Propoziții pretențioase – Ablativ
Am sperat, dar la ce nu visează mintea pe la 48 de ani….
La nimic, se ,,deșteaptă” cât să spună împiedicat foarfecă, clește, ciocan…. Cât despre carcasă… se chinuie să rămână întreagă. Zilele mi-erau numărate, mi le scurtasem – închipuirile mele de libertate absolută – singur, aboleam toate neajunsurile și chiar credeam că-mi voi reda acea gură de oxigen împrospătătoare de spirit, dar…. Speranțele s-au stins atunci ca acum, scăparea de jugul fiarelor m-a trimis într-o cușcă din același material, omonim, o poveste greu de narat chiar pentru sine-mi….
Am presupus, în marea mea credulitate, că îmi fuseseră suficienți 22 de ani, mai mulți, adunați oră cu oră, ca ai tuturor celor ce abnegau pentru traiul de pe o zi pe alta cândva – neamurile tatălui -, că după linia sumatoare va da cu destul plus pentru liniștea interioară. Crizele specifice vârstei, corpului în schimbare, nerecunoașterea personajului din fiecare dimineață postat în fața oglinzilor.
În varianta cea mai bună – un schimonosit. În varianta cea mai rea – un ciudat ce schimbase șapca albastră cu un două fesuri negre, câte unul pe zi, pantalonii maro pe unii negri, ,,abollei” din timpurile friguroase i-am găsit un ,,erzat” de bluză de trening mai acătării, adidașii-i transferam de la o pereche la alta, până rămâneam iar cu degetele mari pe-afară și tălpile găurite-n nodurile acelorași. Câte unul.
Urcând de la Vasile spre șoseaua națională – un fel de abonare spre cele și cei sfinți ne îndrumă cu mult înainte de el – ne-am oprit în poarta… popii. Casă nou renovată, adăugită, un piculeț de curticică, intimă pentru tânăra familie, chiar dacă gardul din profil pătrat dezvăluia și cea mai înceată șoaptă. El un blând. Până și cei cărora le-am intrat în curte pentru sistemul de jgheaburi și burlane întins pe strașină și pereți, cât să nu treacă dincolo de el fir de apă. Iar lor, vecinilor, niciun strop. Unui preot doar de bine, că ,,bun și drag ne e părințelul!” Îngăduiți și noi, și meșterii zidari ce încă nu-și terminaseră pe de-a-ntregul treaba. Profilată de sus, față de casa originală, a căpătat forma consacrată poreclei mele. Coincidență. Un fulger. Bine, nu înțeleg cum poate ajunge o proprietate să fie reîmpărțită așa încât vecinul să te înconjoare în astfel de desen tehnic, dar nu sunt nici vânzătorul, nici cadastristul și deloc cumpărătorul…. Am gătat lucrarea într-o zi, după obicei, pregătirile de acasă reduc serios timpii alocați montării, se-mbucă lungimile la dublu, se lipesc năzile, se fixează poziția ,,capului” față de restul saceagului pe aceeași linie, se perforează jgheaburile în locurile alese strategic și estetic (după voia beneficiarului și după cerințele acoperișului), se străpunge reducția – abia mi-am adus aminte cuvântul potrivit, dovada desprinderii mele de meserie aproape de modul serios -, după sumedenia de găuri și brățări înfipte-n ele violent cu ciocanul, se strâng șuruburile la final…. Știți urmarea…. Propoziția cu iz de binecuvântare, banii, ura și… la alta.
Dădurăm, la o perioadă după, să-i mai facem un serviciu, fără să ne iasă pasența. Ca să fim siguri că n-am călărit doar una sau două biserici vreodată. Ar fi fost în fapt a cincea din totalul de șase. A fost aproximativ ,,Hai la muncă să muncim, dă doamne să nu găsim.” Nici să supărăm pe cel de sus, nici pe cel de jos și nici noi să nu ieșim în pierdere. Fiindcă pleci de acasă curajos și dornic, ajungi pe scara întinsă la maximul de lungime, pui ultimul picior pe treapta extensibilei, primul pe biserică și te-nchipui vopsind cupole, pereții lor și-atunci…. Aboleai orice înaintare verbală și promisiune (în gând), lăsând plata prezumtivă la aprecierea aceluiași Senior. Mai bine ca abagiul….
