Spații culturale nr. 57 (5)

Adrian MUNTEANU

LECTURI REGĂSITE
Episodul 2

18 ianuarie 1986

Proza contemporană – de regulă refuză maniheismul literar (împărțirea personajelor în îngeri și demoni). Asta mai rămâne valabil doar în serialele proaste. Este o atitudine probată de experiența vieții.

„un roman nu se scrie frumos, ci bine” (O.S. Crohmălniceanu)

20 ianuarie 1986

Cercetarea critică:
1. cercetarea filologică și istorică
2. critica de identificare (abordarea sintetică printr-o diversitate de criterii analitice)
3. judecata de valoare (lectura criticului)
4. analiza literară
5. natura discursului literar (artă semnificantă)
6. cercetarea sociologică a literaturii (problema eului creator)
7. ocolirea pericolului super-criticii

(Ion Vlad – „Descoperirea operei”)

21 ianuarie 1986

Citat esențial: „Nu știu, gândesc concetățenii mei, dacă lumea în care trăim e cea mai bună cu putință, facem și noi ce putem ca s-o schimbăm, dar, mai înainte de orice, facem un lucru cu un scont mai îndepărtat, care să ne găsească prezenți în momentul oportun, când vânturile istoriei vor sufla în favoarea noastră și anume: ne păstrăm tradițiile în familie, prin copii, iar pe aceștia îi facem și îi creștem orice s-ar întâmpla. Toate forțele noastre se concentrează aici. Acest adevăr este absolut, iar celelalte, cum ar fi cinstea, demnitatea, minciuna, dreptatea, prietenia, dragostea, sunt și trebuie să rămână extrem de relative, și nici unul dintre ele nu trebuie exagerate în viața obișnuită.”
( Marin Preda, „Intrusul”)

22 ianuarie 1986

Continuat Noica
Conversiunea către general este cea care dă ființă individualului și determinațiilor lui libere.
Modelul ontologic
d1 d1
d2 d2
I G
(individual) (general)

dar

dn dn

Creangă: „Se vede c-a venit, de n-a mai venit”.
Despre „Luceafărul” și modelul ființei: neputința naturii superioare, care este geniul, de a prinde ființă aievea. Nefericirea geniului este de ordin ontologic.
Despre „Tinerețe fără bătrânețe” și basmul ființei: omul nu poate îndura ieșirea din timp.
Concluzia ontologică: poate exista un echilibru perfect între individual și general, dar acesta să nu se facă întru ființă.

23 ianuarie 1986

Continuat Noica
rațiune= dialectică (intelect = logic)
entități = realitățile văzute altfel decât cu ochiul obișnuit
dihanie = termen românesc pentru spirit
suflare = termen românesc pentru o entitate abstract (suflare românească)

două deveniri – întru devenire
– întru ființă (ființa lucrurilor)

Brâncuși – bucuria așezării în ființă.

24 ianuarie 1986

Început „Intrusul” de Marin Preda.
Povestea formării unui om cu capacități de adaptabilitate reduse. Poate fi și acea reflexivitate superioară în fața vieții și a evoluției care-l determină să se izoleze parțial, pentru a-și răspunde la întrebările care-l înconjoară la fiece pas.
Omul surprins în momentele sale de răscruce.
Și contactele cu ceilalți (Viorica, Sorana) sunt tot o căutare a propriei ființe, o sete de autocunoaștere.

25 ianuarie 1986

Continuat „Intrusul”
Mediul devenirii muncitorești privit prin ochii lui Călin Surupăceanu. O anume duritate care poate fi considerată și personalitate din moment ce are accente de puritate sufletească (vezi fata salvată) și își continuă neabătut drumul profesiunii.
Cel mai frumos moment este acela al relației sociale cu Maria, mai ales prin bogăția interioară a fetei.

26 ianuarie 1986

Continuat „Intrusul”
Perioada tulbure:
– condamnări pentru vini politice imaginare
– absolvenți incapabili admiși pe bază de „dosar”
– idee memorabilă: „ce-am căuta la căsătoria cuiva, la nașterea unui copil sau la o aniversare, dacă în realitate nu ne-am sărbători pe noi înșine cu același prilej? Nu atunci ne reînvie oare în amintire aerul unui drum știut numai de noi…?”
– se detașează din nou splendoarea paginii de dragoste și, mai ales, chipul ideal al Mariei. O sensibilitate lucidă, autentică, a lui Marin Preda.

