Spații culturale nr. 57 (7)

Nicolai TĂICUȚU

vânat în ținut arhaic

mă desprindeam
dintr-un ținut arhaic
încet şi banal
frunză cu frunză
spin cu spin cădeam
de pe crenguța de roză:

mă mai iubeşte/
nu mă mai iubeşte
îmi spuneam
privindu-mi însângerările
de om vânat (ce păcat!
vânatul, nu știam/
n-aveam de unde să știu
dacă-i tânăr sau bătrân
nu aveam cu ce mă mândri
nu aveam cu ce mă plânge)
îmi spuneam mie –
trupului rămas
fără frunze
fără spini
în sprijin de zidul umed
şi rece-al cetăţii –

și nimic mai mult

arșiță

stăteam în cot întins pe pajiştea urbană
şi-n palmă ţineam edificiul centrului de cultură
(unii credeau că e o machetă în miniatură, eu
vă asigur că nu)

de o parte şi de alta
mă strângea centura oraşului
împestriţată cu zone industriale demolabile/
deplorabile
și femei fluide precum asfaltul sub
arșița soarelui

traficul mă încorseta…
pe spaţiul verde/ strict delimitat
mi se odihnea trupul

loc pentru cap nu era
şi nici clipă ferice

INTERVIU

Andrei Pleșa, pasionat orologerie, colecționar:
„Ceasurile pot vorbi despre personalitatea cuiva”

1. Țin minte că încă din copilărie m-a atras în chip deosebit lumea ceasurilor, poate și pentru faptul că purtam în amintire designul cu totul aparte al ceasului tatălui meu care de multe ori a fost subiect pentru discuții interminabile. Odată cu trecerea anilor am început să înțeleg câte ceva din valoarea ceasurilor elvețiene, din tradiția unor branduri de renume… asta până am purtat câteva discuții cu tine – aveam să îmi dau seama că practic nu știu mai nimic și că da, într-adevăr, lumea aceasta a voastră e o lume oarecum închisă, îți trebuie multă pricepere, răbdare și de ce nu – capacitatea de a ierarhiza corect, ceea ce presupune cunoștințe de specialitate. Am gândit acest interviu din mai multe perspective–mă interesează cum se raportează la toate acestea colecționarul din tine.

Da, multă lume are amintiri din copilărie cu ceasurile bunicilor, părinților sau chiar primele ceasuri pe care le-au avut. Unii mai norocoși încep colecțiile cu ceasuri primite din familie. Și eu am câteva amintiri legate de acele ceasuri: bunicul era șofer și când mergeam împreună cu Saviemul își aranja mereu cureaua de la ceas; bunica purta ceasul doar în zilele în care pleca de acasă „la oraș”, apoi ceasul mamei găsit de bunicul meu pe jos, cât și ceasurile de masă de prin casă. Îmi aduc aminte când puneam magnetul pe ceas să văd cum se oprește și chiar dacă nu erau cine știe ce ceasuri, încă retrăiesc cu nostalgie acele momente.

2. Deopotrivă, tema timpului acompaniată de motivul ceasului au un dublu caracter transcultural și interdisciplinar. Cumva, metaforic, un ceasornicar adevărat se lasă mistuit de pasiunea sa, amintește de figura alchimistului de acum ceva veacuri. Continuăm prima întrebare, de unde vine toată această magie?

Încă de la începuturi omul a fost fascinat de timp, fie că a fost vorba de privit cerul, Soarele, înfiptul unui băț în pământ, clepsidre sau mecanisme complexe, omul nu a putut niciodată ignora timpul.
Ceasurile au într-adevăr ceva „magic”, pentru ca înainte de a fi niște simple unelte sunt cu adevărat opere de artă.
Nu cred că există alt obiect în lume care să îmbine armonios atât de multe domenii. Ceea ce un neinițiat vede ca fiind un simplu ceas, pentru mine este mult mai mult decât atât. Este în primul rând mecanică, mai apoi este un accesoriu/bijuterie în funcție de material, este o operă de artă dacă ne referim la modele mai scumpe cu cadrane pictate, sau la gravurile făcute manual în carcase din metale prețioase la Vacheronși Patek, până chiar la pielea pentru curele și electronica pentru quartz, în final rămânând niște unelte de mare precizie.

3. Un ceas e un produs finit care totuși a legat mentalități, a instituit mode, a echivalat cu acel accesoriu care poate vorbi extrem de explicit despre propria personalitate. Evident, ai mai multe ceasuri la care ții, vorbește-mi, te rog, de cu legătura ta cu două, trei dintre acestea – când, cum le porți?

Ceasurile sunt într-adevăr, cum se spune, singurul accesoriu/bijuterie pe care ar trebui să-l/o poarte un bărbat în afară de verighetă (zilnic). Este un proverb cât se poate de actual. Papioane, cravate ori pălării poate că nu poartă nimeni zilnic, nici batistă în buzunarul sacoului sau stilou, ghiul ori inele pe toate degetele… sunt de prost gust. Da, ceasurile pot vorbi despre personalitatea cuiva, de la model, mărime, materiale și originalitate, toate pot fi mesaje non-verbale care pot contura o primă impresie. Personal, țin la toate ceasurile din colecție, la toate văd câte ceva special. De purtat le port total aleatoriu. Totuși, la ocaziile speciale acord mai multă atenție. Am avut și o perioadă în care asortam culoarea cadranului ceasului la culorile hainelor de pe mine, dar era mai ușor atunci, aveam doar vreo 5-6 ceasuri în colecție.

