Spații culturale nr. 58 (12)
Ionel POPA
ÎNTRE JURNAL ȘI ESEU
Într-o formulare sintetică, aşa ar putea fi caracterizat Jurnal de sfârşit de ciclu, cartea lui Vintilă Horia, apărută la Ed. Vremea, 2017. Pe pagina de titlu: Jurnal de sfârşit de ciclu – Note pentru Alexandru Sever, 1989-1992; Jurnal torinez – 1978. Titlul guenonian, pe cât de clar, pe atât de symbolic – şi viceversa, nu mai necesită nici un fel de decodare. Noua carte de confesiuni împreună cu Jurnalul unui <<ţăran de la Dunăre>>şi Memoriile unui fost săgetător, apărute tot la Ed. Vremea, formează o unitate căreia, fără nici o reţinere, i se poate atribui calificativul de Bildungsroman.
Despre jurnalul la care scrie autorul mărturiseşte: „Jurnalul îmi va fi ca o cameră secretă – o <
Viaţa povestită în cele trei jurnale este, după cum afirmam, un veritabil Bildungsroman, protagonistul lui fiind Vintilă Horia (am comis un truism), dar nu ca persoană fizică, ci ca spirit. Vintilă Horia a fost un luptător, un cavaler, cuvânt drag lui. Confesiunea, în luciditatea şi onestitatea ei existenţialistă, este dramatică. Toate succesele, toate recunoaşterile şi aprecierile, „Toate astea mi-au stat bine până acum vreo doi ani. Dintr-odată am simţit că acest pământ solid, pe care l-am adunat sub mine mai bine de patruzeci de ani, aproape o jumătate de veac în curând, de agonisiri neîncetate (limbi, posibilităţi de expresie, catedră, prestigiu, cetăţenie spaniolă), înceta de a mă mai ţine, tremura sub greutatea mea specifică, încerca parcă să mă deplaseze către celălalt pământ. Aici am devenit om, acolo mă făcusem fiinţă […]. Criza a început acum câţiva ani, cu un fel teribilă tentaţie de a cădea în melancolie. Ştiam că n-am să mă mai întorc, că totul era pierdut, că un fel de blestem biblic mă ţinea deoparte, pentru totdeauna, că nimeni nu a mai putut să-mi dea înapoi gândurile, cum spune poetul. Îmi fusese scris să mă nasc şi să trăiesc în secolul cel mai urât din istorie, care avea să înscrie într-un răboj diabolic căderea României în prăpădul comunist, şi căderea în exil. O rupere fără posibilitate de reparaţie. O catastrofă cosmică.”
Jurnal de sfârşit de ciclu – o carte uriaşă, de şapte sute de pagini dense, doldora de informaţii, de gânduri şi opinii, de amintiri, speranţe şi amărăciuni. Parafrazând, putem spune că e un „Banchet” la care şi-au dat întâlnire o samă de teme-probleme (culturale, politice, filosofice, morale, religioase, de istorie) şi motive (lupta dintre bine şi rău, dintre viaţă şi moarte, prietenia, curajul, libertatea, demnitatea şi reversul lor. Nu lipsesc datele biografice, despre viaţa cotidiană, dar şi despre propria operă; nu lipsesc notaţiile meteorologice, peisajele.
Toată această bogăţie este patronată şi ordonată de două coordonate: conştiinţa şi sentimentul – iubirea de Ţară şi anticomunismul.
Oriunde s-ar afla, în Europa sau în America hispanică, şi orice ar face, gândul la Ţară nu-l părăseşte. De câte ori citeşte/ reciteşte o scrisoare primită de la românii exilaţi sau din ţară, de câte ori priveşte fotografii din perioada copilăriei şi a tinereţii, retrăieşte anii de dinaintea exilului, iar pana devine evocatoare de oameni, locuri şi întâmplări.