• În eventualitatea unui text propriu, azi m-am gândit la:
– încătușarea prin căsătorie a libertății, diminuarea forței interioare.
– „Ce ai?” sau, mai bine, „La ce te gândești” – refuzul de a lăsa celuilalt clipele sale proprii, în afara ta.
– evident, personajului meu îi trebuie subliniat orgoliul. Nu poate fi nicidecum un om fără defecte.

27 ianuarie 1986

Continuat „Intrusul”
În paginile lipsă cred că s-a urmat drumul unui caracter oscilatoriu, dar cu atât mai omenesc, mai viu, al lui Călin, ajuns în situații limită peste care trece în modul său propriu, contradictoriu.
Frază esențială: „E lesne să fii disprețuitor și trufaș când te desparți de o femeie pe care n-ai iubit-o sau ai iubit-o puțin. Când ai iubit-o foarte tare, e caz rar să vezi un bărbat cu fruntea sus.”
Gând pentru textul meu:
Cavalerismul dus peste limite e un defect capital care duce la prăbușirea unei structuri sufletești. Drumul pentru refacerea profilului moral trebuie să fie esența cărții. Ea ar urma, poate, să se termine după o primă atitudine dătătoare de speranță.

28 ianuarie 1986

„Intrusul”
Un firesc raport între real și iluzoriu. Zbaterea personajului capătă proporții mult amplificate pentru că sunt împinse în joc esențe ale vieții.
Visul său este rezultanta efortului de autoînțelegere.
Pentru mine:
– personajul în contact cu cei din jur: spirit greoi, cu tendință de apărare spontană la orice este „străin”, conservator în gusturi, obiceiuri și prietenii.
– curajul de a fi mai franc în stil, cât mai puțin siropos, feminin.
– intersectarea cu alte destine tangențial intrate în contact cu personajul.

29 ianuarie 1986

Terminat „Intrusul”.
Se încheie în forță. Finalul nu este un punct decât în ce privește conștiința propriei ființe în raport cu lumea în care a viețuit.
Personajul își caută puterea necesară de a trece într-o altă etapă luminată de câștigurile dobândite.
Considerația că anii petrecuți în orașul îndepărtat pe care l-a construit sunt ani pierduți nu se justifică pe plan spiritual. O anumită inadaptabilitate organică face din personaj un virtual perpetuu chinuit printr-un exces de luciditate.
Început Nicolae Breban „Îngerul de gips”.

30 ianuarie 1986

Continuat „Îngerul de gips.
O analiză minuțioasă pe fondul unui firesc cotidian a profilului doctorului Madia.
Minuția în descriere pare să fie caracteristica stilistică a lui Breban. O diferențiere între el și M. Preda, de pildă, s-ar face, printre altele, privind unghiul din care sunt privite, contorsionate, stările sufletești.

Pentru mine:
– secvențele cu Gina introduse în momentul marelui conflict dinainte de plecarea în vacanță.
– secvența conflictului de pe plajă cu jucătorii de fotbal. Le-a aruncat mingea care se tot izbea de el, până a început să fie agresat și ironizat.
– „blestematul simț al pudorii”.

31 ianuarie 1986

Continuat „Îngerul”.
Personajele din cele două romane se diferențiază prin structura lor labilă, în cazul lui Preda, și echilibrul absolut, superior, la Breban.
O anume franchețe în plus se detașează în stilul lui Breban care însă se pierde în amănunte nu întotdeauna relevante.
Foarte adevărat și de folosit: „epoca noastră are un tip psihologic mult mai mobil, în conformitate cu planeta noastră care se micșorează îngrijorător”.
Relația Minda-Ludmila, o înțelegere plină de conveniențe, ceva cam prea lucid, prea detașat de nuanțele cotidiene. Ceva artificial în ciuda siguranței și inteligenței lor.”

Pentru mine:
– cantonarea într-o discuție de serie care este, de fapt, o lipsă de comunicare ce îți dă un complex de necurățare de vină.
– secvența cu cumnatul călugărit și soția lui, mai ales cu finalul ei dramatic (plus fratele mai mic).
– un posibil traseu al personajului: o închidere treptată în sine datorată deziluziilor din jur. Final cu un punct de sprijin spre acel căutat calm interior.
– de prins acel moment al detașării de trup, când nu era de fapt nicăieri.

1 februarie 1986

„Îngerul”.
Mai întâi îi fusese rușine să plângă în singurătate. Apoi…
Excelente treceri de la persoana a III-a plural la fraza scurtă, firească, tensionată, prin care un personaj se adresează celuilalt înglobând toată atmosfera momentului (senzații, întrebări, stări, idei, apelative, exclamații etc.)

Eu:
Episodul primei întâlniri ca amanți în casa de pe mal.

2 februarie 1986

„Îngerul”.
Febrilitatea doctorului Minda de a pătrunde în zonele vulgare, primitive ale existenței dintr-o sete de real și autocunoaștere.
Eroismul personajului de a îndura abjecțiile. Un eroism fără glorie aceasta fiind caracteristica timpului nostru.
O posibilă morală a romanului: o entitate sufletească ce pătrunde într-un mediu străin sieși, chiar contradictoriu, sfârșește prin a destrăma spațiul în care s-a introdus.

Eu: vezi necesitatea finalității. Obligativitatea existenței unei morale, chiar și în absența faptului povestit.

3 februarie 1986

Continuat „Îngerul de gips” de Nicolae Breban
„Uneori, intrarea la iubita noastră candidă, cu genele veșnic speriate ca niște aripi de porumbel, e tocmai o scară dosnică pe care se aruncă lăturile.”
Aglomerarea de elemente ale unui moment, de la denumiri de locuri la acțiuni, frânturi de dialog, stări sufletești. De folosit ca tehnică.
Personajul devine om salvându-se de la imobilitate, fals și artificialitate prin ancorarea în pasta suculentă a prezentului reprezentat de Mia Fabian.

(Va urma)

Vasile GHICA

Despre mituri

Marile mituri sunt cariatide ale identităţii naţionale.
Angoasa a coborât pe pământ în desagii lui Adam.
Tot frica a zămislit, probabil, şi inflaţia de zei.
Miturile sunt sedimentări spirituale milenare.
Pământul pentru Anteu şi stânca pentru Sisif au fost adevărate trambuline spre mit.
Nici noi nu am rămas în Paradis, dar nici reptila.
Când accepţi condiţia de Zeus, trebuie să ştii că există un Prometeu prin preajmă.
Din mica arcă a lui Noe a renăscut marea grădină a lui Dumnezeu.
Zeii s-au oprit pe Olimp. Oamenii au ajuns pe Everest. Apoi, în Cosmos.
Grăbeşte-te Sisif! Te aşteaptă sus Prometeu.
Iubirea de oameni este un imperativ al vieţii. Chiar dacă nici Prometeu şi nici Iisus nu au sfârşit-o prea bine.
Se pare că în aluatul din care e făcut omul, Dumnezeu a scăpat cam multă tărâţă.
Cu excepţia banului, omul a îngenunchiat toţi zeii.

Alejandra PIZARNIK
(1936 – 1972) / Argentina

S-a născut la Buenos Aires într-o familie de ovrei imigranți din Polonia. În 1954 este admisă la Facultatea de Filosofie și Jurnalism a Universității din capitala Argentinei, paralel studiind pictura. Frecventează cursuri de psihanaliză.
În anii 1961-1964 a locuit la Paris, unde face cunoștință cu Cortazar, Paz, Calvino etc. La Buenos Aires e apropiată de cercul suprarealiștilor. Îl intervievează de Borges. În 1966 i se acordă premiul pentru poezie. În 1968 obține bursa Guggenheim, în urma căreia are un sejur la New York.
După două tentative de suicid (1970 și 1972), ultimele cinci luni din viață și le petrece în ospiciu, la ieșirea din care își pune capăt zilelor cu o supradoză de stupefiante.
Din edițiile sale antume amintim: „Cel mai străin pământ” (1955), „Ultima curățenie” (1956), „Aventurile pierzaniei” (1963, cu o prefață de Octavio Paz), „Extragerea pietrei prostiei” (1968), „Nume și chipuri” (1969), „Infernul muzical” (1971), „Contesa sângeroasă” (1971).
Creația sa este tradusă în engleză, franceză, germană, italiană, portugheză, suedeză, cehă, rusă și alte limbi.
În traducerea lui Leo BUTNARU

Arborele Dianei

1

Am făcut saltul din mine în zori.
Mi-am lăsat trupul împreună cu lumina
și am cântat tristețea a ce s-a născut.

