Spații culturale nr. 58 (11)

Cristina ȘTEFAN

O lumânare pe malul Prutului – VICTOR ENĂȘOAE (roman în lucru după manuscris)

O poveste de dragoste dramatică din anii ’50, imediat după încheierea războiului. În Bacău, instalarea comunismului a produs, ca în întreaga țară, tragedii familiale, despărțiri, pierderi. Doi tineri cu suflete curate se îndrăgostesc în timpul liceului, fără a intui vremurile ce vor veni și despărțirea ireparabilă dictată de sistemul bolșevic, când trup din trupul țării s-a rupt, cu consecințe de neimaginat: crime, torturi, prizonierat ucigaș… cei care au scăpat cu viață au rămas marcați psihic și sufletește pentru totdeauna… Un jurnalist al acelor vremuri, nu prea convins de noua orânduire, un spirit justițiar, văzut adesea ca rebel, narează acest roman, el însuși personaj principal. Dacă Mișu Certean, poate chiar ziaristul Victor Enășoae, a fost direct implicat sau nu în această cutremurătoare poveste, va rămâne la latitudinea cititorului să discearnă. Cert este că romanul uluiește, captivează, dezvăluie lumea politică și socială din acei ani, fără rabat de la realitate, fără partizanat. Este anul aniversar al Marii Uniri de la 1918 și acest roman reflectă marea înfrângere din sufletul neamului prin pierderea Basarabiei.
Romanul cu un titlu omagial „O lumânare pe malul Prutului” a avut în manuscris și o altă propunere a autorului: „Obsesia întunericului”. Acest titlu este, pe parcursul întregului roman, oximoronic demonstrat prin permanența culorii picturale a naturii, a comuniunii dintre personaje și natură, a obiceiurilor rurale și urbane din zona Bacăului, redate cromatic, cu lirism și sensibilitate. Despre impresionismul din literatură s-a scris puțin, ici-colo câte un referat cuprinzându-i pe Flaubert, pe Turgheniev, pe Rainer Maria Rilke. La români, simbolismul ar fi fost glisat pe impresionismul pictural. Romanul de față este unul postimpresionist prin caracteristicile sale de structurare, descrierile momentane ale naturii, iscate prin/ pe impresia personajelor, coloritul specific dar, mai ales, mirajul exercitat asupra cititorului prin emoție și sinceritatea expunerii. Descrierea anotimpurilor, a râurilor, a pădurilor din împrejurimi, sinestezii, imagini în 3D, fac parcurgerea romanului filmică și captivantă, cu atât mai mult pentru un cititor băcăuan, iubitor de meleaguri natale. Prin ochii lui Victor Enășoae, reținem frumuseți ale județului nostru nevăzute în viața cotidiană, opacizate de rutină. Tablourile, alteori, sunt onirice, ivite din impresii, sentimente sau chiar din întâmplările personajelor, narate de autor. Tablourile sunt terapia obsesiei întunericului:
„Ploaia a început să bată iar daireaua în burlanul de tablă și l-a adormit pe Mișu cât ai zice pește.
…Se vede pe o plajă întinsă, desculț, pe nisipul fierbinte, făcând slalom printre uriașele carapace ale broaștelor țestoase, ieșite la soare. Umblă printre ele ca printre poloagele de fân, în copilărie. Aruncă ochii roată. Apă. Apă. Senin de apă. Fără valuri. O uriașă, nesfârșită oglindă albastră. Dă bine cu insula de nisip auriu, roșu-auriu. Nu. N-a văzut, până acuma, apă încremenită ca asta. Dacă ai vrea să întri într-însa, parcă nici nu te-ar primi. Se oprește locului, lângă două poloage de sidef.”
Limbajul savuros folosit este specific, tradițional zonei Bacău, de prin anii 40-60. L-am auzit în copilărie, unele expresii și locuțiuni verbale încă se folosesc de generațiile acelor ani, dar multe arhaisme și regionalisme s-au pierdut. Era un limbaj moldovenesc, blând, dulce, dar, prin proverbialitate, plin de învățături și sfaturi înțelepte. Limbajul de atunci reflectă caracterul oamenilor, educația lor strămoșească, moralitatea, de aceea romanul „O lumânare pe malul Prutului” rămâne un document istoric, de fapte, lingvistic și poate deveni subiect de literatură comparată oricărui filolog, oricărui istoric literar. Regăsesc perfect expresii, locuțiuni verbale, pe care le foloseau părinții mei, bunicii. Azi pierdute din limbajul zonei Bacău: Tiva!- a pleca inopinat, ca din pușcă, poloage de fân – pale de fân, postată; „Când a primit scrisoarea a sărit de pe fix? A primit scrisoarea și tiva! Ce Mișu? Ce Jenică? Tiva! Face el o prostie, face. E nebun”; „făcând slalom printre uriașele carapace ale broaștelor țestoase, ieșite la soare. Umblă printre ele ca printre poloagele de fân, în copilărie”.

