Spații culturale nr. 57 (8)

Mircea M. POP

Ars poetica

Mă ascund în spatele vocalelor
– mi se par mai muzicale
și mai sonore decît consoanele –
de preferință după toate vocalele
cu excepția lui i și î
care sînt lunguieți și prea supli

de aceea rostesc cuvintele oarecum ciudat
punînd accentul pe acele vocale
care sînt pentru mine
însăși inima oricărui mesaj.

Sfat pentru un viitor posibil pescar

Spre a deveni un bun pescar
nu-ți trebuie undiță
nici măcar plasă
și nici coș de nuiele
îți trebuie doar un cormoran
pe care, legat de picior cu o frînghie lungă,
îl lași în apă (rîu, fluviu ori mare)
și care, lacom, înghite pește după pește.

Apoi îl tragi de picior încetișor la mal
și apăsîndu-l de la piept în sus spre gît
îl dezdopi de pești
procedînd exact invers decît femeile
care îndoapă gîștele spre a fi grase.

Scoți peștii cîte unul, rînd pe rînd,
– da-i lași și cormoranului
vreo doi, drept răsplată –
ți-i duci acasă ca să-i frigi
ori la piață ca să-i vinzi.

Concluzie

Un copil, ales anume,
el mai naiv fiind,
se întreabă într-o micropoezie
de Ernst Jandel
plin de uimire-mirare:
„dacă bunicul
este aici jos
cum să fie el atunci
acolo sus”?

Apoi tot el răspunde, ca o consolare:
„ah, da, sufletul!”

Similitudine

Părul meu
aidoma florilor de cireș,
doar că pentru ele-i primăvară
iar pentru mine, de acuma, iarnă.

De ce

De ce trebuie să mori și tu
de ce nu pot muri eu
de două ori:
o dată pentru mine
și altă dată pentru tine

***

E albastru tot ce-i negru
e negru tot ce-i albastru
e albastru un astru
e negru ce nu-i integru.

Irina Lucia MIHALCA

Şoaptele timpului, subtil parfum de iasomie

Trăim în lumi paralele, presărate ici-colo cu oglinzi
din care rar se reflectă imagini-tablou,
labirinturi prin care intrăm inconştient.

Şoaptele timpului, exorcizarea viselor
în timpul unei prohibiţii la zâmbet,
Un înger damnat vinde
şi cumpără lumea în numele echilibrului.
Lacrimi se preling prin cioburi,
raze de lumină reflectă
scântei deformate de tăişul sticlei,
Nisipul din clepsidra noastră se scurge impasibil.
„A whiter shade of pale…
She said there is no reason and the truth is plain to see.”
– Mâna ta, Teah, mi-a cuprins disperarea,
cărarea râdea, ochii-ţi zâmbeau, ochii-ţi plângeau,
te iubeam dincolo de viaţă şi moarte!

Nu se auzeau nici măcar şoapte,
doar foşnetul clipelor şi sângele buzelor.

Mâna mea îţi contura chipul învăluit în ceaţa timpului,
zefir de primăvară îţi adia lumina din visul tău
reconstruit în secvenţe-fragmente repetitive,
încă nedesluşit, doar mâna o ştiai,
zâmbet fugar al unei clipe, subtil parfum de iasomie.

Simţea nevoia să-ţi mângâie obrazul
ca şi cum ţi-ar fi alinat sufletul.

Cercuri noi se deschid…

Timpul şi noi cei rămaşi în ochiul furtunii

Nimic nu mai pare ce-a fost,
nimic nu mai e în ordine.
Ne întrebăm:
– Unde oare ne-a fost să ajungem?
pierduţi într-un spaţiu fără spaţiu
mai îndurăm un timp.

Evacuaţi în locuri rarefiate,
plutim fără ancore.
Ne menţinem echilibrul în aşteptarea
unei lumi ce nu se mai potriveşte
cu piesele noului puzzle.

Agăţaţi de fiecare speranţă, rug, rugă,
scenariul nu se mai respectă,
actorii-şi pot continua drumul separării
purtând aceleaşi măşti,
baricadaţi în buncărele fricii
nici ei nu ştiu ce mai aşteaptă.
Deschizând cufărul cu vise,
piesa se rescrie
la dorinţa actorilor din ochiul furtunii.

