşor.