Spații culturale nr. 58 (8)

Silvia-Ioana SOFINETI

datorie

poezia se scrie singură
în liniștea dimineții
pe stomacul gol
printre aburii somnului
în drum spre serviciu.
nu-i trebuie mult.
adună câteva frunze
câțiva nori, câteva furnici
și țese rândurile pe pagina
îngălbenită de dor.
mai ia niște pietre
apoi câteva priviri
și încheie țesătura
prin care se scaldă cuvintele
pline de rouă
mulțumită că și-a făcut datoria
și pe azi.


pregătiri de călătorie

ea nu voia să se uite în oglindă
îi tunsesem pletele albite
înțelegeam de ce vrea să se simtă pregătită
pentru călătorie
înțelegeam și resemnarea din ochii ei
nu înțelegeam, însă, de ce oglinda îi este dușman.
– hai, uită-te să vezi cum îți stă
încercam eu, cu inocența vârstei.
ea întorcea capul, ocolind bucata de sticlă
spre fotografiile de pe pereți
căutând cu privirea imaginea ei tânără
da, acolo nu avea părul alb
da, acolo era sănătoasă
dar da, și acolo eram noi lângă ea.
nu pleci singură, să știi
vom merge și noi câte puțin cu tine
un pic din mine, un pic din sora mea
un pic din tata, un pic din unchiul
vor fi cu tine mereu
pe drumul fără întoarcere
din oglindă.


Mihaela MERAVEI

pentru că-mi plac atât de mult merele verzi

s-au rupt norii și din gaura făcută în albastrul nostru acturian
au început să cadă
săruturi
îmbrățișări
hohote de râs
mângâieri
mesaje de dragoste
poze
filmări
mai ales trandafiri
douăzeci și nouă treizeci treizeci și unu
un torent de sentimente se scurgeau peste trupurile noastre
ne descompuneau de neputință
gurile ni se învinețeau de nefericire
mute mute inimile
au căzut ultimele din raiul din care
am fost alungați îmbrățișați
și toate astea doar pentru că-mi plac atât de mult merele verzi


și nu ar fi fost prima minune

cât de repede cresc tăcerile între noi
a fost de ajuns să arunc o sămânță pe muntele din podul palmei tale
și gata
a rodit prima floare a nesiguranței
auzisem undeva că gelozia este un cactus cu flori urât mirositoare
uneori trăiesc două ceasuri alteori douăzeci și patru
în cazul nostru par a fi imuabile
se hrănesc cu tăceri și ego-uri duse la extrem până când
din ochi mijesc râuri de frustrări capabile să înece fericirea
nu ne-am învățat să cultivăm trandafiri
deși ne ațâțam focul din inimă cu lemnul lor și în cenușă
scriam rugăciuni pentru nemurirea poveștii noastre de iubire
cât de firesc ar fi fost să transformăm lacrima în mir cum Mesia apa în vin
să ostoim tăcerile cu un torent de mângâieri cu un ocean de iertări
și nu ar fi fost prima minune


Petrache PLOPEANU

***

Sunt sigur că iarba e-nverzită,
și-n cânt de greier,
mila e mai deasă
și cum așteaptă aurul din leasă,
la fel flămândă
mâna mea se-ntinde,
să libereze pe femeie-n creier.

Iar dacă limba e trezită,
când dimineața e mai blândă,
din nou și-o vinde o silabă, două,
cuvântul fiu și-o frază cât mai nouă
și-o milosti cu ruga ei păgânii,
ce fac tractir,
la margine de grai.

… Eu îi vreau sânii,
puțin ghimbir
și o cazare ieftină în Rai.


Cenaclul literar LIRA 21

Grupaj realizat de Cristina ȘTEFAN


George GÎTLAN – București

tot despre îngeri

am scris mereu
despre îngeri am scris
ei despre mine niciunul
niciodată și-am zis
păi bine măi îngerilor
îngeri îmi sunteți voi sau diavoli
apoi mi s-a arătat
că tot ceea ce scrisesem despre ei
era de fapt despre mine
și-am plâns cu pietre
fiecare cuvânt scris
l-am plâns


warning

nu ieșiți afară
vă puteți îmbolnăvi
de primăvară
sau chiar mai grav
de viață


stea dragostea

odată ca niciodată
m-am iubit c-o stea
și-a rămas grea
cu toate cuvintele mele
dragele de ele
sădite în pântecul ei
de stea dragostea


erezia a patra

în această privire am simțit
prezența duhului sunt
și cum mă pogoram din mine
adânc în trupul ei sfrunt
până la inimă înălțându-mă
fiecare cuvânt scris
l-am plâns


poem despre tata

azi-noapte ca prin vis
mi s-a părut c-aud țipătul unei salvări
și cum se sparge liniștea
în mii de cioburi crestând adânc
în carne întunericul

ți se pare (mi-am spus) liniștindu-mi teama
dimineată când m-am trezit
cineva mi-l furase în somn
pe tata

mai târziu umbla prin curte de parcă
nimic nu s-ar fi întâmplat
și toate cuvintele mele l-ar fi îmbrățișat
brațele mi se scurtaseră de frică
s-au agățat strâns de umbra lui
vrând parcă să nu-l mai slăbească
niciodată în viața asta


femeia

femeia e precum apa,
nu poţi trăi fără ea,
totul se usucă în jurul tău,
te cuprinde pustiul pe dinăuntru
şi te mănâncă nimicul, încet şi trist,
ca un cortegiu funerar tăcut
purtând către cimitir
un sicriu gol…