4. Evident, voi da glas câtorva curiozități! Se mai găsesc în prezent pe piața de antichități ceasuri cu adevărat valoroase? Dacă da, care sunt atuurile acestora?

Cu siguranță, „diamante în noroi” se mai găsesc, acum contează și contextul întrebării foarte mult. De exemplu, pe un site dedicat acestei pasiuni au apărut niște povești (oarecum verificate) despre un colecționar/vânător de comori care a găsit un JLC și l-a cumpărat cu 6$, pentru ca mai apoi să-l vândă pe 35000$ și un Omega Seamaster Man on the Moon. Dar pe lângă aspectul material, valoarea vine și din calitate, sunt ceasuri care pot fi cumpărate la preț de nimic deși calitatea mecanismelor, finisajelor și materialelor să fie de top, singurele motive pentru prețul scăzut fiind dimensiunile reduse ale pieselor, cadrane inestetice, lipsa de cerere „datorată” clienților necunoscători. Sunt tot felul de inovații, mecanisme rare, inedite, speciale și piese de asemenea pe care colecționarii le vânează.
O altă categorie care poate da un plus de „valoare” unui ceas este povestea. Mulți colecționari adună ceasuri „speciale”, „ciudate”, militare sau pur si simplu fiecare are o slăbiciune pentru pendule, ceasuri de buzunar, de masă, albe, negre, fără dată, cu alarmă, cronografe, rusești, elvețiene și așa mai departe. Atuurile? Greu de spus, să zicem că reprezintă o pasiune care are și o oarecare utilitate, nu stau închise într-un clasor precum timbrele. Atuurile ceasurilor valoroase? Povestea din spatele unui ceas și faptul că poate deveni oricând subiectul unei discuții interminabile. Evident, în unele cazuri și pentru unele persoane…banii, profitul.

5. Pe de altă parte, rămănând în această zonă, care sunt cele mai avansate funcții și care sunt aliajele în top?

O întrebare grea. Avansate funcții, mă gândesc la complicații, sunt multe. De la „fazele Lunii” la perpetual calendar, flyback chronograph, rattapante, rezervă de mers, dată-zi, alarmă, minute repeater și multe altele. Desigur, companiile de top se întrec în piese cu cât mai multe complicații, ceasul cu cele mai multe complicatii fiind un Franck Muller Aeternitas Mega 4 cu 36 de complicații, 25 dintre ele fiind vizibile, 1483 de piese și calendar pe 1000 de ani. Următorul pe listă este un Hybris Mechanica Grande Sonnerie cu mecanism Jaeger Le Coultre 182 cu 27 de complicații, cu peste 1300 de piese și carcasă de aur alb 18k. Asta că tot urmează să vorbim de aliaje, deși interesul a scăzut semnificativ pentru ele, ceasurile de aur sunt totuși bijuterii prețioase, dovadă că firmele care se respectă scot mereu modele în acest material. Dacă vorbim despre rezistență, clar oțelul este favorit, urmat de titanium. Dar există ceasuri de alamă cromată, bronz (aici este o modă aparte legată de modul cum se patinează acest material) și chiar lemn. Și da, mai sus am vorbit doar de cele mecanice, smartwatch-urile și ceasurile quartz au și ele funcții complicate, de la termometre, altimetre până la bătăile inimii, pedometru și tot felul de aplicații pe smartwatch.

6. Unul dintre scriitorii deportați spunea la un moment dat că „Rușii au pasiunea ceasurilor cu bătăile puternice”. Avea oare dreptate? Dar germanii, elvețienii ori japonezii?

Nu știu dacă scriitor fiind a spus aceasta afirmație metaforic, dar eram la un moment dat într-un interviu, era destul de liniște, iar între întrebări se auzea doar ceasul meu Raketa cum ticăia. Dar da, probabil se referea la simplitatea și eficiența cu care rușii rezolvă problemele, la rezistența și masculinitatea ceasurilor rusești.
Cel mai bun exemplu aici, deși sunt multe de spus, ar fi Vostok Amphibia care a fost făcut special pentru forțele Marine URSS în anii 67-68, inginerii/designerii fiind Mikhail Fedorovich Novikov și Vera Fedorovna Belova – au avut misiunea grea de a face un ceas ieftin și care să reziste în cele mai vitrege condiții, fără a folosi patentele Rolex și Blancpain. Au reușit de minune prin niște inovații, pe cât de ingenioase pe atât de simple. În reclamă, rușii treceau cu mașina peste aceste ceasuri pentru a demonstra capacitățile ieșite din comun ale acestora…multă lume face și în ziua de azi asta și sunt zeci de filmulete pe youtube. Alte povești spuneau că deși făcute să reziste până la 200m adâncime, rușii le testau lipindu-le de submarin și mergând până la 300m adâncime. După cum spuneam, ar fi multe de spus, un ultim exemplu: americanii au făcut un concurs pentru primul ceas pe Lună, bătălia finală s-a dat între Bulovași Omega, cel din urmă având câștig de cauză. Rușii (Yuri Gagarin) au avut primul ceas în spațiu un Sturmanskie…asta purta Gagarin. Ca în bancul acela cu creionul. Deci, ca să încheiem, aș zice că a avut dreptate scriitorul, ceasurile rusești au ceva aparte și dacă nu ar fi fost puse în carcase cromate care, din cauza trecerii timpului s-au mai măcinat, ar fi mult mai apreciate în ziua de azi, multe au cadrane superbe, unele sunt frumoase doar prin simplitate. Pe scurt: Germanii au A. Lange & Söhneși au fost împreună cu englezii printre pionieri, înaintea elvețienilor, Hans Wilsdorf este un neamț stabilit în Anglia care a fondat o companie inițial englezească, mutată apoi în Elveția: Rolex -și cu asta cred ca am spus totul! Elvețienii au avut pornirea mai grea dar apoi au preluat conducerea, deși acum sunt cam în declin, în afară de firmele de top. Japonezii au „Cei trei samurai” Seiko, Citizen și Orient și au făcut ceasurile de calitate la prețuri accesibile, iar cele din clasa superioară au finisaje de top. Un singur lucru li se poate imputa: dezvoltarea quartz-urilor la preț mic, ceea ce a dus la căderea industriei mecanice. Cineva spunea: „Un quartz de 10 dolari este mai precis decât un Rolex, dar cel care le compară nu a prins ideea.” Pe de altă parte, ar mai fi și americanii cu niște ceasuri interesante…