Fragment de roman, spre exemplificare:

O lumânare pe malul Prutului

„Dar timpul trece, trece repede. Și, iată, iar vin semne de primăvară. Coastele dealurilor sunt ca niște vaci bălțate. Colo zăpadă, colo, nu. O să mai ningă, o să mai ningă, dar puterea iernii s-a dus. Dacă au apărut băbuțele în piață, cu buchețele de ghiocei, gata. Ca mâine apar viorelele, toporașii. Prin lunci va înflori cornul. El e primul. Cornul. Copăcel atât de modest și, totuși, îi trezește lui Mișu amintiri, de parcă s-ar face corăbii sau viori din lemnul lui. Nu, nu se fac viori. Se fac cele mai bune cozi de bici. Când aveam acasă cal și căruță – întoarce Mișu timpul înapoi – îmi plăcea să mă joc; una, două cu biciul. Plesneam tot ce întâlneam în cale. Mai ales îmi plăcea să retez frunze de brusture dintr-o lovitură iute. Dar mereu se rupea coada biciului, că era de răchită. Până mi-a zis moș Tudose ce să fac. Măi Mișule, dacă tot ai obiceiul ăsta – zice – obiceiul de-a te juca cu biciul, semn că cine știe ce mare cavalerist o să ajungi, apoi caută să faci coadă la bici din lemn de corn. Răchita-i mămăligă. Cornu-i criță. N-are moarte. Cum să faci? Îți spun eu cum să faci. Te duci, colo, în luncă, la vremea dezghețului. Te duci de mai multe ori, până vezi niște copăcei, niște tufani înfloriți și fără frunze. Cu flori galbene, așezate așa, ca niște umbreluțe. Ei, după asta să știi că ăla-i corn. Pui și tu un semn, ceva, până nu-i cade floarea. Legi o cordică roșie, de-o pildă. Sau te strădui să ții minte. Că, pe urmă, dacă-i cade floarea, nu mai știi care-i. De-acolo, îți iei de coadă de bici. Dar nu-i bine să tai când e-n floare. Nu-i bine. E prea fraged. Mai aștepți. Din când în când nu-i rău să mai treci pe acolo. Ca să nu uiți. Și tocmai în vară tai vergile bune de coadă de bici. Îți faci trei, patru corzi. Le jupoi de coajă. Vergile. Neapărat. Numai așa se face criță. Și ai grijă să-i tai nodurile ras cu varga, încă din verde. Dar nu toate. Spre vârf, la partea subțire, două noduri să le lași așa, de două santime, în două părți, între care se leagă biciul. Asta ca să nu-ți fugă iușca. Așa cozi de bici nu reușești tu să rupi nici până pleci la armată… amintiri. Îmi place cornul. Curajos la înflorire, ațos, elastic. Modest pe dinafară, dar cu personalitate… ascunsă. oare-i bine așa? să-ți ascunzi personalitatea? În vremurile astea, poate că da. Numai să ai ce ascunde… Un as în mânecă, bun la orice confruntare.”