Adriana BUTOI- Călărași

momentele zilei

în general
frustrările nu definesc standarde perfectibile
sunt simple adaptări urbane
pentru interese personale
pe termen scurt
renegarea manipulării poate avea efecte remarcabile
uneori benefice
doar dacă drumurile nu se suprapun
la un moment dat
excepțiile chiar nu există
poate doar la nivel formal
iar nominalizările pentru judecățile de valoare
sunt informații pur subiective


soluții de criză

…perfecțiunea îmbracă roluri atipice
într-un vacarm surprinzător de reguli impuse
paradoxal
și imperfecțiunea are loc pe scenă
(asta numai în cazul în care
regizorul de Oscar o îngăduie)
fără o notificare prealabilă
manipulările cromatice
au iz de periferie…


probleme de topică

.. .oamenii sunt frumoși în general
de fapt nu există excepții
singura problemă
e așezarea în pagină
sau modalitate de evaluare
(metodele tradiționale sunt încă acceptate)
nici gâștele
care aveau roluri destul de importante
nu mai salvează aparențele
(istoria se repetă cu ținte strategice
nu comerciale)
o posibilă asociere cu realitatea
e un joc de rol
sau nu
alegerea poate fi întâmplătoare


perspective impuse

reprezentarea realității
devine
înainte de toate simbolică
fie că e vorba de certitudini
fie că e un entuziasm pueril
nu remarc imagini identice
nici vreo armonie perfectă
între gesturi evidente
pe de o parte cuvinte simple
pe de altă parte iluzii sonore
culorile clare și reci
evidențiază un contrast
relativ interesant între priorități
o dată în plus
surprind ipostaze ilogice
și-mi asum
probabilități atemporale


deghizări cu sens explicit

…inevitabil
liniștea capătă recompuneri alegorice
eu
căutam răspunsuri fără să înțeleg
că lumea etalează sublimul
doar din interpretări personale
în plan figurativ însă
ce rămâne între suflet și deziluzie
nu mai are vreo relevanță absolută
alegerea mea
(deloc simplă deloc simplistă)
e alternativă pentru imposibil…


de poveste

au rămas doar câteva cuvinte între anotimpuri
(parcă cele mai frumoase)
într-o luptă teribilă de-a supraviețuirea

fuga asta spre niciunde
sau spre o alternativă exponențială
este esența jocului cu fiecare gând

acum
din imposibil nu mai clădesc vise
și mă-ntreb (aproape retoric)
când a fost cu adevărat ultima ninsoare


Cristina ȘTEFAN, Bacău

Mici întâmplări ale poeziei

în apa galbenă
reflectă pădurea lunatică
toamnă pasivă
egală cu reflexia activă
bilanțul tăcerii
nocturna soldată la piept
cu aurie medalie
îți curge pe barbă *

complicat cerc de artă
jurământul este o asigurare
cu termeni
pe avere de aur
privirea îți fuge scump
-polița vieții-
al câtulea sunt?
fals amoros pe bătălii
înregistrate istoric…


* un fir de miere brună

armurile dansează zorba
tropăie niște înregistrări de ajustare
una pocnește inflația de bucurie
alta decapitează preaplinul iubirii
dincolo niște armuri
cu roluri de atenuare
din planul de conturi
am ales poezia
o rezervă legală de suflet


Lăcrămioara ANDREI, Suceava

Un colţ din singurătate

În seara asta vreau să împart
singurătatea cu tine,
e vară s-au copt pepenii,
singurătatea
s-a copt şi ea ,
curge zeama cleioasă
printre degetele mele,
pot da fiecăruia câte o felie să guste
şi să se strâmbe
ca atunci când iau sirop de tuse copiii bolnavi,
licoarea asta vindecă trupul,
sunt vie şi nimeni
nu crede acest lucru.
mă uit în oglindă,
ştiu că mă minte în fiecare zi,
nu-mi plac minciunile ea vine mereu
o aud, o simt, e la uşă, totdeauna sub o altă înfăţişare,
în noaptea asta s-a deghizat în bufniţă.
Stă pe terasă
sfioasă îmi împrumută
un colţ din singurătatea ei.


visul se topeşte în zori

Rătăcesc prin oraşul
răstignit pe betoane,
pe străzile încinse
ca un grătar
unde visele se coc
îngrămădite pe o coastă
de singurătate
ruptă dintr-un adam mahmur.


Lecţii de zbor

iau lecţii de zbor,
mă întâlnesc cu un vultur,
discret se pregăteşte,
îşi întinde aripile,
are mii de ore la bord,
se înalţă uşor,
deasupra noastră ca un planor.
Plutesc la mine în gând!


Mama

Azi își strigă fii rătăciți
prin lumea-întreagă,
lacrima își face drum
printr-un colț de cataractă
și o lasă să se usuce
în artroza mânilor,
ca să-şi liniştească dorul
de început și de sfârșit.
Tatăl e o cruce-n
cimitirul fără nume
între cer și îngeri
parcă nu mai este loc
au rămas în prag copiii nenăscuți
plouă, plouă,
vine iarăşi un potop.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share