7. Cu siguranță, un pasionat de orologerie nu are cum să scape de pasiunea sa. Dar ce moștenire poate lăsa el în urmă – nu la cea materială mă refer, desigur…

Păi în primul rând poate lăsa în urmă niște amintiri, de aici nostalgia ceasurilor bunicilor și ale părinților. Apoi sunt învățături care pot fi trase din pasiunea asta, povești, milioane de povești frumoase. Cu toții avem nevoie de hobby-uri, de pasiuni, există colecționari în orice domeniu. Avem nevoie de o sursă de plăcere pentru a ne umple timpul liber, de un drog. Unii aleg să colecționeze timbre, alții capace de bere, mașini, obiecte cu submarine, urși ori pantere roz. Alții dau banii pe cărți, călătorii, alcool, droguri, păcănele sau stau zile întregi la pescuit… pasiuni, cu bune și rele. Fără acestea, viața ar fi mult mai plictisitoare!

8. Voi încerca acum să te supăr și să te întreb cât se poate de direct – sunt multe falsuri pe piață, unele realizate fără greșeală. De ce sa dai mii de euro pe un Rolex și să nu îl iei de pe net cu o sută?

Nu este nici o supărare! Mă supără în schimb cei care fac falsurile. Sigur, oricine este liber să cumpere ce vrea, dacă este asumat. Spre exemplu, dacă îți place un ceas și e ieftin, sigur, de ce nu? Dar, problemele sunt următoarele: cea mai gravă ar fi încurajarea fenomenului, nu se știe prin ce „sweatshop-uri” sunt făcute, ce copii sunt puși la muncă ieftină, la negru. Apoi, companiile pierd bani, dacă ceasul este foarte prost făcut se strică foarte repede și majoritatea ceasornicarilor nu repară fake-uri sau replică. Câștigă doar șarlatanii care fac bani pe urma naivilor. De ce ai cumpăra un fake? Mai bine un Seiko „corect” decât un Patek fake. Un Patek fake poate ajunge și la 500 de euro și se poate defecta, controlul calității fiind probabil inexistent. Sunt multe ceasuri bune care se pot cumpăra de banii ăștia. Cea mai potrivită soluție se leagă de ceasurile „homage” în cazul în care cineva își dorește o piesă foarte scumpă pe care știe că nu o va avea prea curând. Și aici iar ar fi două categorii: microbrandurile care sunt mai bune decât fake-urile și au prețuri decente și firmele consacrate, Orient spre exemplu face niște „Rolex President” foarte frumoase, la fel „Bulova Super Seville”.

9. Cum vezi viitorul ceasornicarilor? E deja tot acest domeniu în „zona de nișă”?

Toate întrebările au fost frumoase, unele au fost mai ușoare, altele mai grele… asta este singura „dureroasă”, viitorul este relativ incert, ori falimentar ori scump. Ceasurile au început fiind foarte ieftine –revenind, dacă vorbim de un băț în pământ sau o clepsidră, apoi foarte scumpe, de buzunar, din aur, iar sfârșitul este în coadă de pește: vor fi ori foarte scumpe, ori foarte ieftine. Cred că nu vor dispărea prea curând dar și ceasornicarii și ceasurile sunt o „rara avis”. Smartwatch-urile și quartz-urile nu sunt chiar ceasuri. Și nici Swatch nu „salvează” industria cumpărând zeci de firme pentru ca mai apoi să le șteargă identitatea, umplându-le cu mecanisme ETA. Nici faptul că nu vor să mai ofere piese nu e o măsură prea strălucită iar asta pune piedici ceasornicarilor independenți.

10. Îți mulțumesc pentru sfaturi, gândurile bune. Sper să împărtășim pe mai departe această bucurie! Dacă tot se poartă – un gând de final?