Personajele principale, un ziarist al anilor ’50, un sondor și un miner, luați de valul aprig al industrializării și propagandei agresive a începutului comunismului românesc, își concentrează eforturile în repararea/ regăsirea unei iubiri imposibile, dar care, după ani de suferințe inimaginabile, nu s-a stins. Din medii culturale diferite, din orașe ale județului Bacău, diferite și ele, cei trei tineri dezvoltă o relație frumoasă de prietenie. Acest tip de relaționare între oameni este la fel de specifică epocii ca și limbajul de comunicare folosit. Scrisorile, vorbitul rar la telefon, întâlnirile amicale din când în când, modul acela respectuos de a-ți trata prietenul venit în vizită, ospitalitatea, adresarea pedantă, grija de a nu vorbi în plus sau de a nu gafa, dar, în același timp, statornicia și ajutorul în prietenie sunt câteva repere ale comunicării și relaționării între oameni după război. Era o epocă a bunului simț, a prieteniei și ajutorului dintre oameni după o perioadă cu mari pierderi omenești și sufletești la cei rămași în viață. Acel mod omenos de relaționare s-a pierdut definitiv, acum, la 70 de ani de la război; dialogurile din roman pot apărea false, forțate, pentru cititorii tineri, formați cu literatura agresivă de azi, cu limbajul colocvial înspre licențiozitate… dar istoric vorbind, acest limbaj și acest sentiment al prieteniei dezinteresate, curate, le rămân cunoscute multor generații: l-au folosit, l-au transmis și, iată, Victor Enășoae l-a contemplat literar și artistic.