Conduşi în zone purificate
se reîntorc firesc în curentul vieţii,
cu fiecare respiraţie,
cu noi vibraţii,
cu roluri simple,
fără efort,
spre autenticul sine,
spre farul luminii interioare,
spre a crea în viitoare vremuri.

Capitole vechi,
un sfârşit al trecutului,
o moarte de final se încheie fără regrete.

Tineri călători purtaţi în locuri noi,
pe unda inimii – liantul
şi puntea de legătură
între propriul spaţiu şi ceilalţi –,
centraţi şi în ochiul furtunii.

Întoarce-ţi privirea spre tine!

În faţa oglinzii – doar noi şi singuratatea noastră!

Dacă prin suferinţă simţim stelele pe creştet
şi nu le putem atinge, prin vis o putem face!
Dincolo de noi începe pustiul,
Dincolo de noi mor singuri copacii,
Dincolo de noi lucrurile dispar,
Dincolo de noi e noaptea şi întunericul ei,
Dincolo de noi sunt cerurile noastre,
Dincolo de noi e şoapta din adâncuri auzită în trecere.

Pe pământ stelele luminează calea celor neajutoraţi!
Prin dispărute păduri va trece vântul,
Râurile, din apa unde nu ne-am aplecat să bem, vor seca,
trupurile vor muri treptat, prin părăsire, odată cu
lucrurile ce ni s-au învechit prin sertare.

De însingurare vor muri mâinile neatinse,
din lipsa luminii vor pieri visele nevisate,
din lipsa iubirii vor înceta bătăile inimilor îngheţate.
În noi e lumina şi taina ei – ecoul ascuns
în liniştea gândului ce va trece prin fiecare oglindă.

Mai aproape de tine, mai aproape de mine

„Iar degetele mele,
de departe, se vor împleti în părul tău” (Ismail Kadare)

Oamenii sunt pereni,
din seva lor vor renaşte noi forme luminoase!
Muşti din azur. Pe un bob de grâu,
roua a impregnat rugăciunea sufletului,
Prin timp, ecoul străbate dorinţa albă a iubirii.

Paşii tăi spălaţi de valuri am să ţi-i îmbrac în flori,
flori ce cresc pe-aceste maluri!
În fiecare, omul îşi lasă bucăţi din suflet.
Printre clipele trecătoare, mesageri ai luminii
ne însoţesc, prin viaţă,.
Să-i înţelegem frumuseţea!
Speranţa e în fiecare iniţială,
în semnele presărate
pe aleile pe unde paşii ne poartă,
în mugurii înfloriţi de cuvinte-lumină.

Sufletul ţi-a rămas agăţat, undeva, între tine şi cer.
Ninge iubirea,
acoperindu-ne inimile cu fulgi mari,
printre hainele parfumate simţi intensa trăire,
printre sincope, doar regăsirea trupurilor.
Astăzi, o parte din tine s-a risipit undeva.
Şi ieri cum te-ai simţit?
Mai aproape de viaţă, mai aproape de moarte,
Mai aproape de tine, mai aproape de mine,
În paşi de dans
– prin timp înlănţuiti – valsăm,
zâmbind, într-un balans continuu treci prin viaţă.

Mai aproape de viaţă, mai aproape de moarte,
Mai aproape de tine, mai aproape de mine,
Ne separăm de lume,
alegem culorile, ne pictăm tabloul.
Nu-ţi fie frică, ia-mă de mână, iubeşte clipa!

Într-un amurg al zeilor perisabili, al unei iubiri
pierdute de destin,
dragostea biruie timpul şi spaţiul.
Într-un peisaj îngheţat, povestea venită
din lumea reală şi vie
aduce fiorul iubirii eterne.
Rămâne aici doar până
ce-şi duce la bun sfârşit legământul.

Desprindere de primăvară

Primăvara grădina trebuie curăţată,
primenită, împrospătată.
Noile flori vor colora perspectiva,
un aer proaspăt va reînvia natura.
Depinde mult de seminţe, de substrat.