Plăcerea a fost de partea mea, sper că am putut să te ajut. După cum se vede, aș putea să vorbesc despre ceasuri ore în șir. Un gând de final? Cumpără un ceas, cititorule! Cumpără și celor dragi, convinge și alte persoane să facă asta. Ceasurile sunt obiecte minunate și nici un smartphone nu va putea vreodată să schimbe asta. Iubiți-vă părinții și familia și cine știe, poate cândva veți primi un ceas! Unul adevărat!…

Interviu realizat de Marius Manta

Mihaela MERAVEI

nu poți cumpăra visuri

înainte să mă ridic în capul oaselor mele de sare
grețos de însingurată fac un tur imaginar
prin bastionul gândurilor
căutând un punct luminos să mă strige
păpușă de cârpe să mă ridice și poate
un păpușar
moi picioarele nu mă ascultă
și mai moi buzele nu te rostesc
visurile trec în galop pe lângă trupu-mi neînviat
prin ochiul de cer deschis în tavan o mână încearcă
să mă agațe samavolnic
aud lumina cum îmi vorbește
nu poți cumpăra visuri
apoi mă trezesc în brațele tale pline cu ramuri de brad
cum mă strângi cu disperare ca pe un cadou de Crăciun
cum tentant îmi șoptești
… dar le putem inventa

prima iubire sechestrată

este mare lucru să știi cum să te ascunzi
chiar și de tine însăți când dimineața
năvălește prin gaura neagră din sufletul tău
fără să îți aducă nimic nou în afara unui răsărit mutilat
tributar aceleiași mări de lacrimi și de
stolul de gânduri pironite pe catargul bricului cu care odată
mă scoteai din tăcerile mele lungi și introvertite
niciodată nu am crezut în mine
dar pe tine te credeam și fără ochi și în zilele de timeout
tot de mine cerșite când oboseam de spaima că te voi pierde
nu mai este nimic de făcut
nici timpul dacă-l arunc
nu se mai întoarce bumerang între noi
nici prima iubire sechestrată-n inima mea
și-a băgat unghia în gât ca un pițigoi