2

Acestea sunt versiunile pe care le propun:
o gaură, un perete ce tremură…

3

doar sete
tăcere
orice întâlnire
ai grijă de mine dragostea mea
păzește-te de cel tăcut în pustiu
de călătorul cu vasul pentru apă gol
și de umbra umbrei sale

4

Acum:
Cine va opri scufundarea mâinii sale
de tribut pentru micile griji. Va plăti
frigul. Va plăti vântul. Ploaia va plăti.
Va plăti tunetul.

5

Pentru un minut din viața scurtă
doar ochi deschiși
pentru a vedea timp de un minut
flori mici în creier
dansând precum cuvintele în gura unui mut

6

ea se dezgolește în raiul
memoriei sale
ea nu cunoaște nemiloasa destinație
a viziunilor lor
ea se teme de a nu ști numele
a ceea ce nu există

7

Treci cămașa prin flăcări
de la stea la stea
de la umbră la umbră.
Moare de moarte depărtată
cel care iubește vântul.

8

Luminătoarea memorie, galeria în care difuză-i
umbra a ceea ce sper eu. Nu e adevărat
că va veni. Nu este adevărat că nu va veni.

9

Pentru Aurora și Julio Cortazar

Aceste oseminte strălucitoare-n noapte
aceste cuvinte ca pietrele prețioase
vii în gâtlejul unei păsări pietrificate,
acest verde atât de iubit,
acest liliac fierbinte,
această inimă doar enigmatică.

10

un vânt slab
plin de fațete curbate
pe care eu le-am croit în chip de obiect al iubirii

11

acum
în acest timp inocent
eu m-am așezat
pe pragul privirii mele

12

nu există o metamorfoză mai dulce decât a copilului; mătasea
somnambulului acum pe cornișa ceții

se trezește mâna ce respiră
floare ce se deschide în vânt

13

lămurește cu cuvintele acestei lumi
în care el mi-a lăsat o barcă ce mă duce

14

Poem ce nu cuvântă
și pe care nu-l merit.
Frica de a fi în doi
mod de a oglindi:
cineva adormit în mine
mă mănâncă și mă bea.

15

Stranie neobișnuință
a timpului în care m-am născut.
ciudat însă nu-și mai exercită
meseria de nou-venit.

16

tu ți-ai construit casa
înaripatele tale păsări
au lovit vântul
cu propriile tale oase
ai terminat de unul singur
ceea ce nu începuse nimeni.

17

Ziua în care un cuvânt îndepărtat a venit la mine. Merg prin aceste zile somnambul și transparent. Un automat frumos cântă, se îndrăgostește, socotește întâmplări și lucruri: cuib din sârmă iute când dansez și plâng la numeroasele mele înmormântări. (Ea este oglinda lui incendiată, așteptarea sa din focuri friguroase, elementul ei mistic, rătăcitoarele sale nume ce cresc solitare în noaptea palidă.)

18

ca un poem învățat pe de rost
de tăcerea lucrurilor
vorbește ca să nu mă vezi

19

când ochii tăi privesc
ce se află în tatuajul meu

20

Laurei Bataillon

el spune că nu cunoaște teama că dragostea va muri
el spune că se teme de moartea dragostei
el spune că dragostea e moarte și se teme
el zice că moartea este frica dragostei
el spune că nu știe

21

eu m-am născut
suferind dublu
în memoria de aici și de acolo

22

noaptea
oglindă pentru morții pitici
oglindă de scrum

23

o vedere din jgheab
poate fi chiar o viziune asupra lumii
rebeliunea consistă în privirea unui trandafir
pulverizându-ți ochii

24

(un desen de Wols)

aceste fire prizoniere în umbră
obligă să se țină cont de liniște
aceste fire ce unesc suspine

25

(expoziție Goya)

o gaură în noapte
subit invadată de un înger

26

(desen de Klee)

când palatul nopții
își aprinde frumusețea
apăsați pe oglinzi
până chipurile noastre vor cânta ca idolii

27

accident vascular cerebral al zorilor în floare
mă abandonează beția nimicului și lumina liliachie
beția imobilității și certitudinii

28

depărtați-vă cât mai mult de numele
care urzesc tăcerea lucrurilor

29

Lui André Pieyre de Mandiargues

Aici noi trăim cu mâna pe gâtlejul lui. Orice e posibil și eu deja știu cine a inventat cuvintele în amestec cu chinul absenței. Astfel, pentru rugăciunile sale el avu sunetul lor îndrăgostit de ceață.