Cu toate vicisitudinile exilului, nu renunţă la luptă, nu-şi pierde speranţa că într-un viitor se va reîntoarce în ţară cu „Eminescu de mână”; e încrezător pentru că poporul a rezistat în două războaie mondiale şi tuturor încercările duşmane de a-l distruge, încât nici amintirea lui să nu mai rămână, pentru că rezistă regimului comunist criminal. „Poate, zice scriitorul, nu am murit încă pentru că Eminescu ne-a pus în versuri. Şi e mai greu să distrugi o poezie decât un popor.” În altă pagină îşi mărturiseşte mândria de a fi român: „[…] dacă m-aş mai întoarce vreodată pe lume tot român mi-ar plăcea să mă nasc.” Vintilă Horia are numai cuvinte de laudă pentru românii care au contribuţii majore la dezvoltarea culturii universale. Spuse ca acestea, e drept, puţin exagerate, au totuşi un sâmbure de adevăr: „[…] cultura franceză actuală e încărcată de nuanţe româneşti, în teatru, roman, eseu, istoria religiilor, filosofia ştiinţei. Franţa a progresat în ultima jumătate de secol graţie aportului românesc mai mult ca România graţie aportului francez.” Nu iartă pe nimeni care, cu ignoranţă şi reacredinţă, aruncă pe piaţa ideilor minciuni, falsificări despre poporul român şi istoria sa. Un exemplu. Dezaprobă cartea lui Claudio Magris, Danubio, în primul rând pentru capitolul despre Români. În toată indignarea sa, Vintilă Horia este obiectiv când spune: cartea „este de o penibilă mediocrita”, „Totul e brodat pe detalii desuete pe un plan de superficialitate exasperantă […] Pe Eminescu, Magris abia îl pomeneşte, iar de Brâncuşi, nici urmă. În schimb, două pagini întregi despre poetul Bercovici. Cine o fi? Şi alte trei despre mahala ca sursă de inspiraţie a unei avangarde care a trecut prin Caragiale ca să ajungă până la Ionescu […] Sadoveanu e un <
În primele momente când află ce se întâmplă în ţară în decembrie ’89, e cuprins de mare bucurie şi renasc speranţele, ca apoi, la scurt timp, văzând ce a urmat în România rostogolită înapoi în zodia comunismului după revolta sângeroasă, să fie cuprins de decepţie, exasperare şi revoltă. Zice îndurerat: „Comunişti ne-au eliberat de comunişti”. Ca în romanul lui Filimon: Păturică s-a cocoţat în locul lui Tuzluc. Acum în Jurnalul de sfârşit de ciclu sunt frecvente referirile critice la FSN şi la „fraţii Marx”: Iliescu, Roman, Brucan. Marxiştii, bolşevicii, comuniştii nu fac politică, ci braconaj politic.
Situaţia din ţară de la venirea comuniştilor la putere, situaţia de la confiscarea revoluţiei şi până azi justifică lupta anticomunistă a lui Vintilă Horia (şi a celor ca el). Îndârjirea împotriva comunismului şi a complicilor, fie ei şi pasivi, e, putem spune, omniprezentă în paginile jurnalului.
Comunismul e o ideologie totalitară, fanatică şi criminală. Dincolo de diversele denumiri şi doctrine („pentru derutarea adversarului”), comunismul e acelaşi – o ideologie de gaşcă; Dictatura proletariatului cu demagogia ei de egalitate, justiţie, dreptate, pretutindeni a dus la catastrofe la capătul cărora omul n-a avut parte decât de despersonalizare, umilinţă, moarte. Infernul are prea puţine cercuri pentru aceşti „mişei”. Multe alte idei ca acestea se pot extrage din paginile anticomuniste ale lui Vintilă Horia, care a fost ferm şi consecvent în atitudini, a avut un înalt simţ al responsabilității morale şi de conştiinţă.
Jurnal de sfârşit de ciclu – o carte pe cât de valoroasă în conţinut, pe atât de frumos scrisă; ea se citeşte cu interes şi cu plăcere. Pe scheletul autobiografic, Vintilă Horia înalţă un eseu pe variate teme, şi pagini în care autorul se dovedeşte același prozator de mare calibru: povestitor, portretist, poet. Jurnalul nu e scris sec, în stil de proces-verbal, de către un grefier. Fraza e curgătoare, cu metafore plastice şi expresive, comparaţii şi epitete pertinente, cu ziceri memorabile. Nu mai apelăm la exemplificări, lăsăm cititorului bucuria identificării şi dibuirea frumuseţii şi a înţelesului lor.