Iulian MOREANU

Insomnie

După ce mă lăsase un timp în pace, simțeam că insomnia începe să-mi dea din nou târcoale. La un moment dat, începusem să anticipez aceste stări, uneori din timpul zilei, când puteam să jur că cineva sau ceva îmi șoptea la ureche: „Să știi că la noapte n-ai să poți dormi!” Amuzat, vorba vine, mai pe la începutul acestor întâmplări, ziceam în gând, de parcă mă adresam cuiva: „Serios? De unde știi?” „De unde, de ne-unde, ai să vezi!”
Și am văzut. De câte ori am purtat în minte acest scurt dialog cu nu știu cine, tot de atâtea ori lucrurile au stat fix așa. Adică, somnul nu catadicsea să vină decât în zori, și-atunci doar pentru o oră, două, mai mult zăpăcindu-mă de cap și făcându-mi un calvar ziua ce urma să vină.
Am pus chinuitoarele nopți de insomnie pe seama lunii pline, a alcoolului băut până mai târzior, a vreunui film mai de groază, a cine știe cărei întâmplări mai deosebite trăite peste zi, a unor probleme la serviciu și așa mai departe. Dar, nici vorbă ca acestea să fie cauza: insomnie aveam și dacă era lună nouă, și dacă nu beam trei zile la rând, și nici dacă mă uitam doar la comedii. Nu mi se întâmpla nimic deosebit cu săptămânile, la serviciu era liniște și pace și totuși, de nu știu unde stătea ascunsă, insomnia, hop! mă și lua în primire. Fie pe nepusă masă, fie „anunțându-mă” prin vocea aceea de care am zis și care-mi vorbea direct în minte: „să știi că la noapte n-ai să poți dormi!” Fiindcă, afurisita, chiar dacă-i prinsesem frica și nu mai aveam curaj s-o înfrunt, cum o făcusem de câteva ori înainte de a înceta să mă mai dau viteaz, tot ținea morțiș să mă avertizeze din când în când.
M-am gândit să merg la un specialist, psihiatru sau psiholog, dar am renunțat. Apoi mi-am zis că n-ar fi rău să-i spun medicului de familie, și de asemenea am renunțat. Până la urmă, am întrebat o farmacistă ce pot să iau ca să dorm, dar nu m-a putut ajuta, spunându-mi că hipnoticele „adevărate” sau celebrul Diazepam nu se mai dau decât pe bază de prescripție medicală, cu „rețetă verde”. Mi-a recomandat Sedatif PC, un produs homeopat și niște suplimente alimentare care ar fi trebuit să-mi inducă un somn liniștit și odihnitor. Primul mi-a dat o stare diurnă de blegeală, iar suplimentele nu au avut nici un efect. Absolut nici unul. Ba parcă aveam impresia, după ce le luam, că tocmai băusem o cafea amară. În plus, simțeam că începusem să iau în greutate. Am încercat să citesc, doar-doar m-o lua somnul. Înainte, când nu mă încercau asemenea insomnii și eram un om „normal”, nu puteam parcurge mai mult de zece pagini că-mi cădea cartea din mână, dar acum citeam pagină după pagină, ore întregi, atâta doar că în final îmi dădeam seama că nu înțelesesem și nu reținusem nimic.
De asemenea, butonam televizorul pe cele mai anoste canale, dar tot degeaba – dintr-o dată începeau să mă intereseze toate inepțiile și-mi zgâiam ochii de parcă tocmai îmi potoleam setea de la izvorul adevărului și al cunoașterii. Doar să mă apuc de numărat oi nu am putut, fiindcă mi s-a părut de-a dreptul stupid și fiind sub demnitatea mea.
Într-o seară, după ce în cursul zilei vocea aceea ciudată îmi șoptise din nou, direct în creier, că iar o să am parte de o noapte de nesomn, pe la ora 23 am primit un telefon ce avea să facă țăndări rutina insomniilor mele de care chiar mă atașasem, într-un anumit fel, fiindcă înțelesesem că erau totuși o parte din viața mea.
Mobilul era dat pe silențios, dar i-am auzit vibrațiile înfundate, pentru că era așezat pe o carte de pe noptieră. Era un număr necunoscut. Rareori răspund la asemenea numere, și oricum nu la o asemenea oră, și niciodată la apelurile cu număr ascuns.
Așadar, am ezitat destul de mult dacă să răspund sau nu – e drept că și persoana care mă apelase era insistentă – și până la urmă am apăsat tasta verde. Câteva secunde nu am auzit decât un fel de fâșâit; era respirația ușor precipitată a celui care mă sunase. Sătul să tot aștept, tocmai mă pregăteam să-l bag în pizda mă-sii pe idiot, când am auzit o voce abia șoptită de femeie:
– Oricine ai fi, te rog să nu închizi. Te rog mult de tot… Te rog din suflet…
Am tresărit:
– Stimată doamnă, oricine ai fi, vreau să-ți spun că…
Fusesem puțin malițios și lăsasem intenționat fraza în aer, ca să priceapă singură motivul micii mele răutăți.
– Știu, știu, domnule, și vă cer iertare. Și poate cu asta ar fi trebuit să și încep. Da, sigur cu asta, cerându-mi iertare, pentru că, într-adevăr, este foarte târziu, este aproape miezul nopții…
– Să începeți, ce, doamnă?
A tăcut câteva secunde, timp în care s-a auzit iar doar respirația ei, ce încă nu părea a avea de gând să se liniștească. Femeia lăsa impresia că se blocase, cumva, așa că am continuat, însă pe același ton ușor arțăgos, cât să nu o facă să renunțe să zică ce avea de zis:
– Pentru că dacă începi ceva, înseamnă că ți s-a permis acest lucru și apoi urmează să și continui acel ceva, și nu știu de unde sunteți atât de convinsă că m-aș lăsa antrenat într-o discuție cu dumneavoastră. O necunoscută, în fond, nu?
– Aveți dreptate. Sigur că aveți dreptate. M-am exprimat greșit.
Vocea parcă îi mai prinsese culoare.
– Bine, lăsați. Spuneți, vă rog, motivul pentru care m-ați sunat, fiindcă sunt convins că nu ați format greșit acest număr. Sau poate, mai sigur, l-ați tastat la întâmplare, așa-i?