30

în iarnă fabuloasă
mi-am lăsat aripioarele în ploaie
în memoria apei cu degetele-n ceață

31

Închiși vă sunt ochii și nu jură că nu se vor deschide. În același timp în afară orele se hrănesc cu flori născute din viclenie. Însă chiar cu ochii închiși și suferință într-adevăr mare apăsați pe oglinzi cât uitatele cuvinte mai sună magic.

32

Zona unde somnul
devoră încet
inima miezului de noapte.

33

odată și odată poate
voi merge fără să rămân
voi merge
ca unul care pleacă

34

micul călător
muri explicându-și propria moarte

înțelepte animale nostalgice
vizitară trupul său fierbinte

35

Pentru Ester Singer

Viața, viața mea, lasă-te căzută, lasă-te îndurerată, viața mea, lasă-te legată de foc,
de ingenua liniște, de pietrele verzi din casa nopții,
lasă-te căzută și rănită, viața mea.

36

în cușca timpului
somnoroșii săi ochi privesc însingurați
și vântul aduce
sumbrul răspuns al frunzișului

37

în fiece zonă interzisă
este o oglindă pentru transparenta noastră tristețe

38

Acest e cântul remușcărilor, veghind îndărătul poemelor mele:

Acest cânt mă dezminte, mă minte.