Stan BREBENEL
Mamaia Fili
Cu vreo cinci ani înainte să se repauzeze la Domnul, soacră-mea a devenit neputincioasă, aşa cum se întâmplă cam cu toţi bătrânii. Mâinile şi picioarele nu prea o mai ascultau. Vârsta îşi spunea cuvântul şi în cazul ei. Cele două fete ale sale au ajuns la concluzia că nu trebuie să o mai lase singură, căci soţul i se prăpădise de aproape douăzeci de ani. Cât era vremea frumoasă, au făcut cu schimbul şi au stat tot timpul cu ea în satul natal. Iarna o aduceau la oraş. Cum se mai întâmplă în astfel de cazuri, uneori se ajunge şi la câte un conflict verbal. Una era mai nervoasă decât cealaltă din cauza locului de muncă, unul care consuma mulţi nervi şi acumula multă oboseală psihică şi nu-i suporta babei toate hachiţele. Şi de aici nu mai era decât un pas până începea cârâiala. De multe ori se întâmpla să o duc pe una dintre fete la ţară şi să o aduc la oraş pe cealaltă. Când mă vedea, îmi spunea de fiecare dată să le las să plece ele şi să stau eu cu ea. Nu mă certasem până atunci cu baba, ba, dimpotrivă, mă luam de fete. Într-una din zile, când mai avea ceva bani pe mână, s-a apropiat de mine când eram gata de plecare şi mi-a întins, să nu o vadă fetele, 10 lei. La refuzul meu, mi-a replicat, că era bună de snoave:
– Ăştia sunt pentru faptul că mi le aduci!
Ca să nu o supăr, în cele din urmă, ruşinat, am acceptat darul. Însă nu ştiam ce avea să urmeze. Cu cealaltă mână, pe care o ţinuse la spate până atunci, îmi mai întinde 10 lei spunându-mi:
– Ăştia sunt ca să le iei de pe capul meu.
Şi a început să râdă ştrengăreşte, făcându-mi cu ochiul, bucuroasă de farsa pe care mi-a făcut-o.
Silvia Ioana SOFINETI
Muze și mituri
O carte „sandwich”, cum o prezintă autorul, din două felii – una mai veche, alta mai proaspătă, la mijloc stând conținutul ideatic pe post de liant, a scos de sub tipar A.G. Secară, binecunoscut pentru modul său unic de a trece cu nonșalanță de la scrisul serios la cel în răspăr și invers. „Marea muzăreală” pomenită în primul poem vine dintr-o propensie spre ludic, a cărei valoare estetică nu poate fi pusă la îndoială. Autopersiflându-se, privindu-se pe sine în ipostaza acelui enigmatic și dezmățat rege al Angliei, poetul de la Dunăre adoptă stilul truverilor, al rătăcitorilor baladieri medievali, îmbinând, adică, râsul tragic, fantezia, superstițiile și miturile cavalerești într-un discurs liric ce trădează voluptatea scrisului: „eu henric/ rămas de râs/ în urma lunii/ cu toate iubirile/ ca niște vrăjitoare/ hlizindu-se/ la rugul pe care l-am gătat// cine ridică rugul/ arde singur în el/ cine ridică/ pică/ cenușe din ulcică” („poemacbethul sau marea muzăreală”).
A.G. Secară demitizează scrisul, îi scoate poleiala de sacru pe care i-au conferit-o secolele trecute și vorbește despre actul de creație nu căzut în genunchi a rugăciune și adorație, ci mușcător-ironic. „lacrimile invocării muzei/ dacă muza nu e chiar Poezia/ ar dori să danseze pe muzica lui René Aubry/ ar dori să nu fie doar niște lacrimi/ ci să aibă viața unor zeități oarecare/ să înalțe imperii, să ducă lupte/ pentru fiecare suflet de muză/ știută neștiută/ să inventeze lagăre de poezie/ unde ele să muncească” („mărturisire”).