Iată cum dădeau din mine mugurii unui psiholog de care până atunci nu avusesem cunoștință, dar în care bănuiam că aveam să mă transform imediat, de voie, de nevoie, fiindcă nu-mi era greu să bănuiesc că femeia avea nevoie de ajutor. Mai precis, să-i spună cuiva ce o apăsa pe suflet, să se descarce, să ceară un sfat, ceva de genul ăsta. Citisem destule cărți și văzusem suficient de multe filme în care cineva, un disperat, un depresiv părăsit de nevastă ori amantă, amenințat de concediere, anunțat că are o boală în fază terminală sau cu mai știu eu ce altă problemă (și toate acestea cu varianta feminină a „personajului”) sună fie la numerele unor instituții ce au menirea de a-i consilia, fie formează la întâmplare o combinație de numere, după care începe să-și spună oful, în detaliu, pentru ca apoi că comunice hotărârea fermă de a o termina cu lumea asta care nu-i mai oferă nimic și în care a nimerit fără să fie întrebat dacă vrea sau nu să se nască și să trăiască în ea. Și uite că acum își dădea seama că trebuie să o părăsească grabnic, nu înainte de a mai pune pe un semen în temă cu decizia sa și cauzele acesteia.
Mă așteptam ca femeia să înceapă să vorbească turuit, cum o fac de regulă cei disperați, în lupta înverșunată cu timpul scurt care le mai rămâne de trăit, temători ca nu cumva să-i cuprindă îndoiala și să-și abandoneze intenția suicidară, dar aceasta nu mai spuse nici un cuvânt. Tăcea. Tăcea ca un fulg de zăpadă care nu mai avea când să-și țipe teama că va pieri în următoarea fracțiune de secundă.
– Mai sunteți acolo? am întrebat-o, deși îi auzeam respirația, ba chiar am avut impresia că sesizasem cum expirase fumul unei țigări.
– Da…
Acest da prelungit era dovada că încă nu se hotărâse să se confeseze, să vorbească despre motivul pentru care sunase (la întâmplare sau nu). Mă gândeam că s-ar putea să se răzgândească și să închidă telefonul.
Încercam să mi-o închipui. După voce, nu cred că avea mai mult de patruzeci de ani. În ceea ce privește înfățișarea ei, aici plaja pe care îmi puteam desfășura imaginația era practic nelimitată. Aveam libertatea absolută de a face tot felul de combinații, mă puteam juca adăugând, renunțând ori eliminând aspecte care nu mă convingeau suficient, până reușeam să ajung la un portret de care să fiu pe deplin mulțumit. Despre starea ei sufletească nu aveam nici o îndoială că era una bulversată, zdrobită, ce se mai atârna de un singur fir de ață. Mă simțeam dintr-o dată responsabil să fac în așa fel încât acesta să nu se rupă. Nu-mi dădeam seama de ce. Lăsasem deoparte disconfortul inițial pe care mi-l produsese telefonul femeii și mă gândeam că în acele momente purtam pe umeri o povară morală uriașă, înainte de a ști despre ce era vorba.
– Numele meu este Florentina, se hotărî până la urmă să vorbească.
– Îmi pare bine, i-am răspuns, Cristian!
– Domnule Cristian, continuă cea care tocmai se prezentase, v-am sunat, adică am format la întâmplare acest număr, vă rog să mă credeți, ca să pun o întrebare. Nu trebuie să vă supărați, dar întrebarea ar fi fost aceeași pentru oricine ar fi răspuns apelului meu. Acum, că s-a întâmplat așa, o să v-o pun dumneavoastră. Țin să precizez însă că e o întrebare care cu siguranță vă va șoca și v-ar îndreptăți să întrerupeți această convorbire.
În mod neașteptat, glasul i se schimbase. Nu doar că acum vorbea pe un ton normal, lipsit de tremurul și precipitarea de la început, dar vocea îi devenise atât de plăcută și de agreabilă, de-a dreptul melodioasă, încât îmi aducea aminte de prezentatoarele tv din copilărie.
În același timp, sinceritatea ei mă dezarmase, iar anunțatul avertisment nu făcea decât să-mi stârnească la cote uriașe curiozitatea. Aș fi vrut să mă gândesc despre ce putea fi vorba, însă nu-mi trecea nimic prin minte, așa că a trebuit să las lucrurile să curgă în firescul lor, adică așa cum avea să mi le prezinte ea.
– Dacă tot am ajuns să ne… cunoaștem, am replicat, de data asta pe un ton voit glumeț, eu zic că nu o să mă speriați cu cine știe ce grozăvie.
Am auzit-o pe Florentina expirând încă o dată, prelung, și parcă am și văzut-o cum strivea restul unei țigări în scrumieră.
– Domnule Cristian, ce-ați zice dacă v-aș spune că eu nu exist? veni apoi întrebarea care, în mod curios, sau poate firesc, prin stupiditatea ei, nu avu asupra mea nici un efect și nu-mi produse nici o emoție, cât de mică.
Ce auzisem îmi era mai mult decât suficient pentru a fi sigur că femeia era dusă rău de tot. Am decis să o las să zică ce-o vrea, să o asigur că înțeleg orice-mi va spune și să-i dau dreptate întrutotul, în tot acest timp conducând discuția către un final care să corespundă așteptărilor ei. Îi voi făgădui că vom mai sta de vorbă, dacă va dori, oricând, poate ne vom și vedea, în cazul în care va dori, ne vom lua la revedere, apoi îi memorez numărul în agendă și, dacă va mai suna, evident că nu-i voi mai răspunde în veci.
– Nu aș zice nimic, stimată doamnă, am răspuns.
– Florentina… Vă rog. Puteți să-mi spuneți Florentina.
– Florentina, atunci… Ce să zic? (mi se pare normal, aș fi vrut să adaug, dar evident că m-am abținut).
– Cum? Chiar așa? se miră ea.
– Da, chiar așa, am răspuns cât se poate de calm și pe cât de credibil am reușit. De ce să mă mir?
A tăcut câteva secunde, dovadă că fusese ea însăși surprinsă de răspunsul pe care i-l dădusem. Tot ce-i posibil că până să dea de mine mai nimerise și pe la alți inși care-i închiseseră telefonul în nas după ce auziseră ce li se spusese, adică enormitatea asta. Fiindcă nu e nevoie de prea multe cunoștințe și experiență ca să califici drept nebună o asemenea persoană.
– Vorbiți serios?, mă întrebă, în sfârșit, și în glasul ei se simțea nu doar neîncrederea, ci și o anumită frustrare.
– Bineînțeles, am asigurat-o, cu aceeași voce calmă, liniștită, încurajatoare. Vă asigur că aștept cu mare interes amănunte.
– Sunteți un bărbat cu un suflet foarte larg, domnule Cristian, zise ea de data asta mulțumită. Mai rar astfel de oameni în ziua de azi.