Mi-ai spus să încerc desprinderea ramurilor noastre,
motivul era boala ce a pătruns în tine, în noi.
Ţi-am întins un cleşte perfect ascuţit
să încerci tu tăierea rădăcinilor sau, măcar, a ramurilor.
Încearcă, te rog, să nu laşi franjuri în urmă!

Poate doar aşa, seva se va dilua
împrăştiindu-ne, în neant, petalele sufletului-geamăn!
Poate doar aşa vei uita de dureri,
de golul şi teama ce-au pus stăpânire pe tine!

Deschid o fereastră, lumină şi soare.
În zare, privesc un fluture albastru.
Se-nalţă ameţit
de suave astenii de primăvară,
smulgându-se din vârsta unui timp secat…

Timp de-amintire, timp de uitare

Era un timp când alergam spre tine,
un timp dilatat ce ne-mbrăţişa în secundele lui.
Era un timp când doar lumina din noi conta,
când odată privirile întâlnite,
metamorfoza lui Eu ce devenea Tu acţiona instantaneu,
când te mirai că-ţi revedeai, inexplicabil,
imaginea ta pe chipul meu,
impregnată de adierea blândă a zefirului,
a apei reflectate de-oglinda sufletului nostru.

Era un timp când încă nu ne-am îndepărtat, rănindu-ne,
devenind un alt timp.
Doar Helios surâde…
Ştie el ce ştie!

Rodica DASCĂLU

Maluri de lumini și umbre

în mine curge un râu magic
scăldate-n umbre și lumini îi sunt malurile
în drumul lui spre oceanul de liniște
râul coboară-n trepte de piatră
se odihnește formează mici oaze de lumină
din apa plină de senin răsar stânci abrupte
străjuiesc râul șerpuind printre munţi de neputințe…
scânteia divină sursa luminii tot crește
alungă pâcla de pe creste
imagini de o neasemuită frumuseţe
se descoperă ochilor…
în drumul lui râul trece chiar
pe lângă cimitirul unui sat de munte
își îngroapă acolo mândria orgoliul trufia
devine limpede și curat
așa cum se cuvine
când ajungi în preajma acelei întinderi infinite
lumină devenită acum covârșitoare
asupra umbrei ce se risipește…

Înțeles

pe o punte invizibilă
situată între două lumi
sufletul pendulează continuu
în căutarea propriei străluciri
e seară
în spatele ferestrelor luminate
întrezăresc o dinamică de neoprit a vieții
drame singurătăți bucurii speranțe
rămân în exterior
privesc cerul cenușiu
dincolo de nori există-un adânc
un înțeles
pe care-l pot regăsi
întorcându-mă în mine însămi
învățând din timp
să călătoresc spre izvorul vieții
când bezna mă învăluie în lume
nu-mi este greu să aprind lumina interioară
să-mi hrănesc sufletul
cu o rugăciune
pentru vii și adormiți…

Înțelepciune

așa am ales să trăiesc
învârtindu-mă în cerc
merg pe căi cunoscute
a păși pe o traiectorie superioară
a-mi asuma un risc
sunt pentru mine etape imposibile
frica mă oprește să-mi ridic privirea
barierele par de netrecut
cheia eliberării de temeri și trofeul libertății
se dobândesc prin înțelepciune
privesc admirativ la învățații lumii
înțelepciunea o poți găsi în tine
nu o poți primi sau învăța de la alții
și nici împărtăși sau dărui altcuiva
ne spun ei…
înaintez pas cu pas
iert și iubesc
depășesc cercul obișnuinței
învăț că viața e urcuș o scară
simbol al desăvârșirii unui suflet…

Vis

văd totul ca prin vis
sufletul meu avea aripi
zbura spre Acasă
în ritmul bătăilor obosite
de-atâtea încercări
ale inimii
era purtat de-o undă uriașă
indiferentă și totuși plină de viață
nu îi era nici bine nici rău
nu gândea și nu simțea
dincolo de timp
precum o mișcare blândă
o frumusețe
un cântec nesfârșit ce înceta
și renăștea din el
o vie respirație
înaripat zbura în vis
spre nemurire
sufletul…