Cele trei cicluri ale volumului („poemacbethul sau marea muzăreală”, „ochii de regină ai lui kierkegaard” și „privirea de rubin a uzurpatorului”) sunt unitare stilistic și nuanțează viziunea filosofic-amară asupra existenței, dar și asupra actului de creație. Folosind procedeul substituției, poetul își populează universul cu măști (unele livrești, altele din i-realitatea imediată) și voci, cu sumedenie de alter-ego, dar și cu gânduri cărora li se dă corporalitate și autonomie pentru a trăi ceea ce în derâdere poartă numele de „istorie sentimentală” (sau „joc de-a dulcegăria”): „sunt un persan învins/ am luptat singur/ împotriva tuturor macedonenilor/ am câștigat dar sunt învins/ am văzut că pot iubi/ cu armele în mână// am simțit sângele/ pregătit să mă părăsească/ pentru ceremonia nașterii zeiței// veneau mulți, sfâșietor de mulți/ în straiele lor roșii/ cea mai vestită armată a timpului meu// toți erau o singură falangă/ iar falanga era ca un singur om-zeu/ înaintând prin somnul timpului/ monstruos de frumos/ dureros de puternic/ înaintând spre neputința brațelor mele” („acum”).
Scrisul poate fi nimic sau totul, cel care-l practică trecând prin stări contradictorii, de la meditația cioraniană asupra disperării până la ideea de sacrificiu (chiar christic): „în neparisul meu de azi/ am mai murit puțin mai mult/ ca de obicei/ gândul nu mi s-a mai înălțat/ ca viziunea turnului eiffel// spuneam într-o încercare de carte/ nimicul zboară c-o singură aripă// (…) în prima joi ce nu ți-am înțeles-o/ lângă focul ce-și silbisea jarul/ am vrut să dau arderii mâna mea stângă” („aproape cioraniană”).
Deși trimiteri există în fiecare, nu toate poemele incluse în volum sunt arte poetice. Unele au ca tematică dragostea – și nu una convențională, conotată nu ca ardere, ci ca armonie a contrariilor: „nu-i lingușeală… sărutarea// nu ling/ decât blidele/ în care viața te-a gătit/ de iubire// nu-mi ling/ decât rănile/ pe care mi le uiți/ deschise/ uitându-te curioasă/ peste coclaurile de sânge/ ca să vezi cu ce mă mai laud// nu-ți ling/ decât răceala mâinilor,/ pură și nedreaptă/ ca întreaga zăpadă a polului/ îndulcită de minune,/ parfumată de toate aromele lumii,/ revărsată înghețată/ peste cornetul ieftin/ al vieții mele” („poem riscant”).
Poemele lui A.G. Secară sunt ca un telescop pentru uriașe universuri concentrice, pentru observarea aglutinării, dar și a nașterii lor unele dintr-altele, viziune cumva „cu trei pași în urma lui kierkegaard”: „am văzut/ simplu/ că/ VINE/ ÎNCEPUTUL/ LUMII”.
*Adi George Secară: „eu, henric al 8-lea & muzele decapitate”, Ed. Eikon, 2015
Valeria MANTA TĂICUȚU
Ieșirea din infern
Cornelia Ionescu Ciurumelea a scos, în anul de grație 2017, o carte de versuri și grafică, al cărei moto, „… și lupt cu sinucigașe cuvinte/ ce-mi explodează în trup”, concentrează nu numai o artă poetică, ci și o stare de spirit. De cele mai multe ori, poeții își alungă teama de moarte, de boală, de lume, de ei înșiși, prin scris, necesar sacrificiu și, în egală măsură, catharsis. „Între frigul astral și teama carnală”, poeta râmniceană caută nu soluții de împăcare, ci, prin meditație și scris, o posibilă salvare și regăsire a purității: „ne albim sângele…/ ni-l curățăm de frisoane…/ de insomnii viscerale…/ de putregaiuri…/ de nerostire…/ până ajungem ierburi cărunte/ escaladând…/ zi și noapte…/ nu vise…/ doar… ziduri de mănăstire…” („Înhămați la o nepotolită ninsoare”).