– Ei, nici chiar așa, doamnă. Pur și simplu sunt gata să vă ajut cu ce pot și dacă pot. Fie și doar ascultându-vă. Fără nici un alt interes ori gând ascuns.
Cred că m-a crezut, pentru că am simțit-o cum își trage sufletul, pregătită să mi se confeseze. În ce mă privește, mă rugam în sinea mea să nu fiu ultimul om cu care avea să vorbească o posibilă sinucigașă.
– Domnule Cristian…
– Cristian, te rog, ca să fie un echilibru în formulele de adresare, am întrerupt-o.
– Cristian, nu știu cum să încep. Eu cred că nu exist! Ei, ce zici de asta?
Am clătinat din cap, în sensul că nu ziceam nimic și așteptam să continue, să aflu despre ce era vorba, iar ea continuă, de parcă mă văzuse că dădusem din cap în felul acela ambiguu:
– Și cred că, într-un fel, nu am existat de când m-am născut. Bine, voi fi existat, totuși, fizic vorbind, pentru că altfel nu aș fi fost botezată, nu aș fi mers la grădiniță… însă, din prima zi de școală, am avut sentimentul, care cu timpul s-a întărit până la certitudine, că nu exist. Uneori sunt absolut sigură că nu exist deloc, dar am și momente când sunt un om normal. Care merge, vorbește, mănâncă, doarme…
– Iubește… am încercat o glumă.
A tăcut iar câteva secunde.
– Da, zise, după ce mi s-a părut că am auzit zgomotul scos de o brichetă care fusese aprinsă, care iubește… Mai degrabă, care a iubit.
Așadar, îmi sugera că iubise, și poate chiar mult, fusese probabil și căsătorită, dar acum era singură, după ce o întâmplare, ceva, o decepționase atât de mult încât nu m-aș fi mirat să-mi spună că iubirea este o mare prostie, și că nimeni nu merită să fie iubit. Nu știu dacă se aștepta să spun ceva. În orice caz, nu din răutate, ca să-i înșel eventualele așteptări, nu am intervenit, ci tocmai pentru a nu-i întrerupe și apoi deturna gândurile către cine știe ce amintiri neplăcute. Așa, am lăsat ca destăinuirea ei că curgă prin albia firească a ideilor, așa cum voise ori chiar stabilise de la început să le exprime.
– În acea primă zi de școală din viața mea, plecasem de acasă frumos îmbrăcată, având în spate un ghiozdan plin de caiete. În mâini țineam un buchet de flori pentru învățătoare. Din cauza emoțiilor – cam ciudat pentru vârsta aceea -, abia mă puteam ține pe picioare. Mama nu avea cum veni cu mine, pentru era încă la spital, la reanimare, iar tata, mi se tot spusese – și eram împăcată cu această idee -, era încă la un spital din București, pentru că făcuse niște complicații. În realitate, deja murise și fusese și înmormântat. Mama avea să-l urmeze la câteva ore după ce m-am întors de la școală, unde mersesem însoțită de o mătușă acră, la care aveam să rămân până când voi intra la facultate. Viața până la terminarea liceului a fost un calvar, ca într-un roman social de secol XIX. Nu știu dacă poate exista nenoroc mai mare pentru un copil să nu aibă nici părinți, ambii pierduți în urma unui accident de mașină din care eu am scăpat într-un mod de-a dreptul miraculos, și nici bunici.
Peste câțiva ani aveam să-mi amintesc două vise care m-au urmărit multă vreme apoi. Au fost unul după altul.
Primul, cu două nopți dinaintea începerii clasei întâi. Se făcea că eram pitită după un copac și priveam cu groază mașina noastră care se dăduse peste cap. Din mașina făcută praf ieșea un fum negru. Nu aveam curajul să mă apropii de ea, cu toate că știam cu siguranță că în mormanul de fiare erau părinții mei. Prinși acolo. O frică paralizantă mă țintuise locului și în afară de a-mi duce o mână la gură nu am mai fost în stare de alt gest. La un moment dat, și-au făcut apariția două vietăți ciudate, ca niște îngeri, numai că erau negri, iar unul dintre ei a dat ocol mașinii și l-a întrebat pe celălalt dacă nu trebuia să fie trei persoane. Acesta din urmă m-a văzut, dar s-a prefăcut a nu mă fi zărit, nu mi-am dat seama de ce, și a zis că nu, era vorba doar de două. Celălalt a dat din cap cam nelămurit, au mai stat ce-au mai stat, apoi amândoi și-au luat zborul. Atât am reținut din primul vis.
Al doilea l-am avut în noaptea următoare, deci înainte de a merge la școală. După ce că nu prea am putut dormi – fiind cu gândul la ziua ce urma să vină -, am mai avut și un vis cumplit, un coșmar nedrept și o încercare prea grea pentru un copil aflat la o vârstă atât de fragedă. În acest vis mi-a apărut al doilea înger negru, cel care se prefăcuse că nu m-a văzut. Acesta a venit grăbit spre mine, parcă se ferea de ceva sau de cineva și mi-a spus precipitat că nu-și dădea nici el seama de ce mințise. Căci știam că mințise, nu? Nu am zis nimic. Doar că, în cazul acesta, a continuat, trebuia să se ducă undeva, cu două suflete. Unul, clar, era al tatălui meu. Dar al doilea? Al cui să fie? Mă punea să decid, să aleg, pentru că oricum colegul său nu văzuse în mașina distrusă decât umbra a două trupuri. Trebuia, deci, să hotărăsc între mine și mama. De ce al meu? l-am întrebat. Eu nu am decât câțiva ani, vreau să merg la școală, m-am și pregătit pentru mâine… Nu mai știu dacă așa am zis, cu aceste cuvinte, în orie caz nu prea potrivite pentru o fetiță de aproape șapte ani. Oricum, ideea era că mă temeam să mor, pentru că asta ar fi însemnat în primul rând ca a doua zi să nu mai merg la școală. Îngerul a spus: am înțeles, și s-a făcut nevăzut.
A doua zi după amiaza, mătușa, o soră vitregă a mamei, mi-a spus că aceasta murise. Da, mama mea murise. A murit subit, spre marea nedumerire a medicilor, care erau gata să jure că până atunci dăduse semne că-și revine. În acea zi, și în alte câteva nu am fost în stare de nimic. Nu am fost capabilă să mă concentrez la nimic și nici nu cred că am mâncat ceva, fără ca asta s-o deranjeze pe mătușă-mea, care m-a lăsat în pace, sub pretextul că nu trebuia să mă tulbure și mai mult în urma pierderii ambilor părinți.