Fărâmă de viață

casa părintească e cufundată
într-o singurătate solemnă
în poartă nu mă așteaptă ca altădată
cu mâna streașină la ochi tata
fac primii pași în grădină
pentru a-mi atenua durerea
Dumnezeu mă întâmpină îmi zâmbește
prin câteva fire de zambile înflorite
sunt fragile
au doi-trei clopoței albaștri
culoarea ochilor tatei
din fundația de beton a casei
minune
a răsărit și înflorit
un fir stingher din aceeași floare
semn că viața merge mai departe
trăgându-și seva din trecutul devenit tăcere
neprețuită amintire
renaștere…

Comoara din adânc

oglindă a unor suflete zbuciumate
ce nu-ndrăznesc să creadă
că ascund comori în adâncuri
cerul e locul unde
sub formă de nori plumburii
câteodată
gândurile întunecate se adună
ele nu pot sta prea mult în preajma Luminii
și se întorc pe pământ
sub formă de furtuni
sau evenimente neașteptate
dacă am descoperi comoara din noi
iubirea ar ieși la iveală
ce oglindă senină ar fi cerul…

Tristețe

tristețea plutește în lume
o inspirăm cu fiecare gură de aer
ajunsă în lumea nevăzută a trupului
se cuibărește într-un colț al inimii
plângându-și singură de milă
din adânci tăceri vin adieri divine
împresoară tristețea cu delicatețe
rostindu-i o rugăciune…

Gândul bun

gândul bun părăsește mintea
sunt prea multe voci contradictorii
fiecare cu dreptatea ei relativă
coboară-n inimă gândul bun
aici lucrurile sunt în armonie
le unește un fir nevăzut
al recunoștinței
față de Adevărul ce există
mai presus de toate…

Sandu TUDOR
(Poet monah din secolul al XX-lea,
închis politic şi mort în închisoare)

SOARE–RĂSARE

Undeva pe ţărmul celălalt al vieţii,
În vioriu s-au închis vămile somnului.
Prin borangicul liniştii cu şapte peceţi
Sfios suie scările heruvimul Domnului.
Pământul trezit între lumile-amândouă
Auzul înmiit către zori şi l-a deschis
Prin potirul florilor împrospătate de vis.
Cum se-nfioară cimbalul de argint al zării,
Sonor sub străvezii ciocănele de rouă!
Feciorelnic sună zumzetul Luminării:
Binecuvântată fie dimineaţa cea nouă.

VESTEA VIEŢII

Din tot hrisovul nopţii aurii,
doar luceafărul stă hărăzit
şi din ceara zării, din Nefiresc
se-nfâlfâie avântul ceresc.
Străinul purcezător cu crinul
în vestmânt vioriu ca vinul
suie pe depărtările lumii
nădejdea vârstelor humii.
Apa pe Ghenizaret s-a clădit,
Ferestrele-n Nazaret au licărit,
ca din oglinzi de argint luminat,
chipul străinului însingurat.
Nesimţit s-a oprit solul vieţii
pe pragul curat al dimineţii.
În casa de tăcere priveghea
peste împietrirea somnului grea,
Fecioara logodită pământului,
răsucind în fus ritmul cântului.
Sufletul a tresărit ca de semn.
Un deget a sunat, parcă, în lemn.
Iară pe perdea, un stat de bărbat,
Icoană străvezie, s-a iscat.
Şi blând buna-vestirea Sfântului
a nins polenul Cuvântului,
magia din glasul lui Gabriel.
Trupul s-a înfrigurat cătinel.
Sâmburul dumnezeiescului EL
a picat în potirul închis
şi s-a-ntrupat între rugă şi vis

Cărți prezentate de:

Petre ISACHI

Când sub umbrela lui Sadoveanu, când sub umbrela lui Creangă*

Într-un spaţiu „totdeauna recognoscibil” (Gr. Codrescu), prozatorul Valeriu Anghel transfigurează într-o viziune romantic-paseistă, urmând modele tutelare ale literaturii autohtone, frenezia vitală a unei lumi fără orizont, în care violenţa, eternul rău social, mizeria, nedreptatea, minciuna, imoralitatea, crima, trădarea etc. modifică comportamentul oamenilor simpli, dintr-o Moldovă încremenită într-un Ev Mediu feudalizat. Condiţiile inumane şi starea de sclavie îi determină să evadeze din condiţia dată, pentru a supravieţui pe muchie de cuţit, în spaţii la fel de agresive. Nu întâmplător, personajul principal al romanului sadovenian Printre şătrari ajunge să îmbrăţişeze principiul: „Decât slugă toată viaţa, mai bine liber şi ţigan”. Să fie acesta mesajul romanului, împărtăşit şi de cele 4.000.000 de români (auto)exilaţi în aproape toate ţările Pământului: „Decât… mai bine liber şi canadian, spaniol, francez, german etc.”? Cert este că mitul libertăţii, ideal în veci neatins, cum ar fi spus Lovinescu, bântuie şi locurile copilăriei lui V. Anghel – Valea Tazlăului, Tărâţa, Pârjol, Comăneşti, Moineşti, Bacău.
Revenirea în amintire – definită de cineva, drept „realitatea bătrânilor”; personal o văd drept o „creaţie continuă” – se vrea o întoarcere spre puritate, se visează refuzul ferm al pervertirii, la care viaţa comunitară, cu prejudecăţile, convenţiile şi viciile etern-umane supune conştiinţele, le egalizează. Evadarea autorului în copilărie, însoţit de inimitabilul Creangă, dar şi de Zaharia Stancu (v. Farmecul amintirilor, prefaţă: Gr. Codrescu) confirmă teza că prin copil, omenirea aplică, după o logică aparte, poetica începutului continuu. Copilul rămâne o „ghicitoare”, cea mai grea dată spre rezolvare adultului, cred, în care doar înţeleptul ştie să ghicească viitorul! Revelatoare în acest sens sunt temele şi motivele transfigurate de Valeriu Anghel, în cele 21 de povestiri ale volumului. Ca orice moldovean din tată-n fiu, autorul are har narativ, umor, detaşarea necesară pentru a judeca cu înţelegere şi tandreţe, călătoria uitată numită copilărie.
„Printre şătrari”, roman romantico-realist, cu rădăcini atât în Povestirile lui Sadoveanu, cât şi în Şatra lui Zaharia Stancu, transfigurează o lume exotică, mai puternică decât „teroarea istoriei”, o lume în care Dumnezeu este amintit doar în ceremonii, o lume trăită parcă întâmplător, fără principii morale ferme, în care doar interesul poartă fesul, o lume dornică de viaţă, colcăind de pofte, inconştientă, agresivă, dar onestă în naivitatea ei ancestrală. Aceeaşi mecanică socială dă, prin contrast, profunzime interogaţiei lucide, trăirilor romantice, periplului interior al personajelor. Deşi configurează un tip de mentalitate arhaică, şatra – autentic revelată ca personaj colectiv – care migrează pe enigmatica şi frumoasa Valea Tazlăului (Tescani, Scorţeni, Pârjol, Tărâţa, Moineşti etc.), şatră păstorită şi de românul Toader Stoinea (numele de familie este al bulibaşei pe care-l continuă) ne apare ca o lume cu legi proprii, imuabile, pe care istoria haotică le bulversează, dar nu reuşeşte să le înfrângă definitiv.
Deplasarea/ fuga ţiganilor dintr-un loc în altul, pentru a-şi păstra modul propriu de a fi, nu are semnificaţia exodului din Şatra lui Zaharia Stancu. Nu este atât o înfruntare în masă a necunoscutului, a destinului, cât o necesitate de supravieţuire într-o lume în care homo homini lupus. Cartea despre românii şi şătrarii lui Valeriu Anghel propune cititorului posibilitatea să mediteze asupra unor teme etern-umane: conflictul dintre bogaţi şi săraci, războiul mut şi inuman dintre rase, minciuna, corupţia, crima, iubirea fatală, moartea, prietenia, hazardul, ţăranul absolut ce se încăpăţânează să creadă că „veşnicia s-a născut la sat”, dreptatea inumană, candoarea copilăriei, familia, dorul de sat, de părinţi, despărţirea, trădarea, delaţiunea, voinţa învingătorului, laşitatea, resemnarea, înstrăinarea, dezrădăcinarea etc.