Nina Elena PLOPEANU

Artistul cu blană

Sala de festivități a Cercului Militar Central situat în apropierea parcului cu povești era plină. Lansarea de carte și spectacolul dedicat zilei culturii naționale se încheiaseră. Spectatorii nu se lăsau duși. Schimbau impresii, împărtășeau amintiri, își făceau complimente și urări de mai bine pentru noul an care începuse de numai două săptămâni. Îmi plimbam privirea pe deasupra capetelor celor prezenți, încercând să descopăr pe cineva pe care nu-l salutasem. Ochii mi s-au oprit pe o blană neagră, ce îmbrăca trupul unui bărbat, pe care o mai văzusem și altădată. Te-am recunoscut. Te întâlnisem prima oară, în urmă cu cinci ani, la o manifestație asemănătoare organizată de Direcția pentru Cultură într-o vestită mănăstire din apropierea orașului reședință de județ. Sărbătorirea evenimentului a avut loc în biserică după slujba la care au participat locuitori din întreaga comună. Intelectuali importanți au evocat cu multă căldură personalitățile culturale din trecut care se născuseră în zonă. Mi-ai atras atenția, deși eram preocupată să admir pictura monumentului religios, să privesc oamenii care ascultau cu pioșenie discursurile și luările de cuvânt ale invitaților. „Uite o figură interesantă!”, mi-am zis când am observat tipul cu barbă, spilcuit și îmbrăcat într-o haină de blană neagră. „Cine o fi?”, m-am întrebat, deoarece pe toți scriitorii, poeții și oamenii de cultură prezenți îi cunoșteam, pe unii personal, pe alții din vedere, iar pe ceilalți după nume. „O fi vreun pictor, vreun sculptor dintr-un alt județ”, am presupus eu, pentru că la noi nu prea existau astfel de artiști. Așteptam cu nerăbdare să se facă prezentarea finală pentru a afla cine ești. Din nefericire pentru marea mea curiozitate, ai fost amintit la și alții, așa că nu ți-am aflat numele. Din timiditate sau de rușinea neștiinței mele, nu am îndrăznit să întreb pe nimeni cine ești și cu ce te ocupi.
Sărbătoarea s-a încheiat cu un parastas pentru pomenirea celor care în secolele trecute avuseseră grijă de faima locului. Așa cum era firesc, au avut prioritate invitații din afara comunei, pentru care se așezase o masă mare în curtea mânăstirii. Deși era mijlocul lui ianuarie, vremea era însorită și frumoasă ca la idele lui martie. Numai ce ne-am așezat la masă, că s-a pornit o adiere de vânt care a început să răstoarne paharele și să zboare șervețelele. Cineva, cred că preotul, a propus să ne mutăm în interiorul locașului religios. Am urmat îndemnul și am reintrat în biserică, unde au fost aduse în scurt timp mesele și scaunele, precum și bucatele alese, pregătite de gospodinele comunei din ceea ce aveau mai bun prin gospodărie. Pentru că rămăsesem să vorbesc despre noua mea carte cu cineva cunoscut, am reintrat în biserică puțin mai târziu. Am căutat un loc unde să stau, dar nu l-am găsit decât undeva spre capăt, pe lângă catapeteasmă și altar. Cred că-ți uitasem figura exotică și aferată, când, surpriză, după ce m-am așezat, te-am zărit aproape de vizavi de locul meu. Era târziu, după amiază, așa că nu m-am mirat prea mult de apetitul pe care am observat că îl aveai, mai ales că mai toată lumea însuflețită de licoarea lui Bachus, închina și lăuda sarmalele, friptura și cozonacul. N-am reușit să schimbăm nici măcar o vorbă, cu toate că mi-aș fi dorit, dar te-am urmărit cum ai împărțit în două cu un alt comesean copănelul de rață ce rămăsese în farfurie.
Te-am revăzut în primăvară. Erai îmbrăcat cu un pardesiu modern, lung până dincolo de genunchi, iar de braț de ținea o tânără de 17-18 ani. Mirarea de pe fața mea cred că s-a văzut de la o poștă. Domnișoara de lângă tine era Monica. Discret ți-a șoptit la ureche „e profa mea de literatură. Ți-am vorbit despre ea”. Mi-a spus bună ziua, tu ai lăsat pleoapele să-ți cadă peste irișii căprui preț de o clipă, iar eu am răspuns rece și distant la salut.
Despre fată, am auzit vorbindu-se prin cancelarie că ar fi cam sărăcuță la minte. La ședințele cu părinții venea doar mama. Despre tine nu am aflat mai nimic, cu toate că, atunci când colegele de cancelarie aduceau vorba despre Monica, ciuleam urechile mai mult ca de obicei. Se vorbea că, după terminarea liceului, duduia era văzută adesea prin cimitir unde se îngrijea de morminte și primea pomană.
În vacanța de vară, în special spre sfârșitul acesteia, în luna lui gustar, participam adesea la activitățile bibliotecii județene. Mă aflam împreună cu o colegă în sala de lectură unde se lansa cartea unui poet local, fost ziarist, care debutase la bătrânețe. Unul dintre marile lui atuuri era acela că în studenție fusese coleg cu Lucian Blaga, lucru pe care-l menționa ori de câte ori avea prilejul. Mare mi-a fost mirarea când, pe la jumătatea activității, te-am văzut intrând dezinvolt, într-o ținută estivală, împreună cu domnișoara Monica. Toate scaunele erau ocupate. Ați înaintat zâmbitori spre masa vorbitorilor și v-ați oprit exact în locul și la momentul în care ziariștii filmau și făceau fotografii apropiaților poetului. Am privit intrigată. Nu știam că erați rudă cu poetul septuagenar, dar poate că mă înșelam. De altfel, despre lansare și eu aflasem din presă, așa că nu era exclus ca și tu să fi citit informația tot de acolo. Am primit volumul de poezii cu autograf și m-am îndreptat spre ieșire. Pe tine și pe Monica v-am zărit lângă măsuța cu prăjituri și cafea.
Câteva luni mai târziu, pe la sfârșitul lui brumar, mă aflam în parcarea unui supermarchet din orașul nostru. Terminasem de făcut cumpărăturile și mă pregăteam să plec spre casă. La câțiva pași de mine, te-am zărit vorbind cu cineva. Geaca de fâș aurie nu te mai scotea din anonimat. Instinctiv, am ciulit urechile și nu mi-a venit să cred ceea ce am auzit. „Îmi cer scuze că îndrăznesc, îi spuneai necunoscutului. Am pățit un mare necaz. Mi s-a furat portofelul cu bani și nu am cum să mai ajung în comuna în care locuiesc. Mă puteți ajuta cu cinci lei?”. Am întors capul în partea opusă și am părăsit locul fără să aud ce ți s-a răspuns.

Lidia LAZU

UNDE-AM SĂ AȘTEPT

Unde-am să aștept
să mă odihnesc
să nu mai tresar
să nu mai gândesc
să nu mi s-aprindă inima
de grija cuiva
de dor
ori de frica cea mai cumplită
că n-am să mai simt nimic
înainte să se limpezească apele mele
cele învolburate
uneori mai repezi decât
valurile oceanelor
după cutremurul din adânc

SCRISOARE

Mai aveam doar câteva zile
de tinerețe
după comunicatul
înaltelor foruri
mereu atente să nu ni se pară
că am fi altceva decât
hotărăsc ele prin statistici
și studii de cercetare
riguros documentate
dar nici în această dimineață
starea mea excepțională
de exaltare și nădejde
de plutire pe lângă hidoșenii
nu m-a părăsit
ceea ce vă doresc
și vouă