,,- N-am înțeles nimic. De unde vii tu, de fapt? Cum adică ai venit ,,în țară”? Da’ unde ai fost?
– Prizonier la ruși, Jenică. Prizonier. Un fel de prizonier, de fapt.
– Ce prizonier, mă? Ce prizonier? Că, la război n-ai fost. La sfârșitul războiului nici eu nici tu nu aveam douăzeci de ani. Ce prizonier?
– Tu știi c-am fugit de acasă. Știi?
– Știu. Zicea țața Catrina c-ai fugit cu o… iubițică. O basarabeancă. Așa-i.
– Așa-i. Am fugit cu ea. Cu basarabeanca. Mă, eram mort după ea. Era frumoasă. Niște ochi… și așa-i cădea părul pe spate. Și deșteaptă. Avea carte mai multă ca mine. Și rusește. Știa și rusește. Mama, știi cum e mama. Ea voia o noră pe lângă casă. Cu pământul, cu animalele, cu bucătăria. Asta, Lili, nu avea să se lase de fabrică pentru pământ. Intrase la textile, la Izvoranu. Treabă de femeie și leafă bunișoară. Eram de-o seamă. Dar știi cum îi. Băiatul la douăzeci, fără armata făcută, nu-i de însurat. Iar fata, la douăzeci, începe să se treacă. De asta zicea mama că-i mai mare ca mine. Că nu-i plăcea, de aia zicea. N-o vedea potrivită. Și spunea minciuni ca să-i dea dreptate satul.
– Așa am auzit și eu după ce-ai plecat. Că era mai mare. Că te juca pe degete…
– Păi, mă juca. Că țineam la ea. Recunosc. Dacă n-o vedeam o zi, eram turbat. Dacă m-ar fi tras în iad, în iad m-aș fi dus. Ca să n-o pierd. Zău!
– Da’ ce? Te gândeai c-o pierzi? Ea nu te iubea?
– Ba da! Mă iubea. Alta era povestea. Ea voia să știe ce e cu familia ei. Că ea, nu ți-am spus, venise singură. Părinții ei rămăseseră la Chișinău. Atunci în 1940, vara, atunci când ne-au luat rușii Basarabia. Fără război. Fără lupte, că regele nu s-a opus. I-a lăsat s-o ia. Știe toată lumea. Și-au luat-o. Că-mi și povestea Lili. Fata. Au venit rușii și s-au făcut stăpâni. Și le-au spus la români: cine vrea să plece în România, să plece într-o zi două. Pe urmă închid granița. Mulți au lăsat și casă și masă și s-au năpustit spre graniță, noua graniță și fosta graniță, cum ar veni. Pe Prut.
Armata română se retrăgea în ordine. Populația se retrăgea cu frică. În panică. Civilii nu mai aveau loc în trenuri. Căruțele mergeau alandala. Unele încet, bucșite de povară. Altele, în galopul cailor, iar oamenii din ele – numai cu ce era pe ei. Cei mai mulți pe jos. Cu ceva în spate, pe jos. Mii și mii de oameni. Și ea, Lili, printre ei. Ai ei n-au vrut să plece din Chișinău. Ea a plecat. Cu voia lor. Că i-au zis – cum îmi povestea ea – du-te fato, du-te. Noi nu mai suntem tineri, nu mai avem căutare. Rămânem. Ce-o fi o fi. Tu du-te! Românu-i om bun, du-te! Ești tânără. Înveți, muncești, trăiești. Te măriți repede, ca să aibă cineva grija ta. Așa i-au zis ai ei – cum povestea ea. S-au pupat, au plâns, și ea cu greu a ajuns în România. România ciuntită, bearcă, strânsă numai până la Prut.
– De una singură, așa?
– Da, Jenică. Nu-ți mai zic prin câte a trecut. Nu numai ea. Toți. Toți refugiații au îndurat chinurile iadului: frică, foame, sete, oboseală. Tot pe grabă, pe grabă, să nu se închidă granița. Mânați de frică, mai rău ca de biciul lui Attila. Că Basarabia, gata, nu mai era România, cum fusese de la unire. Nu. Era, crucea mamei lor, altceva. Că nici Rusie, nici Românie nu era.
– Pe urmă s-a pornit războiul, nu? S-a eliberat Basarabia.
– Nu, Jenică. Încă nu se stârnise războiul. Că, știi, a fost un an de pace. Dintr-o vară în cealaltă vară. Tocmai în anul acela, în primăvara lui 1941, ne-am cunoscut. Cu Lili. Eu, băiat de prăvălie și elev de liceu în particular, teleleu prin târg, prin parc, pe unde se mai întâmpla o distracție, o fanfară, ceva. Ea era elevă chiar la liceu. Stătea la internat. De la o serbare la iarbă verde, într-o duminică din mai. Cam așa ceva. De acolo a pornit totul. La cei șaisprezece ani ai noștri, nu e de mirare. Ne-am îndrăgostit. Din prima. Auzi? Din prima!