Ca şi Himbaşa din Şatra lui Z. S. ,Bulibaşa Toader S. din Printre şătrari, românul predestinat, spre a se salva, să se exileze într-o şatră, care-l adoptă, nu înainte de a-i verifica inteligenţa, onestitatea, omenia, curajul, demnitatea, semnifică „alesul” care trebuie să descopere înaintea celorlalţi adevărul. Primul adevăr dureros, pe care-l descoperă este că aceeaşi şatră care l-a salvat de la moarte şi l-a adoptat fără rezerve, îl înstrăinează încet, dar sigur şi ireversibil, de satul natal, de familie, mamă, prima iubire, de prieteni, de apa Tazlăului, de sine. Cum era de aşteptat, viaţa vitregă a făcut din el un ins întors în sine, cu o forţă interioară de învingător, dar învingător – reţineţi – nu în satul natal, ci în şatra frumoasei Lila.
Proiectarea în ficţiune a Eu-lui naratorial, omniscient, omnipotent, este în fapt, un „joc cu măşti” în care descoperim o realitate tragică din anii 50-60 ai secolului trecut, recognoscibilă şi azi, dar şi identitatea povestitorului, autorul a încă două cărţi: Ispita, 1999; Deţinutul 13002, 2000, prozator interesat să revele cititorului fără rădăcini, atât enigmele interioare ale ţiganului etern, cât şi supraconştiinţa colectivă a şatrei. Memoria, atât în Farmecul amintirilor, cât şi în romanul exotic, Printre șătrari, precede stimulând, ficţiunea. Veţi fi observat deja că într-un moment când romanul autohton este intelectualist, psihologist, experimental, autobiografic, postmodernist, minimalist etc., Valeriu Anghel continuă linia realismului sentimental şi a naturalismului descriptiv, întregind familia povestitorilor populari anonimi, dar şi a scriitorilor de referinţă, care încă mai rodesc în literele autohtone: Neculce, Creangă, I.L. Caragiale (nuvelistul), Vlahuţă, G. Sion, N. Gane, Duiliu Zamfirescu, Sadoveanu, Zaharia Stancu etc.
Evidentă şi firesc transfigurată în cele două cărţi recent revizuite, mi se pare supunerea individului la legile firii, în tradiţionalul aer de resemnare mioritică, de fatalitate melancolică şi bucurie dionisiacă, specifice nu doar românului. Divorţul ireconciliabil între individ şi sistemul social este contracarat de V. A., prin utopia unei umanităţi arhaice, aparent omogenă, condusă de un sfat al bătrânilor, după modelul şatrei în care s-a născut frumoasa ţigancă Lila. Încercarea autorului din Comăneştii Bacăului, de a sugera o anume filosofie şi stabilitate, acolo unde totul se transformă, se schimbă imprevizibil, ţine de moştenirea unui umanism natural-ţărănesc şi istoric-naţional păstrat de legendele locului ce au configurat psihologia omului simplu, supus de când se ştie legilor tribului şi împăcat cu sine. O anume tendinţă de retragere în natură şi în trecutul mitico-legendar de pe Valea Tazlăului pare să fie soluţia de eternizare a românismului locului, ameninţat de un spirit al răului fără chip şi identitate.
Demoniei postindustriale, egoismului, sentimentului tragico-absurd al vieţii, agresivităţii fără precedent, pierderii identităţii, lunecării în amoralitate, răului existenţial, Valeriu Anghel le opune paradisul natural al omului arhaic, împăcat cu Dumnezeul său, cu sine şi cu toate utopiile lumii. Se ştie, fericirea este iluzorie şi autotelică.

*Valeriu ANGHEL, Printre șătrari, Editura Corgal Press, Bacău, 2017, Ediţia a II-a, revizuită;

*Valeriu ANGHEL, Farmecul copilăriei, Editura Corgal Press, Bacău, 2017. Ediţia a II-a, revizuită