Titlul volumului, „Excentrica sinucidere”, nu este ales pentru a-l șoca pe cititor (în definitiv, nicio sinucidere nu este excentrică, ci, în totalitatea ei, tragică), de vreme ce trimite, sugestiv, la ceea ce înseamnă, de fapt, să scrii versuri: un mod de a muri sfidând moartea, cu sentimentul că ai dus la îndeplinire un ritual bizar, care-ți scurge sângele din trup și-l preface în ofrandă pe colile albe de hârtie. Poemele cerebrale pe care le propune Cornelia Ionescu Ciurumelea sunt menite să aștearnă acel inefabil „strai de purpură și aur”, despre care vorbea și Poetul nepereche, peste realitatea cărnii care doare, peste strigătul – „cântec perfid de sirenă”. Poeta va trăi întotdeauna sub amenințarea rătăcirii prin labirint, acolo unde este numai patimă, foame și o infinită nevoie de echilibru, pentru a găsi calea de ieșire: „devorată de propriul sânge…/ hărțuită de orizonturi…/ legată la ochi…/ prizonieră-n tipare…/ în căutarea unui Centaur izgonit din labirint…/ calc pătimaș al cuvintelor nehotare…” („Într-un exercițiu de echilibru cromatic…”).
Discursul liric pe care-l construiește Cornelia Ionescu Ciurumelea este unul de tip confesiv, dar autocenzurat cu aparentă detașare, ca și când poeta s-ar privi tot timpul de departe, cu atenția lipsită de bunăvoință a pictorului care-și critică pânzele și e gata să le ardă, atunci când ele îl trădează și spun mai mult decât ar fi vrut artistul să o facă. Dar ceea ce se vrea ascuns, adică tumultul lăuntric, patima viscerală, sângele care fierbe și tulbură, caută – și găsește întotdeauna o cale de ieșire, pentru că poezia, ca și pictura, refuză spațiile închise, autoclaustrarea, lipsa de sens a tăcerii: „Axiomă a sângelui… cuvintele/ mă dezgolesc cu indecență…/ infidele și fără vreo scuză…/ Au aroganță de frunză…/ și dor…/ până la saturația mistică a unui galben de crom…/ Sunt femeia lor…/ rămasă-n stepe nevorbitoare…/ să le plângă morminte…/ Cu limbajul cameleonic al trupului…/ din zbateri… din patimi…/ îmi fac din iubire noi aripi…/ din granit… din argilă… din lacrimi…” („Axiomă a sângelui… cuvintele”).
Cititorul va găsi în poemele din volum iubirea, ca temă fundamentală, dar și un amalgam de motive poetice, cerul/ orizontul, steaua, pasărea, zborul, labirintul, oglinda etc., toate cu rolul de a sugera nevoia de dezlegare a sângelui până la câștigarea stării de vis calm, până la ieșirea din infernul suferinței: „Te privești în mine ca-ntr-o oglindă…/ levitezi în liniștea vulnerabilă… trufaș și solemn…/ Îți admir pirueta implantată în spațiul dintre cuvinte/ ca pe-o profeție a sorții…/ și… iată… îmi voi dezlega sângele… dacă tot o să dor…” („N-ai mai căzut… a poem… timpule…”). Nevoia de dragoste schimbă suprafața lucrurilor, le dă o aură înșelătoare, când în „albastru hipnotic”, când în „galben acustic”, astfel că perspectiva asupra propriului univers, asupra propriului timp și suflet este greu de fixat în cuvinte ori în imagini: „eu… sunt schija de lumină umilă/ scuipată…/ din colosală trufie…/ de trupu-ți… beat de otravă…/ Mă întrupez în poem/ din zbor convulsiv…/ din perla de pleoapă…/ din supunere oarbă…/ În cuptoarele tale/ sunt un lut primitiv…/ Din lavă captivă m-ai modelat…/ m-ai zămislit../ Ca să-mi port pe pielea arămie… de sclavă…/ însemnul votiv… tatuaj…/ definitiv…” („Fără dragoste timpul e o reptilă”).