Pe urmă, cum zici tu, s-a stârnit războiul. În scurt. La o lună și ceva. Apoi ne-am tot văzut în anii războiului. Și-am crescut. Ea a început să lucreze la fabrică, așa cum spuneam, iar eu am avansat de la servitor de curte, la vânzător la prăvălie. Patronul m-a avansat. Că eram la patron. Nu-mi plăcea agricultura, să mă tai. Nu-mi plăcea. Și așa, parcă dintr-o dată, ne-am trezit că nu mai eram copii. Ea, că e timpul să se mărite; eu, că, musai, mă însor cu ea. Bătrânii ei n-o căinau că-i singură aicea. Nici n-o chemau înapoi la Chișinău. Că, acuma, Basarabia era din nou a noastră. Ar fi putut s-o cheme. Dar nu. Ce era în capul lor, nu știu. Întâi i-au trimis o vorbă prin cineva, după ce ea le scrisese unde e și cum. Asta, ca să înțelegi bine, era după ce Antonescu eliberase Basarabia. O voiau pe ea aranjată, măritată și, pe urmă să vină și ei de tot. Acolo nu li se părea sigur. Așa ziceau: aici nimic nu e sigur. Își scriau. Lili nu-mi prea spunea ce scriu ai ei. Doar așa, câte ceva. Eu mă miram că nu se duce măcar să-i vadă. Că acuma, cum-necum, era liniște în Moldova ei. Adică în Basarabia. Era liniște. Războiul, frontul, vreau să zic, se dusese departe. Spre Bug, încolo. Ea îmi tot spunea că se teme să nu piardă serviciul. După o vreme, cei de la Chișinău începuseră să se teamă că iar vin rușii. Îi scriau ei, așa, pe departe. Că mi-a zis într-o zi: uite ce scrie tata aici. Și am citit: „stai acolo, că stai bine. Ce te faci dacă ei vin iarăși înapoi.” Ai înțeles? – zice. Nu prea – zic. Care ei? Cine să vină iarăși? Zic. Rușii! – zice. La ei se referă. Așa cred – zice. Nu? și se uită la mine ca la o barcă de salvare. Se gândea cu groază că românii de acolo, care s-au bucurat de eliberarea Basarabiei și au primit cu flori armata română, puteau să fie măcelăriți din răzbunare. Că avea și cine să-i pârască. După cum spunea ea, erau și multe familii de ruși în cartierul lor. Dar, ce zic eu, în tot Chișinăul. Cu cât creștea frica în ea, cu atâta îmi povestea mai mult despre ce-i acolo și se înlănțuia mai strâns de mine.
– Avea dreptate, Ioane.
– Da, a avut dreptate. N-a trecut mult și a început să se vorbească și la noi că frontul, în loc să se ducă, venea înapoi. Aproape nu se mai ferea lumea să spună că nemții erau bătuți, ba colo, ba dincolo. Că, de florile mărului, nu se retrăgeau ei. Acuma știi și tu cum știu și eu. Asta era după ce nemții luaseră o bătaie la Stalingrad de-a rămas de poveste. Eu de la ea aflasem de Stalingrad. Și ne întrebam unul pe altul: unde o fi Stalingradul ăsta? Și nici că l-am aflat. Că nu erau hărți. Și nici meșteri mari la căutat nu eram. Ce era sigur, era sigur: frontul venea înapoi.
– Și Lili a ta?
– A, da. Că de ea povesteam. O vedeam tot mai speriată. Trecea zi de zi pe la o bătrână care ținea un debit de tutun și avea ziare proaspete. Se vede că-i spusese bătrânei cam în ce situație se află, că o lăsa baba pe Lili să se uite prin ziare, fără să le cumpere. Se uita numai la ce se scria despre front. Apoi îmi spunea: se apropie, se apropie! Cu groază, văzând-o cum se frământă și cât de nesigură se simțea, de parcă-i fugea pământul de sub picioare, i-am zis într-o zi: ești singură aici, de aia ți-e frică. Iaca – îi zic – nu mai așteptăm până ne-om face o casă. Mărită-te cu mine, acuma. Acuma! În doi e altfel. A plâns și a zis: da, dar nu acuma. Voia întâi să vadă ce se alege de părinți. Că vin, vin rușii. Ăștia – zicea – nu știu să se oprească. Dacă au luat-o încoace, apoi vin. Cum beau vodca, așa sunt în toate. Nu știu s-o bea încet și să se oprească atunci când trebuie. Nu. Ei dau paharul dintr-o dată peste cap. Și pe-al doilea. Și pe-al treilea. Nu știu când să pună frână. Așa sunt.
– A mai trecut o vreme. I-am dat dreptate. Veneau rușii. Linia frontului era tot mai aproape. La un moment dat, asta știi și tu, eram gata să fugim prin păduri, prin munți. Să nu cumva să le stăm în cale rușilor. Pe urmă lumea a zis: ce-o fi, o fi. În fond ei se războiesc cu nemții și cu ce-a mai rămas din armata română, nu cu civilii, cu babele și cu copiii. Și au rămas mai toți pe lângă casă. Puțini s-au refugiat înspre București, Craiova sau mai știu pe unde. Tot puțini au fost și cei care și-au lăsat gospodăriile de prin satele așezate la șosea, ca să se ducă prin locuri mai ascunse. Eu, ca și tine, m-am luat după cei care ziceau: ce mi-s nemții, ce mi-s rușii? Tot un drac. Om trăi și n-om muri.
– Așa-i, așa-i, Ioane. Judecata oamenilor cam asta era.”