Pe lângă impresia că nu mă băgase nimeni în seamă în acea primă zi de școală, de parcă nu m-ar fi văzut nimeni, ca și cum nu aș fi existat!, o sumedenie de gânduri au început să-mi bântuie mintea, ca și cum cineva nevăzut îmi șoptea neîncetat în ureche că eu am omorât-o pe mama, fiindcă hotărâsem să moară ea și nu eu.
Florentina s-a oprit din vorbit și s-a auzit iar un zgomot de brichetă aprinsă. Imediat îi urmă cel făcut de fumul expirat. Tăcea, gândindu-se, poate, că o să-mi exprim o primă părere despre cele auzite, fiindu-i evident că găsise în mine persoana dispusă să o asculte.
– Din câte am înțeles până acum, am zis, problema dumneavoastră, a ta, adică, are niște rădăcini vechi, ce se pierd în copilărie.
– Domnule Cristian, zise Florentina după ce mai expiră un fum lung, nu cred că m-ați înțeles. Eu nu am o problemă. Eu chiar nu exist! Sau, în sfârșit, sunt momente când nu exist.
– Mda, am zis încurcat.
Mă exprimasem. Și nu greșit: pentru că eram convins că de la acel eveniment nefericit dinaintea începerii școlii i se trăgea situația.
Pe de altă parte, fusesem și puțin neinspirat, fiindcă o spusesem într-un fel prin care luam în calcul faptul că apreciam că starea ei se datora unei dereglări de natură psihică, inexistența sa considerând-o un fel de metaforă. Se putea interpreta, deci, că o consideram bolnavă psihic, or, chiar așa fiind, este absolut inutil și nerecomandabil să-i zici unei astfel de persoane adevărul în față, și asta în timp ce ea fusese foarte clară și convinsă că nu exista fizic. Sau, în sfârșit, că avea momente în care nu mai exista fizic.
Mă aflam într-o situație delicată, pentru că făcusem o gafă și eram curios să văd cum va reacționa. Că nu va închide telefonul, acesta era singurul lucru pe care puteam paria.
– Da, Cristian, îmi întrerupse ea gândurile, mă văd obligată să repet că eu nu exist, și nu sunt tra-la-la!
Și mi-am și închipuit-o ducând o mână la cap și făcând gestul acela arhicunoscut, cu degetele răsfirate.
– În același timp, continuă, după cele ce ți le-am spus, ești de deplin îndreptățit să crezi că este vorba de o boală, un sindrom, ce-o fi, care s-a declanșat în acel moment din copilărie asupra căruia m-am oprit cam mult.
Nu am mai zis nimic. Nu știam ce să mai zic.
– Te-am plictisit?, mă întrebă după ce în telefon se auziră câteva expirări voluptoase. Dacă vrei, mă opresc și poate o să dorești să mai vorbim și altă dată.
– Nu, nu m-ai plictisit deloc… Mai pot sta. Nu se pune problema somnului, pentru că am niște insomnii care nu vor cu nici un chip să mă lase în pace.
– Știu cum e, răspunse imediat Florentina și i-am ghicit în glas mulțumirea că încă mai putea să-mi vorbească.
Nu exclud să fi crezut că asta era prima și ultima ei șansă de a sta de vorbă cu mine, o altă ocazie cine știe dacă se va mai ivi, eu având tot dreptul să nu-i mai răspund. Încercam să gândesc asemenea ei, dar o făceam cumva destul de fără temei. Mi-am zis că, indiferent ce probleme avea femeia (și sigur avea!), oricum ar fi stat cu judecata, era ceva foarte important pentru ea, din moment ce se hotărâse să-și pună viața pe palme față de un străin, chiar dacă nu-l vedea și nu avea siguranța că-l va vedea vreodată. Asta dacă ea chiar exista, mi-am zis amuzat. Un lucru de care nu mă îndoiam era că aveam de-a face cu o femeie instruită, care avea un discurs logic, corect și coerent, convingător.
– Uite, ca să nu mă întind prea mult și să nu-ți alimentez și mai mult insomnia, am să-ți mai spun ceva, sărind câteva etape mari din viața mea. Dacă ești de acord să mai stăm puțin de vorbă.
– Cum să nu?, am asigurat-o, și chiar eram tare curios să aflu cât mai multe lucruri din viața acestei femei ciudate.
– Uite, zise Florentina, căsătoria mea.
Am tresărit și am devenit și mai atent ca până atunci.
– M-am măritat cu un coleg de facultate – am făcut geologia. M-a curtat, era frumușel foc, isteț, cu bun simț. Era singur la părinți, iar aceștia aveau o situație materială excelentă. Ne plimbam, mergeam la teatru, la cinema… Când încetam să mai exist, mă aștepta în zadar, iar data următoare inventam un pretext cât mai plauzibil pentru a mă scuza: o stare de rău, vizita părinților la cămin (el era bucureștean) și așa mai departe. Norocul meu a fost că nu mi s-a întâmplat asta când am fost la vreun spectacol ori la restaurant. După ce ne-am căsătorit… Două au fost problemele cu care m-am confruntat: teama de a da naștere unui copil, pentru că mă temeam să nu mă moștenească și… disparițiile mele. Dispăream noaptea, se trezea dimineața singur în pat și îți dai seama ce greu îmi era să găsesc un motiv pentru care aș fi plecat mai devreme de acasă. Foarte devreme! Poți să înțelegi ce teamă îmi era să nu mi se întâmple asta când intram la baie? Cum să nu mai ies de acolo iar el, deschizând ușa, după nu știu cât timp, să vadă că nu era nimeni înăuntru? Să nu înnebunești? Noroc că nici asta nu mi s-a întâmplat niciodată. După cum nici să încetez să mai exist în timp ce făceam dragoste. Scuze…
– Nu-i nimic.
– Când mergeam în lungi excursii pe munte, nu doar în scop profesional, ci și de plăcere, în concedii, mi se întâmpla destul de des, nu știu de ce în acel spațiu, să nu mai exist. Intra în panică, și, când reapăream, îi spuneam că mă lăsasem vrăjită de ceva, o potecă ce promitea a duce spre un loc mirific, o rocă aparte asupra căreia insistasem și apoi căutasem și altele, îndepărtându-mă astfel, și cine mai știe ce. Presupun că bănuiești că în final am divorțat, și nici motivul nu e greu de bănuit.
– Da, îmi imaginez, i-am răspuns.