Volumul „Excentrica sinucidere” este interesant nu numai prin ceea ce spune/ sugerează, ci și prin ceea ce este ascuns îndărătul cuvintelor și al imaginilor: o infinită nevoie de rostire, de reconstruire, prin cuvânt, a unei povești tragice despre dragoste și moarte, în ingambament liric/ în contrapunct (fiecare poem începe cu ultimul vers al poemului anterior): „Brațele mele… zboruri oloage… pietre amorfe…/ înfometate de spații…/ vânează visare…/ Pleoapele amputate…/ se sprijină în toiagul de orb al cuvintelor…/ și o spaimă…/ fără de chip… mi se strecoară sub piele…/ când pui cătușă nevorbitoare lacrimei mele/ pedeapsă…/ pentru extazul fiecărui cuvânt…/ Albul hârtiei…/ acuzator… mut bulgăre de sare…/ mă culcă prin fân neiubit… necosit de milenii… nătâng…/ Urcă în agonie de ceață… pe trupu-mi…/ mă îmbracă în rochia a mii de frisoane…/ melcul monosilabic al buzelor tale…” („Sunt un fir de nisip prin deșerturi de stele…”)
*Cornelia Ionescu Ciurumelea: „Excentrica sinucidere”, Ed. Rafet, 2017
Camelia Manuela SAVA
Cărțile care spun adevărul
Sunt oameni providențiali care te fac să crezi în tine, îți oferă acea stabilitate, îți transmit o idee de maturitate și responsabilitate și cărți cu menire providențială, cărți care spun lucruri dureroase, adevărul fiind singurul mai presus de orice.
Mi s-a întâmplat în ultima vreme să primesc și să dau cărți în dar, să le privesc aliniate în raft, apoi ele să îmi facă un semn lăuntric – alege-mă pe mine, citește-mă acum pe mine… poate de aceea, în mod inexplicabil, am fost atrasă de un volum de eseuri ale lui Alexandru Pripon, preot, jurnalist, un bun pedagog, un filosof care promite, tânăr cu o credință de neclintit, reprezentând un model pentru tânăra generație.
„Pași întru lumină”, volum apărut la Editura Arhiepiscopiei Buzăului și Vrancei, 2015, e o carte care atrage atenția, fiind un exemplu al devenirii în taina condeiului, căci autorul eseurilor a publicat în diverse ziare și reviste teologice, având deja un stil jurnalistic format cu un ochi critic, sever, ironic și ludic, inimitabil.
„Rolul jurnalismului bisericesc, astăzi, este acela de a găzdui un veritabil și necesar dialog între cultura autentică și gândirea teologică, cu atât mai mult cu cât criteriile contemporane de apreciere a adevăratelor valori sunt bulversate de precaritatea și îndoielnicia reperelor promovate în spațiul public”, mărturisea Înaltpreasfinția Sa Ciprian Arhiepiscopul Buzăului și Vrancei în prefața pe care a semnat-o, apreciind volumul de minieseuri ale Pc. Pr. Alexandru Pripon, încheind cu o concluzie referitoare la rolul acestor scrieri: ele „pot aduce freamătul unei gândiri critice față de o societate în derivă și alinarea singurei căi spre îndreptare – Lumina Evangheliei Mântuitorului Iisus Hristos”.
Pe lângă latura teologică, moralizatoare și educativă, eseurile au și valoare literară, lingvistică, fiind un joc al inteligenței, al dorinței de a împărtăși, de a dărui altora ceea ce gândești, îmbogățind și hrănind spiritual, dar, în același timp, e o oportunitate de a te gândi la ceea ce e de făcut, la ceea ce trebuie făcut.
Aspectele contemporane sunt cele vizate – să nu credeți că este o carte riguroasă, greu de digerat estetic și etic – și este un fluviu de idei care curge firesc, în matca personalității unui tânăr teolog, bine pregătit, preot, tată, soț și fiu, totodată.
Articolele au fost publicate în anii 2010, 2011, 2012 în ziarul Lumina, la rubrica „Sub semnul întrebării” și au o notă analitică a societății în care trăim. M-am recunoscut printre rânduri, am savurat aspectele comico-ironice prezentate, m-am întristat din cauza gravității problematicii care s-a ivit în ultima decadă – insinuarea internetului în viața noastră, trăim pe messenger, pe site-uri de socializare, pe bloguri și forumuri, ne însușim limbajul schematic, standardizat, ne lepădăm de noi înșine, de ceea ce suntem cu adevărat, adoptând tot ceea ce vedem, ce ni se servește pe tavă. Și cui folosește?
„Internetul, cu bune și rele, ne oferă în mod gratuit, adesea, posibilitatea de a învăța, de a ne comporta și de a ne exprima fără constrângeri. Toate îmi sunt îngăduite (spunea Sfântul Apostol Pavel), dar nu toate îmi sunt de folos (I, Corinteni 6,12), cuvinte la care astăzi, mai mult ca oricând, trebuie să luăm aminte. Deoarece, până la urmă, spațiul virtual, greșit folosit ca o lume în sine, nu este decât un surogat imperfect al vieții reale”. – sunt cuvintele celui care trage un semnal de alarmă în privința schimbării paradigmei noastre în care ne afundăm treptat ca într-un abis.
Socializarea este prost înțeleasă: din 2004, oamenii își împart, consumă împreună gigabiți, limbajul a luat-o razna și cuvintele sunt prescurtate, schematice, insinuante, sub ambalajul lor emoticonat abuziv, am zice noi – pericolul este iminent: omul devine mai superficial, mai îndepărtat de sine, de aproapele său, de natură, de toți și de toate, aspirând spre alte zări necunoscute, tehnologizate, care depersonalizează, uniformizează abrutizant.
Educația pe internet este, clar, una din variantele la îndemână: Magisterdixit (în care și noi credeam – mă refer aici la generația celor care împlinesc 40 de ani anul acesta, eu fiind congenere cu autorul cărții) se transformă în „am citit pe un blog, pe internet”; televizorul devine educator, și, implicit, manipulator, lumea se scufundă tot mai mult între banal și ridicol. Grobianismul, lipsa de judecată, de rațiune, de respect se împrăștie viral, după un singur sens al direcției de mers: „vreau să știe lumea toată…”
„Pași întru lumină” sunt semnalele trase ca măcar în al treizecilea ceas să ne uităm bine și să vedem și mai bine la ceea ce lăsăm după noi, la ceea ce facem pentru noi și pentru ceilalți. Apar aici variate teme de discuție – nunta contemporană care devine bâlci, kitchul, lipsa de aplecare spre lectură (o altă tară dureroasă a noii societăți, copiii fiind atrași spre fantasy și valori care nu ne aparțin). Copiii vor să devină dansatori, cântăreți, să fie prinți/ prințese, dar sunt lipsiți de copilărie, mamele fără experiență învață de pe forumuri de la mame cu experiență, se dau rețete medicale, sfaturi, consultații la liber, că internetul curge gârlă…
„Trăim într-o lume tulburată de îndoială. Atât de multe cărări ni se deschid înainte, ispititor amenajate și beneficiind de o promovare agresivă, încât privim în jur, mirați, neștiind încotro să pășim” – e o concluzie care ne dă de gândit, fiindcă are o tentă îngrijorătoare, autentică, fulminantă.
Eu am citit strângând din dinți volumul… am recunoscut și m-am recunoscut: adevărul frust e spus dureros, frust, părintește… și când vine ca un duș rece e și mai bine!
Stan BREBENEL
SCRISUL CA TERAPIE
Există momente în viaţa fiecărui individ, unele cu consecinţe grave, pe care le numim de cumpănă, în care întreg echilibrul de sănătate, emoţional, psihic sau relaţional este bulversat. Pentru fiecare dintre acestea medicii au soluţii, unele dau rezultate spectaculoase, iar altele, deloc. S-a încercat şi se încearcă, nu întotdeauna de către medici, terapii alternative care, odată cu trecerea timpului, şi-au dovedit viabilitatea. Plantele medicinale, suplimentele nutritive, homeopatia, masajul, acupunctura sunt numai câteva dintre ele. Unii oameni au descoperit, pe propria piele, şi altele care nu sunt chiar atât de răspândite, cum ar fi: dansul, râsul sau scrisul. Printr-o astfel de încercare tristă a trecut şi Fevronia Spirescu. Terapia alternativă care i-a salvat viaţa a fost şi este scrisul. Şi nu orice, şi nu oricum, şi nu pentru oricine. Este unul de calitate. În acest fel, literatura română a câştigat o autoare de literatură pentru copii, de care nu se mai ocupă mai nimeni, de certă valoare. Fără încurajările soţului, cunoscutul poet Paul Spirescu, şi a altor oameni de litere, poate că nu ar fi reuşit. Debutul editorial a avut loc în anul 2016 la Ed. Docucenter din Bacău, unde a publicat basmul Inorogul roşu. A urmat volumul de versuri, tot pentru copii, Rădăcinile, apărut în anul 2017 la Fundaţia Culturală Antares.
La aceeaşi Fundaţie i-a apărut în acest an (2018) volumul Poveştile lui Nasser, câine de casă. Volumul conţine 10 poveşti şi este dedicat „În amintirea lui Nasser (2011 – 2017), prietenul necuvântător al celor doi nepoţei, Mihnea şi Ilinca”. Fevronia Spirescu creează un univers pe care nu numai cei mici sunt invitaţi să-l exploreze, ci şi bunicii. Diferite obiecte sunt însufleţite, căpătând puteri magice. Astfel, cartea cu pereţii de sticlă este scena unei adevărate piese de teatru cu personaje care de care mai pitoreşti. Aici avem ocazia să întâlnim reporteriţa Miss Vévé (riţa), pe farmaco-vrăjitor şi cofetarul Tortuleţ care creează scene hazlii. Măiestria autoarei constă în faptul că se adresează fiecărui copil-cititor ca un pedagog, explicând anumite lucruri mai pe înţelesul prichindeilor. Magia poveştilor este sporită de anumite produse ce se găsesc în farmacia vrăjitorului: firimituri de zâmbet, boabe de fantezie, praf de strănutat, esenţă de uitare ş.a. În alt text, „Povestea de dragoste de pe strada Gorunului”, este însufleţit un felinar ce are de suferit în urma unei furtuni ce s-a abătut asupra zonei în care se afla, adică a rămas fără „pălărie”. Acest necaz avea să-l ducă la descoperiri fascinante. Numai fără pălărie are posibilitatea de a cunoaşte lumea minunată de pe bolta albastră: stelele şi luna. După ce i-a trecut uluiala, are parte de un nou necaz. Se îndrăgosteşte fără speranţă de regina nopţii, luna. O altă poveste asupra căruia doresc să mă opresc un pic este „Cei doi fraţi”. Aici sunt personificate două obiecte cosmice: Soarele şi Luna, zămislite, conform autoarei, de părinţii Cer şi o Galaxie. Ca orice pereche de fraţi, nici aceştia nu se înţelegeau prea bine şi au început să se certe, iar Luna şi-a luat jucăriile şi a ieşit afară să se joace. Nu a observat că s-a făcut noapte. Pe măsură ce se juca, oboseala parcă îi dispărea. Numai spre ziuă a prins-o somnul şi a mers la culcare, moment în care fratele său, Soarele ieşea la joacă pe afară. Şi de atunci, cei doi fraţi se joacă singuri, numai dimineaţa devreme se mai intersectează pentru puţin timp. Cred că fraţii nu ar trebui să se poarte precum Soarele şi Luna, însă cele două personaje nu ne-ar mai încânta cu zilele însorite şi cu nopţile minunate în care bolta cerească ne clipeşte din milioane de „ochi”.
Şi celelalte poveşti sunt pline de elemente mirifice care emoţionează. În aproape toate apare Nasser, câinele atât de iubit de nepoţi şi familia lor. Ca o concluzie, putem afirma că poveştile Fevroniei Spirescu sunt atât de vii, atât de dătătoare de bună dispoziţie şi speranţă, încât avem senzaţia că la această formă de terapie de succes suntem participanţi activi. Nu avem decât a-i mulţumi şi a-i dori să mai producă asemenea bijuterii literare pentru toţi nepoţii şi bunicii din lume.
Valeria Manta Tăicuțu
Speranță
și Iov încă mai strigă-n nesomn
durerea din oasele lui trece în oasele mele
ca o pedeapsă pentru trădare.
ce sunt genunchii decât locul de unde
încep rugăciunea, și plânsul, și mersul?
cândva, din ei vor răsări flori de câmp
în arșița vreunei veri doar imaginate acum,
la ceasul din noapte când sub pernă
mâinile țin strâns rozariul;
boabele mici din lemn de tei parfumat
alunecă din somn în starea de veghe
mai albă decât chipul durerii.
vom mai rămâne în plâns înc-o zi,
poate și o noapte, până ce albul se va muta
în ghiocei și-n vântul de primăvară,
aducător de miresme și zâmbet