În anul Unirii, 2018, romanul O lumânare pe malul Prutului al lui Victor Enășoae va fi un dar omagial fraților de peste Prut și literaturii române!

Diana VRABIE

COR ÎN IAȘUL CENTENAR

O sută de voci lirice evocă Iașul în Anul Centenar 2018. Fiecare cu timbrul și marca sa, cu instrumentarul și ingredientele stilistice, cu tematica și inovațiile de limbaj. Sunt, de fapt, conjugate, într-o mișcătoare reverență făcută așezării care a legănat Unirea, în anul de grație 1918. Fără false patetisme, fără ostentații bovarice, fără chingi ideologice: emoții de înaltă puritate apoteotică. Un dialog – altfel zis – între trecut și prezent, pe un intens fundal liric, despre același cochet suprapersonaj, Iașul, pe care îl știm deopotrivă și grav, şi ludic, luxuriant ori modest, exuberant sau nostalgic, cum s-a impus de-a lungul vremii. Iată-l aici, în această oglindă, pe cât de fidelă, pe atât de oximoronică.
O sută de poeți, ieșeni și neieșeni, din promoții și generații diferite (foști junimiști, moderniști și postmoderniști, sonetiști, epigramiști, rondeliști, figuri consacrate și începători) își unesc vocile, la oră festivă, pentru a înălța un imn „orașului de basme, cu contururi iluzorii” (G. Topîrceanu). Din această polifonie și varietate contrapunctică, sperăm să rezulte imaginea unui Iași autentic, așa cum a fost surprins de ieșenii mai vechi (Ioan Ianov, Mihai Codreanu, George Lesnea) și cei mai noi (Cassian Maria Spiridon, Valeriu Stancu, Radu Andriescu, Mihai Leoveanu), de botoșănenii Gellu Dorian, Paul Gorban, Vasile Iftime, de bucureștenii Ion Minulescu, G. Topîrceanu, de basarabenii Nicolae Popa, Leo Butnaru, Irina Nechit ș. a. Arhitectonica muzicală proiectează un Iași „melancolic și tăcut” (G. Topîrceanu), „îngrădit de verzi coline” (Mihai Codreanu), ce se întinde „ca un zeu de albe monumente” (Demostene Botez), „oraș în care Eminescu visa pe uliți cu salcâmi” (Eusebiu Camilar). Sentimentalismul interbelic („Revăd orașul pribegiei mele – Neprețuit motiv de inspirare …” (Ion Minulescu) este completat de ludicul și ironia (post)modernistă („Ca o alveolă se deschide oraşul/ trenuri de lumină se revarsă/ pe Cele Şapte Coline”, Nicolae Turtureanu), într-o necesară „Retrospectivă sentimentală” (Ion Minulescu), când „postmoderniştii dorm”, iar „buciumul tace cu jale” (Daniel Corbu). Cert este că, în registrul liric, Iașul devine mult mai expresiv și mai complex în cuprinderi aproape antinomice: dinamic și contemplativ, ursuz și sociabil, roturier și distins, comun și aristocratic, beneficiind de abordări inclusiv persiflante, așa cum se întâmplă în Odă cătră Bahlui de Vasile Alecsandri.
Apărută la inițiativa Editurii Junimea, antologia „O sută de voci lirice. Cor în Iașul Centenar” se structurează pe criteriul tematic instituit de toposul Iașului evocat de trei registre de poeți, ce îi (re)înnoiesc, fiecare în manieră proprie, esența complexă. Textele conturează, în cele din urmă, imaginea Iașului, cu tectonica sa specifică, cu schimbările de cod inerente, de la muzeificare până la persiflare. Este refăcută întreaga hartă geografică și metaforică a Iașului, de la Bahlui („Plopii fără soț pe Bahlui”, de Dionisie Vitcu) până la lacul Ciric („Pe malul lacului Ciric”, de Liviu Antonesei), de la Moara de Foc („Moara de foc” de Slavco Almăjan) până la la Râpa Galbenă („Nuntă pe Râpa Galbenă”, de Paul Gorban). Rând pe rând, Iașul este surprins în noapte („Noapte la Iași”, de Daniel Corbu) și dimineața („Dimineți ieșene”, de Dumitru Vacariu), în ploaie („Plouă în Iași”, de George Bădărău), toamna („Toamnă la Iași”, de Constantin Sturzu) și iarnă („Iașii în mantie albă”, de Dionisie Vitcu): momente care grefează cu forţa lor percepţia şi constrâng subtil perspectiva.
Antologia încearcă să impună, cu inevitabile „pierderi” (sau, mă rog, exagerări), o constelație tematică planând peste vechea cetate. Ca sursă de inspirație, în primul rând (şi poate ca model, de ce nu), deşi nu e deloc lipsit de interes, şi estetic, şi sociologic, spectacolul proiecţiei sale, în pandant cu sensibilitatea perioadelor. Avem deci, odată cu perspectiva lirică, întinsă de la paşoptişti până în prezent, şi o mică istorie a percepției în funcţie de dominantele cutărui sau cutărui moment.
Pașoptiștii, indiferent de modul de abordare (ludică, parodică, persiflantă, bonomă, gravă sau ironică) evocă „orașul marilor zidiri” cu pasiune inoxidabilă, ridicându-i cântări imnice. Perspectiva mitico-legendară va fi continuată de junimiștii romantici care văd în „bătrânul Iași”, un măreț templu, „al muzelor locaș”, „leagăn de mărire” („Odă la inaugurarea Teatrului Național din Iași” de Ioan Ianov), peste care trece somptuos „Umbra lui Istrate Dabija-vodă” (Mihai Eminescu).
Interbelicii (Dimitrie Anghel, Demostene Botez, Eusebiu Camilar, Otilia Cazimir, Mihai Codreanu, Ion Minulescu, G. Topîrceanu) cultivă o mitologie a Iașului patriarhal, contemplativ, simbolic, sentimental, grevat de „povestea vremilor celor senine”, de „liniștea pe înserat” sau de „umbra de pe dealuri”, când octombrie cântă seara „din frunze moarte la Copou”, iar din Galata, „umbre pale se-ntind în jos”.
Protagonistul Târgului-amar se conturează heteroclitic din rândurile convergente și complementare ale moderniștilor și postmoderniștilor. Un oraș cu tihnă patriarhală și deschidere spre tensiunile modernității și (în)semnele postmodernității. Un oraș al celor „condamnați să ducă vecia mai la vale”, visând „cuceriri epocale, pe treptele Băii Centrale”, cu străzi ce-alunecă „pe-un suflet de tejghele”, unde „statui dedate reveriei, nasc existențe desuete” …
Oricum, Iaşul mitic, ideal, Iaşul în dimensiunea lui fabuloasă şi, de ce nu, eternă, se adună laborios din aceste reflexe ale unor stări de spirit pe care le-a provocat de-a lungul vremii. Îi închinăm, cu emoție, acest autoportret deopotrivă exact și infidel, contras din inimile pe care le-a încălzit sau uimit în dăinuirea sa.

Distribuie: